Cartea memorialistică Sfidarea absurdului (Editura Scriitorilor Militari, 2008) propune o amplă frescă a unei familii și a unei comunități confruntate cu tragediile secolului XX. Structurată în mai multe părți, lucrarea îmbină evocarea vieții rurale cu experiențele războiului și apoi cu presiunile instaurării comunismului. Astfel, fiecare parte a volumului devine o verigă într-un lanț al memoriei, care urmărește nu doar istoria exterioară, ci și lupta interioară a personajelor pentru a rămâne fidele unor valori morale.
Prima parte evocă satul tradițional, cu figurile lui Iancu, Petre și Constanța. Aici timpul pare mai lent, legat de muncă și de legile firești ale vieții. În această zonă a narațiunii domină memoria originilor și legătura cu pământul, care va rămâne un reper moral chiar și atunci când personajele vor fi smulse din universul lor prin război sau dictatură. Satul este spațiul originar, matricea de unde pornesc destinele. Personajele principale sunt conturate cu trăsături tipice: muncitori, legați de pământ, purtători de valori morale solide. Aici predomină atmosfera de familie, comunitatea și tradițiile locale. Contextul este plasat spre sfârșitul Primului Război Mondial, într-un sat din județul Prahova. Avem un fundal istoric dur, dar autorul alege să se concentreze pe viața de zi cu zi a oamenilor simpli, mai exact pe familia lui Petre Georgescu. Contextul rural este conturat prin detalii economice: căsuța din chirpici, animalele din gospodărie, grădina, via. Această imagine ilustrează microuniversul țăranului român de la începutul secolului XX.
„Era spre sfârșitul primului război mondial, în satul Fântânele, la 5 km nord de orașul Mizil, județul Prahova.
Petre Georgescu, cu nevasta lui Constanța și cei patru copii, cel mic de un an și cel mare de opt, locuiau într-o căsuță din chirpici, cu două cămăruțe, o bucătărioară și un cerdac. Nu erau printre cei săraci, aveau cai, vaci, capre, găini, porci, o grădiniță și câteva hectare de vie.
Constanța era o femeie scundă, slabă, urâtă, brunetă. Era analfabetă, punea degetul în loc să iscălească, dar era harnică și ambițioasă, dormea puțin, ca să aibă timp să muncească mult.
Petre avea 30 de ani, era un bărbat frumos, înalt, voinic, atletic, suplu ca o felină, mândru, emanând masculinitate. Făcuse școala de meserii, echivalentul poate al liceului de astăzi, și citea tot ce-i cădea în mână. Unde găsea o carte o cerea împrumut. La sfârșit scria: „citită de mine, astăzi…, concluzia cărții este…”. Știa să facă butoaie, căruțe, case, dulgherie, o mulțime de lucruri.”
Partea a doua surprinde brutalitatea istoriei: rebeliunea legionară, frontul de Est, bombardamentele din 1944. Destinele personajelor, precum Gigi, Dorina sau Petrică, se frâng sub greutatea războiului, iar experiențele lor arată cum istoria este o forță care modelează și distruge vieți concrete. Această parte este dominată de sentimentul absurdului, unde sacrificiul nu are întotdeauna sens, dar este totuși inevitabil. Personajele (Gigi, Dorina, Petrică) intră în vârtejul istoriei, iar rebeliunea legionară și apoi Frontul de Est în 1941 marchează prima confruntare cu absurdul războiului. Bombardarea Bucureștiului (4 aprilie 1944) ș întoarcerea din război sunt scene dramatice, pline de tensiune și pierderi. Capitolele dedicate lui Petrică (aviator) și iubirii lui pentru Nora arată cum speranțele personale se ciocnesc cu tragediile colective. Abia în finalul acestei părți (anii de după război în Pârșcoveni) regăsim un sentiment de sfârșit de epocă. Tot capitolul se concentrează pe perioada tulbure de după al Doilea Război Mondial, în anii 1945–1946, când propaganda comunistă începe să domine viața socială și politică din România. Atmosfera este redată prin lozinci, manifestații, mitinguri și prin imaginea unui entuziasm colectiv alimentat artificial de promisiunile ideologice.
„Petrică nu vedea cu ochi buni toate aceste convulsii sociale, manifestări care duc la anarhie, răsturnări sociale: „a ajuns curu cap” spunea el, și de multe ori avea replici dure la adresa politrucilor din unitatea lor de aviație, până când a reușit să-l pocnească pe un activist de partid. Și rău a făcut că nu și-a ținut gura și mâna, pentru că a fost dat afară din armată la sfârșitul anului 1946.”
Părțile a treia și a patra mută accentul spre instaurarea comunismului și asupra represiunii. Doctorul Georgescu devine o figură centrală, simbol al rezistenței morale. În jurul său se construiesc intrigi de partid, delațiuni și racolări de informatori. Dacă războiul a adus moartea vizibilă, dictatura aduce moartea lăuntrică, tăcerea impusă, frica. Apar teme precum: „blestemul pământului” (colectivizarea), conflictele sociale și politice în contextul postbelic: Turnu Severin, anul 1947, instaurarea comunismului. Gigi devine medic la Turnu Severin, dar presiunile „dictaturii proletare” și lupta pentru supraviețuire morală încep să-i marcheze existența. Capitolul despre construcția casei „din centru” arată dorința de stabilitate într-un context politic nesigur. Odată cu partea a patra intrăm în perioada cea mai tensionată: racolarea de informatori, dosarele Securității, excluderea din partid, represiunea din 1958. Personajele sunt puse în fața unor alegeri dificile: să colaboreze sau să reziste. Doctorul Georgescu devine o figură centrală – medic integru, dar urmărit și presat, de unde tema „halatelor albe”, simbol al medicilor arestați și anchetați.
