Ziua de marți din cea de-a treia săptămână a Festivalului Internațional George Enescu 2025 a avut două respirații: la 17:00, o inimă simfonică bătând sub cupola Ateneului; la 19:00, o poveste în forma baletului, unde muzica s-a făcut trup. Împreună, au alcătuit o partitură armonioasă: de la introspecția romantică la dansul ciclic al anotimpurilor.
Deja de la ora cinci a după-amiezii, Ateneul respira solemn, pentru a se pregăti să vibreze în prezența Orchestrei din Antwerp, condusă de tânărul Emmanuel Tjeknavorian, care a propus un program integral Brahms, compozitorul care îmbină rigoarea formei cu intensitatea emoțională. Concertul pentru vioară și orchestră în re major a pus în valoare sensibilitatea și precizia violonistei Simone Lamsma. Lucrarea este cunoscută pentru dubla sa natură: pe de o parte, dificultățile tehnice impun un control absolut, pe de altă parte, partitura cere expresivitate lirică. Lamsma a demonstrat că poate echilibra aceste două dimensiuni, susținută de o orchestră atentă și flexibilă. Bisul ales – Sonata II de Janáček – a alinat și a alintat sufletul publicului, copleșit de farmecul său intim. Sonoritățile calde, modelate cu finețe, au transformat sala într-un spațiu de confesiune, unde fiecare nuanță părea o mângâiere. Publicul, sedus și parcă suspendat între tăcere și reverie, a primit această muzică asemenea unui dar delicat, menit să prelungească vraja. Simfonia a IV-a a adus o schimbare de registru. Considerată o capodoperă a maturității brahmsiene, lucrarea are o densitate intelectuală remarcabilă, mai ales prin pasacaglia finală. Sub conducerea lui Tjeknavorian, orchestra a accentuat caracterul monumental, fără a pierde însă fluiditatea discursului.
La scurt timp, la sala Ion Caramitru (TNB) atmosfera s-a schimbat radical. Malandain Ballet Biarritz, alături de Orchestra Operei Regale din Versailles, sub bagheta lui Andrés Gabetta, a prezentat baletul „The Seasons”, coregrafia aparținând lui Thierry Malandain. Dacă la Ateneul Român accentul a căzut pe structură sonoră și introspecție, aici arta a fost transpusă în imagine și mișcare. „Anotimpurile” vivaldiene s-au transformat intr-o o alegorie a vieții, în care corpul dansatorilor au redat un instrument interpretativ la fel de elocvent ca vioara sau suflătorii. Coregrafia lui Malandain, prin claritate formală și echilibru, fără excese gratuite, a ținut publicul într-o dulce captivitate, pentru 90 de minute. Fiecare anotimp a fost sugerat printr-un limbaj coregrafic specific: expansiune și vitalitate pentru primăvară și vară, densitate și gravitate pentru toamnă și iarnă. Orchestra a susținut cu precizie acest parcurs, conferind spectacolului unitatea necesară.
Malandain Ballet Biarritz a intrat pe scenă cu o eleganță sobră. În fosă, Orchestra Operei Regale din Versailles, a început să respire primele acorduri. Muzica s-a ridicat din adânc, iar dansatorii au prins viață. Primăvara a venit ca o înmugurire. Brațele se deschideau larg, trupurile se ridicau din pământ ca firele de iarbă. Mișcările erau pline de fragilitate, dar și de promisiune, ca un început de poveste. Vara a izbucnit în explozia corpurilor – salturi ample, forță, strălucire. Dansatorii se aruncau în aer și reveneau pe scenă cu energia unui soare arzător. Toamna a coborât în gesturi mai grele. Mișcările au devenit lente, contorsionate, cu o melancolie vizibilă în fiecare linie a trupurilor. În schimb, iarna a adus o liniște albă: pași măsurați, brațe întinse ca niște aripi înghețate, fețe împietrite într-o frumusețe severă. Publicul a privit fascinat, prins în acest ciclu inevitabil. Era limpede mesajul: viața curge precum anotimpurile: renaște, arde, se stinge și îngheață, doar pentru a renaște din nou. Când ultima notă a răsunat și dansatorii au rămas nemișcați, sala a explodat în aplauze. Suntem cu toții parte din același ciclu, iar trupul nostru, la fel ca muzica, trece prin anotimpuri.
Spectacolul Malandain Ballet Biarritz s-a încheiat sub ropotele unui public cucerit nu doar de virtuozitatea dansatorilor, ci și de forța ideii transmise. Coregrafia a reușit să traducă muzica într-un limbaj corporal limpede și profund, în care fiecare anotimp și-a găsit propria expresie scenică. Rezultatul a fost o demonstrație de rafinament estetic și coerență artistică, în care dansul, muzica și simbolistica vieții s-au întâlnit într-o unitate emoționantă. Dacă la ora 17:00, publicul a asistat la o demonstrație a puterii muzicii ca discurs abstract și intelectual, ceea ce a urmat la ora 19:00, a fost prelungirea muzicală în vizual, în corporalitate și teatralitate.
