Concertele de sâmbătă, 30 august, din Festivalul „George Enescu” nu au fost doar o succesiune de evenimente muzicale, ci o experiență coerentă, aproape narativă. Ziua s-a desfășurat ca o partitură: climaxuri puternice, contraste de stiluri și un epilog liniștit. Sau altfel spus, muzicologic: desfășurare amplă, suspendare barocă, intensitate modernă și revenire la rădăcini.
Ora 16:30 – Rameau și arhitectura barocă
Ateneul Român, cu liniștea lui monumentală, a găzduit Dardanus de Rameau. Experiența a fost inedită: muzica de secolului 18 a venit precum niște coloane ridicate în văzduh, precise și verticale. Corul și orchestra, conduse de Emmanuel Resche-Caserta, au readus anul 1744 în prezent, într-o frumusețe a ordinii, ca într-un templu antic în care totul are locul său. Vocea feminină a lui Judith Van Wanroij mi s-a părut un vitraliu prin care trecea lumina: limpede, dar colorată subtil. În schimb, corurile aveau ceva de marmură vie, vibrând la fiecare acord. Am ieșit din Ateneu ca și cum aș fi trecut printr-o biserică sonoră, că barocul nu e doar muzică a trecutului, ci un exercițiu de disciplină interioară omniprezentă.
Ora 19:30 – Berio și Debussy, între haos și mare
Sala Palatului și-a întâmpinat melomanii cu altă energie, vastă și directă. Daniel Harding și Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma au propus un program cu multe ritmuri și tensiuni. Berio – Sinfonia. O lume de fragmente, citate, aluzii, straturi. Vocile London Voices s-au ciocnit între ele, cu împletituri și suprapuneri ca într-un dialog neîntrerupt al istoriei, între trecut și prezent, între sens și absența sensului. Muzica nu a fost ceva liniar, coerent, ci experimental, frânt, care se contrazicea și se multiplica. M-am simțit prins în mijlocul unei metropole sonore, în care fiecare strigăt a fost simultan cu altul, așa cum trăim astăzi, printre fragmente, între vocile care urbane. Cântecele populare ale aceluiași Berio au fost însă ca o revelație. După haosul intelectual al Sinfoniei, mezzosoprana Magdalena Kožená a cântat cu o simplitate care părea aproape șocantă. Fiecare melodie populară – italiană, franceză, armeană – a fost spusă ca o poveste transmisă pe cale orală. Am simțit aici o altă dimensiune a modernității: că, în ciuda zgomotului și fragmentării, simplitatea rămâne, se insinuează și supraviețuiește. Apoi, Debussy – La Mer. După stridența lui Berio, Debussy a fost ca o evadare, o alinare. Orchestra a devenit un șir de valuri care se ridicau și se frângeau, lumini care se refractau, profunzimi care se deschideau ca niște abisuri albastre. Am plecat din Sala Palatului cu urechile pline de zgomot și liniște deopotrivă. A fost o experiență totală: Berio a fost expresia postmodernității, iar Debussy – continuitatea elementară, lucidă și clasic-armonizantă.
Ora 22:30 – Camerata Regală și întoarcerea la Enescu
Noaptea s-a deschis la Ateneu, unde Camerata Regală a adus o altă față a festivalului. Dirijorul Alex Amsel ne-a adus uvertura burlescă de Aurel Stroe, jucăușă și ironică, parcă un comentariu muzical la tot ce trăisem până atunci: o lucrare care nu se ia în serios, dar tocmai prin asta își arată profunzimea. Am zâmbit ascultând-o, gândindu-mă că muzica poate fi și autoironie. A urmat Concertul pentru pian nr. 1 de Ceaikovski, cu excelentul Evgeny Konnov la pian. Aici, pasiunea a explodat: romantismul nu a cunoscut ordinea, ci doar intensitatea. Pianul lui Konnov a fost deopotrivă forță și delicatețe, un dialog între tunet și șoaptă. Publicul a trăit această muzică visceral, iar eu am simțit că în sfârșit ziua găsea un punct de descărcare emoțională în orele târzii ale serii. Bisurile lui Konnov, din Liszt si Bach (cu un fermecător Preludiu), au confirmat valoarea pianistică a celui premiat anul trecut.
Și, în final, Enescu – Suita nr. 3 „Săteasca”. Nicio altă lucrare nu putea încheia mai potrivit această zi. După baroc, modernism, impresionism și romantism, Enescu a adus rădăcinile: dansuri arhaice, ecouri ale satului, ritmuri populare transformate în artă cultă. A fost ca și cum întreaga călătorie sonoră de până atunci s-ar fi rotunjit într-o întoarcere acasă. Enescu nu imită folclorul, ci îl transfigurează. Și, în acea transfigurare, apare un adevăr: că în mijlocul oricărei modernități, oricât de fragmentate, există un nucleu de identitate la care putem reveni…. prin muzică.