„– Ce-ai făcut, mă, spune-mi repede!
– Mi-a făcut, domn doctor Paul Georgescu, un chiuretaj, și pe drum am simțit că mi se face rău. M-am așezat pe o bancă și m-au găsit niște oameni. Nu mai știu nimic, decât când m-ați pus pe masă.
– Vezi că ți-am scos uterul. Ai doi copii. N-aveam ce să-ți fac, că te luau ăștia și te închideau pentru avort. Vezi, să-ți ții gura când te-or lua ăștia la întrebare, la Miliție.
Pe la amiază au venit de la Miliție. Pe Gigi l-au arestat de la spital. Securitatea fusese deja informată și se transmiseseră dispozițiile de arestare la Miliție, la Comitetul de Partid și la Direcția spitalului.„
Părțile a cincea și a șasea amplifică tensiunea, prezentând tentativele de lichidare fizică, interogatoriile și procesele. Colaborarea dintre informatorul Cioșcirescu și căpitanul Pescaru ilustrează mecanismele fricii și trădării. Aici absurdul se manifestă cel mai violent, prin negarea oricărei logici morale. Totuși, rezistența interioară a personajelor arată că demnitatea nu poate fi confiscată total. Memoria și fidelitatea față de sine rămân singurele forme de libertate. Dosarul pentru sabotaj și tentativele de lichidare fizică a doctorului Georgescu ating apogeul absurdului.
„Numitul Georgescu Gh. să fie arestat, anchetat de către organele serviciului VIII al Direcției Regionale M.A.I. Craiova și apoi deferit Justiției Militare, pentru activitatea sa dușmănoasă”. Poftim! „Referat din 18 sept. 1959 – M.A.I. Serv. Raional Turnu Severin – Aprobat Șef. Dir. Reg. M.A.I. Craiova, Lt. col. S.”
Ultima parte și secțiunea de „Dialoguri” schimbă registrul: tonul devine confesiv, aproape meditativ. Se evocă anii ’60–’70, bătrânețea personajelor, pensia și sfârșitul vieții. Dar, dincolo de cronologia evenimentelor, se simte un accent pe reflecție: cum se poate judeca viața trăită? Cum poate fi asumat absurdul istoriei fără a capitula? Aici cartea se apropie de genul unui testament moral, un dialog cu cititorul și cu generațiile viitoare. „Sfârșitul unui medic” și „Epilogul” închid volumul cu un ton grav, dar și cu o notă de demnitate – un om care, în pofida presiunilor, nu a cedat total absurdului.
„– Măi tăticule, de ce ești tu supărat? De ce te-ai răzvrătit împotriva lui Dumnezeu? Tu nu mai crezi în Dumnezeu, că nu a făcut Dumnezeu ce-ai vrut tu, că nu te-a ascultat pe tine Dumnezeu? Ești tu convins că tu ai dreptate, că tu știi adevărul? Dacă Dumnezeu s-ar lua după toți, ce-ar fi? N-ar mai fi ordine, ar fi haos. Dumnezeu a avut grijă de tine, te-a luat de unde te-ai născut, ai trecut toate obstacolele, ai scăpat din război, te-ai căsătorit cu femeia pe care ai iubit-o și iubirea te-a întărit să treci toate necazurile, ai evoluat, ai doi copii întregi și amândoi pe picioarele lor, ai cinci nepoți. Acum ai boala asta; toți trebuie să murim și să ne împăcăm cu soarta, bună sau rea. Pe lumea asta este nevoie și de bine și de rău. Toți avem un destin pe care nu putem să-l ocolim.”
Astfel, întreaga structură a volumului urmărește un arc existențial: de la satul copilăriei, prin infernul războaielor și dictaturilor, până la reflecția maturității. Tema centrală rămâne rezistența memoriei și demnitatea umană. Personajele nu sunt eroi în sens clasic, ci oameni obișnuiți care, confruntați cu absurditatea, aleg să nu abdice moral. Prin modul său de construcție, Sfidarea absurdului depășește simpla mărturie și devine o meditație asupra condiției umane în istorie. Cartea arată că absurdul, deși copleșitor, poate fi înfruntat prin luciditate, prin păstrarea memoriei și prin refuzul compromisului total.
„Autorul nu vrea să obțină compasiunea nimănui, ci evidențiază cu detașare faptele pentru a vorbi despre prezența Răului, într-o adevărată înfruntare între forțele despre Bine și Rău. „Sfidarea absurdului” refuză mereu pitorescul, preferând un filtru moral, selectiv, ceea ce oferă tentativei sale demnitatea unei reflecții asupra faptelor trăite, asupra existențelor omenești.”
(MIHAI UNGHEANU)