Era o zi tăcută de decembrie. Gerul se ținea de crengi ca de o amintire. M-am dus acolo unde știam că nu poate fi — dar tocmai de aceea, el era. Într-o cafenea uitată de timp, pe strada unei capitale care uitase să mai viseze, Nichita mă aștepta. Nu ca o fantasmă, nu ca o statuie, ci ca o prezență caldă, înfășurată în fum de țigară și metaforă.
Avea ochii ca două paranteze care încă nu se închiseseră. M-a invitat să stau lângă trupul său perfect luminat. În fața lui, o carte. Lângă mine, o foaie albă.
– Domnule Stănescu, de ce ați ales poezia?
— Eu n-am ales-o. Ea m-a ales. Mi-a spus: „Tu n-ai să vorbești niciodată simplu. Tu o să spui lucruri mari cu o limbă care se frânge.” Și-am zis: Bine. Mi-a fost frică să nu mă lase singur.
– Ce e poezia, de fapt?
— Un animal viu. Un fulger care are formă de carne. O rană care cântă. Poezia e ceea ce rămâne în urmă când sufletul se retrage într-o frunză.
– Și cuvintele? Le-ați iubit? Sau le-ați chinuit?
— Le-am iubit până la sânge. Le-am spart, le-am întors pe dos, le-am așezat cu capul în jos ca să le văd inima. Cuvântul e un lucru grav. Când spui „mama”, nu rostești doar litere. Spui viața care te-a născut. Poeții nu scriu. Poeții își deschid venele pe hârtie.
– De ce decembrie, Nichita? De ce v-a plăcut iarna?
— Pentru că e tăcută. Și pentru că moartea vine pe alb, nu pe negru. Zăpada acoperă durerea. O face să pară liniște. În decembrie, sufletul devine mai vizibil, pentru că nu-l mai ascunde nimeni. În frig, iubirea are glas mai clar.
– Ați iubit cu disperare. Vă regretă femeile din poezie?
— Femeile nu regretă poeți. Doar poeții regretă femei. Eu am iubit ca un incendiu într-o casă de gheață. Totul s-a topit, dar focul a murit primul. Și totuși, n-aș da o secundă de iubire pe o viață întreagă de tăcere.
– De ce ați scris necuvinte?
— Ca să închid gura realității. Pentru că uneori, durerea era prea clară. Și eu voiam să o văd ca prin apă. Sau poate că voiam să fac ordine în haos. Sau poate că pur și simplu, unele versuri nu se nasc din nimic.
– Sunteți încă viu, în cărți, în citate, în gânduri. Ce ați mai spune lumii de azi, dacă ați putea?
— Să nu vă pierdeți mirarea. Nici blândețea. Să nu râdeți de poezie, pentru că ea râde ultima. Să iubiți ca și cum ați scrie un poem lung, infinit.
– Ce este moartea, Nichita?
— Un poem pe care-l scrii cu sufletul și pe care nu-l citește nimeni. Dar Dumnezeu îl scrie pentru fiecare dintre noi cu Iubire.
Ninsoarea nu contenea. Afară, lumea părea o fotografie veche. Înăuntru, Nichita își rotea lent paharul între degete, ca pe o idee care refuza să se așeze.
Am îndrăznit din nou.
– Ați avut vreodată teamă de cuvânt? De puterea lui?
— Da. Cuvântul e viu. Nu e o unealtă, e o ființă. Spui „moarte” și parcă o deschizi în lume. Spui „dor” și ai chemat ceva ce n-ai știut că lipsește. Cuvintele au dinți. Mușcă dacă nu le respecți.
– Se scrie poezia din durere sau din prea multă frumusețe?
— Din amândouă. Durerea e frumusețea pe care n-o mai poți ține. Poezia e atunci când inima dă pe dinafară, și nu mai încape în tine. Atunci o pui pe hârtie. Ca să nu te spargi.
– Ați ars vreodată un vers? Ați regretat o poezie?
— Am ars multe. Nu pentru că erau rele. Ci pentru că erau prea adevărate. Uneori, când scrii, spui mai mult decât ai vrea să știi tu însuți. Poezia sinceră doare mai tare decât tăcerea.
– Dacă ați avea o zi în plus, una singură, ce ați face cu ea?
— Aș merge desculț prin zăpadă până la o femeie care m-a uitat. Și n-aș spune nimic. Doar aș privi-o. Aș vrea ca acea zi să nu aibă cuvinte. Doar tăcerea dintre două poezii.
– Credeți că moartea e o formă de iubire?
— Da. E ultima. E iubirea care nu mai cere nimic. Nici trup, nici timp, nici răspuns. E îmbrățișarea care te topește și te duce înapoi în versul primordial, acela din care am fost făcuți.
– Vă e frică de uitare?
— Nu. Uitarea e forma superioară a iertării. Dacă m-au uitat, înseamnă că nu-i durere. Și e bine. Dar dacă cineva, într-o iarnă, deschide o carte și zice cu dor „uite-l pe Nichita”… atunci, să știi, în clipa aia, eu revin. Mă așez lângă el.
– Unde merge un poet când dispare?
— Într-un cuvânt care n-a fost scris încă. Acolo locuiesc. Acolo aștept să fiu găsit.
– Și dacă nu vă găsim vreodată?
— Atunci poate că nici n-a fost nevoie să mă căutați. Poezia e un drum, nu o adresă. Dacă mergeți pe el, deja suntem împreună.
S-a ridicat, și-a pus paltonul de un alb imaculat, și-a tras fularul și nu a mai spus nimic. A trecut prin ninsoare ca o metaforă care nu cere explicație. Doar tăcere.
Pe masă, o singură frază rămasă scrijelită în inima hârtiei: „Nu există moarte. Există doar o altă formă de iubire.”