Julian Gamentz revine, în volumul al șaptelea al vastului ciclu Cuvântul care mă însoțeste, cu un demers liric de amploare ce confirmă o vocație poetică orientată spre confesiune și metafizică. Volumul Ecourile tăcerii, publicat la editura Corint Books în 2025, impresionează prin dimensiunea sa – aproape trei sute de pagini – și prin diversitatea tematică ce se așază, însă, sub aceeași umbrelă: căutarea unui sens în absență, în tăcere și în ecourile ei.
Încă de la primul contact, titlul însuși sugerează o dialectică a prezenței și a absenței: ecoul, ca revenire a unui sunet, se conjugă cu tăcerea, care este lipsa originară. Poetul nu se mulțumește să enunțe, ci explorează cu răbdare și intensitate ce înseamnă a da glas nevăzutului, a locui în marginea dintre cuvânt și liniște. Această tensiune este vizibilă nu doar în titlurile multiple din cuprins – unde „Ecourile tăcerii” revin obsesiv –, ci și în tonul general al poeziei, care alternează între meditație solemnă, lamentație elegiacă și rugăciune. Locul volumului în literatura contemporană românească poate fi privit prin prisma unei nevoi de întoarcere spre interior, dincolo de zgomot, superficialitate și efemeritate. Poezia lui Gamentz se așază deliberat împotriva acestei voci sociale haotice, preferând să caute, cu obstinație, un refugiu în sacru, în iubire, în memoria personală și colectivă. Tăcerea este nucleul simbolic al volumului. Prezența ei recurentă în titluri precum „Ecourile tăcerii” (o variantă în martie 2024, o alta în august 2024, respectiv trei in 1 mai 2025), „Răspuns tăcerii”, „Ecouri albe”, „Un ecou de tăcere”, „Ecoul lacrimilor mr”arată caracterul obsesiv al acestei teme. Poetul vede în tăcere nu o simplă lipsă de sunet, ci un spațiu plin, o încăpere în care cuvântul se confruntă cu propriile limite. Tăcerea devine spațiul absolutului, al lui Dumnezeu, dar și al durerii mute, al absenței celor dragi. Ecoul, în schimb, este prezența reziduală, dovada că odinioară a existat un sunet, o iubire, o respirație. Între aceste două concepte se construiește arhitectura simbolică a cărții: între o memorie vie (ecoul) și o absență definitivă (tăcerea).
„Parcă tot universul s-a-ntors contra mea
Și iubirea e-acum doar un ultim păcat,
Nu mai știu dacă ești amintire sau stea,
Sau doar visul rămas din ce n-am apucat.
Parcă tot ce-a rămas e-un ecou de tăcere
Care strigă în gol, fără glas, fără noi,
Se aud dintre nori rugăciuni de-nviere,
Aplecându-se-n cor, peste noi, amândoi.
Nu mai știu dacă tu mai exiști undeva,
Dar în mine vei fi, acel vis, Altceva.”
(Un ecou de tăcere – IG – 21 mai 2025, București)
Una dintre cele mai pregnante teme este iubirea, dar nu iubirea împlinită, ci aceea frântă, pierdută, amintită. Titluri precum „Valul cu dor”, „Fum de dor”, „De ziua dorului”, „O iubire pierdută”, „Mi-e dor de tine” exprimă nu atât bucuria erosului, cât lipsa lui, transformarea lui în amintire. Dorul devine o categorie ontologică, o stare de a fi. Poetul îl trăiește ca pe o identitate, în linie cu tradiția românească a liricii dorului: dor de absolut, dor de liniște, dor de cel pierdut și chiar dor de sinele uitat. Iubirea este asociată cu suferința, cu absența și cu imposibilitatea de a opri timpul. În poemele de tip confesiune directă – „Tu”, „Vino, iubito”, „Gânduri cu ea” – întâlnim adresarea directă, intimă, dar aceasta este mai degrabă un monolog, pentru că celălalt nu mai răspunde. Această perspectivă elegiacă asupra iubirii dezvăluie optica poetului: acea tonalitate sumbră, însă de o intensă sinceritate. Poetul nu ocolește suferința, ci o transformă în material poetic, oferindu-i astfel un sens:
„Ploaia m-atinge, dar doru-i de tine,
Zarea se rupe în fărâme de stele,
Glasul tău dulce e cântec ce ține
Inima mea din apele-ți grele.
Vino, iubito, cu roua din zori,
Cu focul ce arde-n al tău glas fierbinte,
Lasă iubirea să strige în nori,
Toarnă-mi nectar din iubirea-ți cuminte.”
(Vino, iubito – IG – 17 martie 2025, București)
Dimensiunea religioasă a volumului este evidentă: „Hristos a înviat”, „Recviem și Înviere”, „Sfântul Gheorghe”, „Rugă pentru poetul fără scenă”. Julian Gamentz reia tradiția poeziei spirituale, dar o face cu o tonalitate personală, intimă. Sacrul este abordat nedogmatic, prin confesiune. Poetul se roagă, întreabă, caută, se îndoiește. Este o poezie a credinței fragile, mereu pusă sub semnul întrebării. Această dimensiune sacră este strâns legată de tema morții și a memoriei: poemele dedicate mamei, strămoșilor, sau chiar „regelui drag al României” sunt rugăciuni pentru cei care nu mai sunt, încercări de a-i salva prin cuvânt. În acest sens, poezia se transformă într-o liturghie personală.
„Caut de când mă știu pe-aici,
Confuz, ba cred, ba mă-ndoiesc,
Nu am odihnă, nu sunt eu,
Îl caut doar pe Dumnezeu.
