L-am cunoscut pe autor pe vremea când combăteam amândoi la cotidianul de veselă amintire „ZIUA”. El lucra la dificilul departament de investigaţie al ziarului. Şi iată-l acum abordând un şi mai greu „departament”: cel al poeticii amorului.
Şi – o spun din start – o face dezinvolt, fără inhibiţii, vehicolul fundamental al poemelor sale fiind, de la un capăt la altul al paginilor, sinceritatea. Însă o sinceritate bine strunită tehnic, prin rimă, ritm şi repetiţie lait-motivică:
„Mai lasă-mi vreme/ Să întrupez, dintr-un creion şi-o foaie, albe himere!/ Mai lasă-mi vreme,/ Iubito, nu te teme!”
Ca în marile proiecţii eminesciene, iubita lui Adrian Artene este şi sfântă şi înger decăzut, deci, în fond, o dovadă vie a existenţei divine:
„L-am privit pe Dumnezeu în ochi/ În seara în care-ntâia oare te-am văzut!”
De aici provine de fapt întreaga tensiune a acestei poezii, o tensiune între sacralitatea iubirii şi întruparea ei carnală.