În agitația și mirajul experimentelor de șoc temporar din zilele noastre, revista Regal Literar, aflată sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a ajuns la 5 ani de existență, ceea ce, pentru mine, ca fondator, reprezintă o biruință. O biruință a unui demers pe care îl văd aidoma unei corăbii culturale pentru cei care mai cred în noblețea spiritului și în acele mărturii prin care Arta a fost consacrată drept colaborare între Creator și artist. O adunare pentru cei care au trăit și caută să trăiască, în continuare, adevăratele experiențe artistice, la baza cărora stă inspirația, nu experimentul, nu defularea sau pasiunea din instinct, nu ambiția goală sau șocul căruia nu i se pot găsi rațiuni.
Am intenționat ca această revistă să reprezinte o comunitate de tineri cu un cuvânt așezat, cu repere și modele puternice, care să le descopere dimensiunile culturii. Alături de colegii mei, am căutat reafirmarea valorilor autentice acolo unde a fost necesar și, nu de puține ori, am întreprins misiuni pentru recuperarea acestora – fie prin organizarea de concursuri și manifestări literare, fie prin desemnarea laureaților premiilor anuale sau prin participarea activă la inițiative asemănătoare.
Trebuie înțeles că tinerii nu au nevoie doar de platforme sau algoritmi. Ei au nevoie de rădăcini. De izvoare limpezi din care să bea. Au nevoie de modele vii, nu de idoli de carton. De aceea, între toate binecuvântările pe care le-a primit Regal Literar, una strălucește cu o lumină cu adevărat minunată: încurajarea părintelui elitei contemporane, Domnul Academician Ioan-Aurel Pop. Prezența Domniei Sale nu a fost nici festivistă, nici pasageră, ci caldă, lucrătoare la Regal Literar.
Faptul că l-am numit Director de Onoare al revistei pe Domnul Profesor Ioan-Aurel Pop este un strigăt ce poartă în sine nevoia de claritate și sens – valori care, pentru mulți, au devenit mituri sau doar concepte moarte, invocate în discursuri repetate, fără rod sau finalitate. Îi aducem Distinsului Academician, Președintele Academiei Române, pentru atenția oferită proiectului, profundă recunoștință. Domnia Sa, model viu al intelectualului autentic, care nu se retrage în turnul de fildeș al academismului steril, ci rămâne în mijlocul cetății, ca mărturisitor și formator de conștiințe, ne este mereu alături cu un gând, cu un sfat, cu o îndrumare intelectuală pe care doar spiritele mari le pot oferi.
Tinerii trebuie educați în acest spirit. Ei nu pot deveni elite dacă li se refuză accesul la frumusețea clasică, la modele, la marea cultură. De aceea, Regal Literar nu e o revistă „de nișă”, ci o instituție de conștiință, un loc în care tinerii pot învăța ce înseamnă măsura, noblețea, vocația, demnitatea intelectuală. Acum, când tinerii sunt adesea reduși la cifre, statistici sau promisiuni electorale, a le oferi un cadru real de afirmare, poate și de formare, este, probabil, cel mai profund act cultural. Căci tineretul nu se salvează prin sloganuri, prin inteligența artificială sau prin instituții care conservă trecutul fără să formeze și să inspire pentru viitor, ci prin rădăcini și exemple concrete, modele continuatoare ale firului roșu elitist – un fir care, deși se poate subția uneori, iată că nu se rupe niciodată, ci este suficient de puternic să lege trecutul cu prezentul și viitorul, este mereu acolo, ca o promisiune de Sus, pentru cine îl caută cu seriozitate, responsabilitate și bună intenție.