Îl am în inimă și-n gând,
De când mă știu prin ploi și vânt,
Mi-a trebuit atât de mult
Să-l găsesc și să-l ascult.„
(Căutându-l pe Dumnezeu – IG – 5 octombrie 2024, București)
O altă temă centrală este timpul, perceput ca o forță distructivă. Incursiunile lirico-tematice precum „Ghilotina timpului”, „Când timpul stă și nu întreabă”, „Măscăriciul”, „La moartea Regelui meu drag al României” sugerează o permanentă confruntare cu ireversibilitatea clipei. Timpul este un inamic al iubirii, un hoț al memoriei, dar și un spațiu de reîntoarcere prin poezie. Julian Gamentz/Poetul se opune timpului prin scris, transformându-l într-un „ecou” al ceea ce nu mai este. Moartea este privită cu solemnitate, dar și cu o anumită resemnare. Volumul este presărat cu texte care trădează un cult al memoriei, o nevoie de a nu lăsa trecutul să dispară. Astfel, poezia devine o arhivă afectivă a unei vieți, precum și a unei comunități.
Din punct de vedere conparatist, deși profund ancorată în limba și sensibilitatea românească, poezia lui Julian Gamentz se înscrie într-un dialog constant cu marile teme și forme ale poeziei europene moderne și contemporane. Structura interioară a volumului Ecourile tăcerii – marcată de meditație, transcendență și suferință – o apropie de tradiția liricii existențiale europene, de la romantismul târziu până la expresionismul interiorizat al secolului XX. Prezența constantă a dorului, a introspecției și a meditației asupra morții trădează o afinitate cu lirica romantică germană (Novalis, Hölderlin) și franceză (Lamartine, Musset). Tăcerea, în accepțiunea lui Gamentz, este echivalentul spațiului absolutului, o tăcere a lumii care reflectă suferința de a fi și căutarea unei ordini pierdute. Ca și la romantici, natura devine uneori un decor simbolic pentru stările sufletești („Primăvară”, „Calc mărunt”, „Răsărit”), dar nu ca obiect al contemplației, ci ca partener al unei confesiuni. Structura muzicală a versului, repetițiile, incantațiile și preferința pentru sonoritatea delicată amintesc de simbolismul francez – Verlaine, Mallarmé, Baudelaire. În special Baudelaire pare să reverbereze în poezii precum „Tulbure”, „Umbra gândului în ecoul ființei” sau „Mi-am scos sufletul la licitație”, unde tensiunea dintre ideal și decădere, dintre frumos și suferință, este constant prezentă. Ca și simboliștii, Gamentz mizează pe sugestie, pe aluzie, pe cuvântul care nu definește, ci evocă. În această privință, el se află mai aproape de o poezie a stărilor decât a ideilor. În multe poeme – „Ghilotina timpului”, „Măscăriciul”, „Umbra gândului” – se resimte un ton expresionist, apropiat de Georg Trakl, Rainer Maria Rilke sau de poetica existențialistă a lui Paul Celan. În câteva poeme în care iubirea se amestecă cu misticul („Un amore perduto”, „Blessing”, „The Echo of a Silent Love”), se pot identifica rezonanțe ale liricii italiene post-dantești, dar și ale sensibilității melancolice spaniole, de tip García Lorca. Există o densitate metaforică specifică poeziei mediteraneene, o combustie a sentimentului care se stinge în lumină și în rugăciune. Ecourile tăcerii este, în esență, un volum care vorbește limba Europei poetice, dar o face printr-o voce personală, distinctă. Julian Gamentz nu imită mode poetice, ci reinterpretează, prin sensibilitatea românească a dorului și a sacrului, marile teme care au traversat lirica europeană: iubirea, tăcerea, moartea, memoria. Această interferență nu este una de suprafață, ci de profunzime spirituală, o dovadă că poezia gamentziană are propria temperatură care aparține unei culturi europene a introspecției și a transcendenței, care merge de la Rilke la Blaga, de la Celan la Nichita Stănescu, de la Lorca la Ioan Alexandru.
Stilul lui Julian Gamentz se caracterizează prin câteva trăsături pregnante: metaforizarea intensă, deoarece imaginile sunt ample, uneori hiperbolice: „spirala ființei”, „ghilotina timpului”, „umbra gândului în ecoul ființei”; repetitivitatea incantatorie, dovadă fiind titlurile repetate („Ecourile tăcerii”), care dau senzația de rugăciune, de psalm liric; alternanța lingvistică este redată prin includerea unor poeme în engleză („What is Love”, „Tears of night”, „The Echo of a Silent Love”), o punte între spațiul românesc și cel global, dar și o tensiune stilistică între două registre de limbă. Tonul elegiac și confesiv este evident în fiecare poem, confesiune personală, adresată fie unei ființe iubite, fie lui Dumnezeu, fie timpului însuși.
Departe de experimente formale sau minimalism, poezia lui Julian Gamentz își asumă dimensiunea gravă, solemnă, confesivă. Este o poezie care caută să atingă ceea ce scapă limbajului: iubirea pierdută, credința fragilă, timpul ireversibil, memoria celor dispăruți. Dacă uneori abundența de texte poate părea copleșitoare, aceasta face parte din însăși strategia volumului: a oferi un flux neîntrerupt de confesiune, un jurnal poetic care se scrie la marginea tăcerii. Volumul său este o invitație la meditație și la interiorizare, un act de existență spirituală într-o epocă a efemerului sentimental.