Noi nu credem că există viitor acolo unde nu există asumarea memoriei. Iar cultura este o formă vie de memorie și de responsabilitate. Într-un moment de reală criză a discernământului cultural, în care ideologia suplinește adesea conținutul, iar defularea înlocuiește gândirea, comunitatea noastră proclamă cu seninătate că literatura nu este nici produs de divertisment, ambiguu sau delirant, nici mijloc de manipulare ideologică, ci o lucrare spirituală. Marii scriitori, de la Homer și Socrate la Dante, de la Shakespeare la Eminescu și Steinhardt, nu au scris pentru a-și exprima sinele biologic, ci pentru a revela o ordine a lumii, pentru a reda chipul uman înnobilat de idei, de valori, de iubire și chiar de jertfă. Cultura, în accepțiunea ei adevărată, nu este despărțită de cult. Ea nu este infatuare stilistică, ci un drum al mântuirii prin cuvânt, un act de zidire interioară.
Încă din Antichitate, se știa că educația nu este doar o pregătire pentru viață, ci însăși viața în forma ei cea mai înaltă. Platon, aflat în revelații naturale și evidențe dogmatice (asemenea altor mari gânditori antici, care, prin înțelepciunea lor, au înălțat un altar Dumnezeului necunoscut, Care Se descoperise lui Moise, pe cât putea el să înțeleagă), ne amintea că sufletul trebuie orientat spre frumos, spre adevăr și spre bine – adică spre ceea ce nu piere. Iar în creștinism, această învățătură își află deplina împlinire, căci Logosul, Cuvântul, devine trup și locuiește între noi. Așadar, a scrie, a crea, a cultiva spiritul înseamnă, în fond, a căuta chipul lui Dumnezeu în lume. Acesta este crezul care străbate, cu smerenie, comunitatea revistei Regal Literar. O comunitate care nu vine să restaureze trecutul prin nostalgie și care nu caută să împodobească un sicriu, ci să contribuie la recuperarea unei culturi vii, o cultură în care rațiunea artei este rugăciunea, dorul după Absolut, așa cum ne-au arătat, deci, înțelepții antici, apoi și unii ca Dostoievski, Tarkovski, Sofronie Saharov, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ioan Alexandru, Vieru, Dabija sau părintele Savatie Baștovoi, desemnat Omul Anului 2022 la Regal Literar, autor de referință pentru cultura vremii, care pe mine m-a impresionat prin publicarea monumentalului volum de eseuri Între Freud și Hristos, ediția revizuită și adăugită.
Nu este întâmplător că, în tradiția noastră culturală, de la Psalmi la cronici, de la Eminescu la Blaga, scrisul a fost trăit ca o rugăciune, ca o isihie transpusă în logos. Cultura noastră adevărată nu s-a născut mereu în saloanele academice, ci în mănăstiri, în chilii, în tiparnițele de lemn ale monahilor cărturari și în sărăcia nobilă a tinerilor visători de universitate. Nu putem vorbi despre spiritul românesc fără să amintim rolul fundamental al Bisericii în plămădirea limbii, conștiinței și culturii acestui popor. Primele școli, primele traduceri, primele tipărituri și primele cărți de învățătură au fost lucrări ale Bisericii și, în continuare, Biserica, printre altele, se ocupă cu acestea.
Biserica Ortodoxă este, cu adevărat, mama limbii române literare. Prin ea, de la Nicodim de la Tismana, Macarie, Coresi, Dosoftei, Antim Ivireanul, Varlaam, Paisie Velicicovschi, Neofit Cretanul, Ienăchiță Văcărescu, Ion Heliade-Rădulescu și Andrei Șaguna, până la Bartolomeu Anania sau Dumitru Stăniloae și ceilalți luminători, s-a îndrăznit să se transforme glăsuirea populară într-un mod de viață care a fascinat și alte popoare, un altar al inspirației, al educației, al credinței, al frumuseții. Din Evangheliarele de altădată au crescut nu doar credința și Liturghia, ci și poezia. Iar acest adevăr, deși uitat de multe ori cu bună știință, trebuie reafirmat cu demnitate și smerenie: nu există cultură fără rădăcină. Nu există spirit viu fără o temelie sacră. Această realitate, departe de a exclude spiritul critic sau libertatea intelectuală, oferă, de fapt, criteriul de discernământ între haosul formelor și ordinea valorilor. Astăzi, când libertatea riscă să însemne absența oricărei răspunderi, revenirea la valorile creștine nu este regres, ci tocmai singura modalitate de progres, o întoarcere la centrul uman al culturii și al roadelor. Trebuie să observăm și noi că literatura și cultura, fără dimensiunea sacrului, devin, după cum arăta un mare gânditor rus, simple estetici, închipuite, ale patimilor sau frustrărilor.
Când relativismul pare să devină dogmă, nu mai este timp pentru experimente și idei de viață neverificate, apărute abracadabrant, cărora nu li se înțelege direcția – idei apărute din negândirea unora ca Elena Blavatschi, Rudolf Steiner, Antonin Artaud, Aleister Crowley, Georges Bataille, Alejandro Jodorowsky, Michel Foucault, Nick Land, Eckhart Tolle, Yuval Noah Harari, Tatiana Popa sau Iuliana Neagu. Este necesar să înțelegem că valorile nu sunt opționale, nu sunt alegeri estetice rostite pentru imagine. Este vital să apreciem că singurul frumos este cel izvorât din adevăr. A devenit destul de comun să întâlnim persoane care aspiră la titlul de filozof susținând că „frumosul este relativ” sau că „gusturile nu se discută”, afirmații deja banale, adolescentine, invocate pentru ca unii să se salveze de ignoranță, impostură sau lipsa de simț critic. Chiar dacă adevărul și frumosul pot exista, oarecum, separat, asta nu înseamnă că avem libertatea de a urmări doar unul, neglijându-l pe celălalt. Deși pot fi despărțite în teorie, este o greșeală să le tratăm ca opuse sau complet independente. Ele trebuie căutate împreună, în mod echilibrat, dar nu oricum – căutarea ar trebui să înceapă cu adevărul, iar frumusețea să urmeze ca o consencință a acestuia, dupa cum invăța Ruskin.
Kant susținea că aprecierea estetică sau a frumuseții ține de gust, fapt care este anulat cu un argument puternic în trăirea celor ancorați în tradiție, care au atins sau intuit adevărata frumusețe și mărturisesc aceea că frumusețea nu este condiționată de un oarecare gust, răsărit biologic, ci de unul format, modelat prin educație, experiență, iubire, consum și discernământ. Așadar, pentru a percepe Frumosul în sens autentic, nu e suficientă impresia personală, nici formarea culturală – este necesară o participare lăuntrică la Adevăr, la comuniunea iubirii, în duhul acelor cuvinte liturgice: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim…”. Doar această mărturie comună face loc Frumosului adevărat, dincolo de gusturi și opinii subiective. În artă, Freud vedea o formă de sublimație a conflictelor și tensiunilor interioare, o ridicare a frustrărilor personale la rangul de valori sau virtuți generale, în afara binelui sau răului, oferind astfel o satisfacție iluzorie, o auto-mângâiere camuflată sub masca expresiei artistice, care, de fapt, înseamnă pentru noi un substitut al rugăciunii, fiind foarte departe de înalta trăire artistică, pe care nu o poți reduce la primitivele forme și argumente freudiene.
De aceea, semnalul eminescian rămâne astăzi mai actual ca oricând. Eminescu denunța cu luciditate pericolul ideilor artificiale, apărute în „creierii strâmți a unui om curios”, care, prin forța lor de seducție, pot deturna o întreagă cultură sau societate de la rădăcinile ei. Asemenea idei, lipsite de esența morală, de legătură cu tradiția și cu realitatea trăită, nu conduc nici spre muncă, nici spre adevăr, ci nasc o „pătură turbure, despre care să nu știi bine nici ce voiește, nici ce tradiții are, nici dacă e capabilă a conduce un stat ori nu”, o elită falsă, lipsită de conținut și de direcție, ce uzurpă valorile reale, umanismul. Exact acest fenomen îl trăim astăzi, când personaje delirante, precum cele enumerate mai devreme, propun viziuni fascinante, dar neancorate în realitatea muncii, a vieții spirituale sau a comunității. Ele aprind imaginația, dar nu hrănesc sufletul. Sunt idei care n-au trecut prin focul responsabilității, ci doar prin filtrul vanității sau nevoii materiale. Eminescu a fost categoric: „Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele […] munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii.” Cu riscul de a ne repeta, spunem că adevărul nu este un moft intelectual, ci rezultatul unei trude continue, a unui efort lăuntric și exterior, în același timp – muncă și lucrare, gând și faptă, smerenie și rigoare. Adevărul, fără ancorare în muncă și în viața concretă a omului așezat în lume, devine o simplă „negustorie de vorbe”, cum o numea Eminescu. Nu putem reduce actul artistic la simpla exteriorizare a emoțiilor, frustrărilor sau angoaselor. Cultura nu poate fi un teren al experimentelor necontrolate sau al imaginației fără busolă. Frumosul, în absența adevărului, devine o rătăcire.
În acest an în care întreaga suflare românească îl cinstește, cu mai multă gravitate, pe Mihai Eminescu, revista Regal Literar se simte datoare nu doar să-l evoce, ci să-i continue, în duh și în gând, idealul. De acest lucru, în mod special anul acesta, se ocupă, pe platforma Regal Literar, redactorul-șef Nicolae Florentin Streche. Eminescu n-a fost un simplu poet. A fost un vizionar al destinului românesc și al lumii. Poemele sale nu sunt simple exerciții lirice, ci adevărate alcătuiri cosmologice, în care limba română devine Logos, iar dorul – marea revelație, simțiri cântate și plânse cu atâta profunzime de soții Aldea-Teodorovici, care toată viața s-au lăsat inspirați de Geniul românesc. Eminescu voia un popor vertical, nu aplecat spre forme fără fond. Voia o cultură curată, nu un divertisment de cafenea. Voia catedrale – și iată că visul lui devine realitate în anul de grație al Centenarului Patriarhiei Române, prin sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului, simbol viu al dăinuirii prin credință și unitate. În această privință, anul 2025 nu este doar un an aniversar. Este un an în care cultura română este chemată să-și reviziteze temeliile. O dată cu Centenarul Patriarhiei Române și cu Anul Eminescu, ne reamintim că poporul român este un miracol real și că îndemnul și constatarea lui Vasile Pârvan nu sunt doar legături poetice, ci realități infailibile. Românii trebuie, mai mult ca niciodată, să se lase pătrunși de toate aceste lucruri.
Doar cunoscând cu autenticitate cine suntem, vom putea valoriza creația literară autohtonă, cu transcendență, în detrimentul experimentelor poetice sau al lucrărilor cu pretenții științifice, dar lipsite de rigoare, promovate abil de forțe interesate în deformarea conștiinței culturale naționale și a caracterului sofianic. Sigur, nu toți actorii sunt interesați, în esență, de această deformare – unii iau parte cu naivitate la aceste curente artificiale, neștiind ce fac.
Premiile Regal Literar, oferite de revista noastră în parteneriat cu Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și Radio România 3Net – Florian Pittiș, pentru a evidenția modelele și a recunoaște meritele tinerilor creatori talentați sau dedicați culturii, au ajuns la ediție aniversară tocmai în Anul Eminescu, în Anul Centenar al Patriarhiei Române și în Anul Național al Copilului. Cu ocazia acestor sărbători, care se referă la identitatea și valorile noastre, Regal Literar va oferi distincții speciale autorilor care au promovat opera eminesciană, spiritualitatea Ortodoxă și inocența copilăriei în lucrările sau inițiativele lor. De asemenea, anul acesta se va acorda, pentru prima dată, Marele Premiu Opera Omnia al revistei Regal Literar, care nu reprezintă, nici pe departe, validarea operei autorului căruia i se va oferi, ci umila mulțumire, simbolică, a unei comunități care se inspiră din opera sa și care se ghidează după valorile regăsite în aceasta.
Sunt onorat și bucuros să menționez că din juriul aniversar fac parte următoarele personalități care m-au cucerit în ultimii ani prin omenia și profesionalismul lor și cărora le mulțumesc, pentru că, fără să stea pe gânduri, se alătură mereu demersurilor grupului Myosotis: Renumitul profesor George Coandă – președinte al juriului, continuatorul magnific al Școlii de la Târgoviște (istoric al civilizației, critic literar, ziarist, publicist și poet, UZPR); Distinsul părinte profesor Constantin Necula, unul dintre cei mai citiți și notabili autori contemporani (preot, teolog, scriitor, cercetător, traducător și realizator TV); Doamna Veronica Balaj, o emblemă a Banatului literar și cultural, dar și o ambasadoare a românismului în străinătate (prozatoare, poetă, jurnalistă, realizatoare radio, UZPR); Domnul profesor Marius Andreescu, creator al unor tratate esențiale pentru zilele noastre și pentru viitor, om de cultură care, cu noblețe și discreție, stă de veghe pentru dreptate, condiție umană și credință (scriitor, publicist, cercetător, teolog, judecător); Domnul profesor Andrei Drăgulinescu, iscusit autor care a oferit o comoară de răspunsuri în opera sa – de la istoria muzicii și a tehnologiei, inclusiv viziunea postumanistă, până la sacralitatea ființei umane, lucrarea unor simboluri și clarificarea unor superstiții sau dileme științifice (scriitor, teolog, cercetător, traducător); Maria Ivanov, tânără poetă care creează, reafirmă și promovează, fără să obosească, cultura stelelor sudice și răsăritene (poetă, scriitoare, jurnalistă, directoare a revistei TIMPUL din România – ediția Moldova); Adrian Artene, unul dintre puținii poeți și jurnaliști cu rimă, ritm și muzicalitate în tot ceea ce creează și promovează, un romantic realist (poet, jurnalist de investigație, publicist, realizator TV, director editorial al trustului Gândul, UZPR); Teodora Marin (UZPR), jurnalistă și publicistă distinsă a peisajului românesc, care conduce, cu o voce puternică și un profesionalism impunător, prestigioasa publicație Ultima Oră. Aici mă număr și eu – Claudiu Dumitrache, inevitabil, fără a mă putea despărți de ceea ce a devenit o tradiție.
Și anul acesta, pentru a nu omite vreun merit, juriul a stabilit o perioadă (1–14 iulie) în care publicul poate nominaliza autori valoroși, a căror operă este fundamentată pe valori infailibile. Premiile Regal Literar își păstrează misiunea de a aduce în atenție și de a onora lucrările și inițiativele culturale valoroase, indiferent de gradul lor de promovare sau de vizibilitatea comercială. Este un demers necesar într-o vreme tot mai dominată de criterii de oportunitate și marketing, în care creația autentică riscă adesea să rămână în umbră. Nominalizările pot viza scriitori, organizații sau inițiative culturale care au contribuit la susținerea valorilor culturii scrise, în spiritul elitist românesc promovat de revista Regal Literar. Prin acordarea acestor premii, Regal Literar își reafirmă angajamentul față de valorizarea creației de substanță, cultivând interesul pentru tradiție, inovație și excelență în cultura română contemporană.
Mulțumim, cu sinceritate, tuturor autorilor care iau parte la acest proiect, fie consacrați sau la început de drum, mulțumim domnului Sorin Stanciu, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, și întregii uniuni, mulțumim tuturor cititorilor și susținătorilor care au înțeles rolul publicației noastre și o prețuiesc.