În fața cititorului atent și răbdător, pentalogia lui Mihai Șurubaru se dezvăluie ca o operă amplă, ritmică, coerentă și unitară, așezată pe linia marilor construcții mitico-istorice de dată recentă. Autorul, cunoscut inițial ca cineast și animator, se dovedește aici un arhitect al limbajului și al imaginii scrise, reușind să construiască lumi stratificate, dens populate și încărcate de semnificații ale prezentului istoric, în cheie ludico-umoristică. Nu avem de-a face cu un roman linear, ci cu o polifonie narativă, densă informațional și istoric, cu o cavalcadă a istoriei care se derulează cu viteza și intensitatea filmului, în replici și fotograme livrești. În doar câteva pagini se concentrează secole, iar personajele – Pelegrini, Euridice și alții – se mișcă liber între mit, realitate și proiecție onirică. Istoria, la Mihai Șurubaru, este o adevărată menghină care prinde, strivește și transformă oamenii: îi face regi, apoi muritori. Această viziune rezonează cu reflecțiile din prefața istoricului literar Narcis Zărnescu, unde se vorbește despre structura polifonică a textului, greu de încadrat în tiparele unui roman clasic. Metoda lui Mihai Șurubaru este dublă: literară și istoriografică. Sub textul narativ pulsează o cercetare a fenomenologiilor urbane și a „efemerelor imperiilor europene”, o interogație asupra destinului colectiv. De aici și caracterul stratificat, greu de parcurs uneori, dar seducător pentru cititorul dispus să intre în jocul imaginilor și al simbolurilor. Pentalogia strigoniană este o operă în sine, un experiment literar deopotrivă exigent și generos, o meditație asupra istoriei și a memoriei culturale. Ea trebuie citită fără granițe, asemenea unei partituri muzicale: se intră în volum și nu se iese decât la ultima pagină. Conceptul central al pentalogiei este „Strigonia”, un topos imaginar și, totodată, un adjectiv definitoriu. Conceptul propriu-zis este, probabil, cea mai importantă invenție a universului livresc șurubarian. La fel cum Thomas Morus a creat termenul „Utopia”, Mihai Șurubaru creează Strigonia. Dar ce este, retoric, Strigonia?
– Este orașul Esztergom, cu rădăcini istorice și simbolice.
– Este sabia magică dăruită copilului de Marele Rege în epopeea lui Ariosto.
– Este lumea în care trăim, am trăit și vom trăi: scena eternului conflict dintre bine și rău.
În „Arcanele Strigoniei” (2019) asistăm la începutul revelației din universul Strigoniei, un teritoriu simbolic, la granița dintre vis și realitate. Titlul trimite la mistere („arcane”) – secretele unei lumi aflate sub semnul înșelării și al manipulării. Mihai Șurubaru construiește o alegorie despre societatea contemporană prinsă în mrejele iluziei, unde omul este captiv într-un labirint de semne, ideologii și sisteme artificiale.
Narativ, cartea se desfășoară în scene simbolice, cu personaje-arhetip și cu un limbaj ce combină liricul, filosoficul și ironia tragică.
Al doilea volum – „Strigonia virală” (2020) – aduce o accentuare a crizei: Strigonia devine „virală”, contaminând totul: limbaj, gândire, emoție, sistem social. Metafora virusului, actuală și în contextul pandemiei reale, e folosită ca simbol al degradării spirituale și al manipulării globale. Autorul vorbește despre un „virus moral” care se răspândește prin mass-media, tehnologie și ideologii, transformând oamenii în purtători ai unei nebunii colective.
„Strigonia proxima” (2021) duce ideea până la consecințe: „proxima” (cea apropiată) este Strigonia ce urmează să devină realitate deplină. Imaginile devin apocaliptice – simboluri belicoase, corăbii pierdute, catastrofe istorice – toate alcătuiesc o viziune despre declinul civilizației occidentale, asemănătoare unui avertisment cultural. Autorul devine un cronicar al Apocalipsei, dar și un căutător al mântuirii prin memorie și spirit. Cartea are accente profetice, dar și lirice, în care răzbate dorința de renaștere: din ruinele lumii vechi ar putea apărea un om nou, treaz, lucid.
Un alt element central al pentalogiei reflectat în volumul IV – Strigonia Imperialis (2022) – îl constituie imperiile. Ele apar, se dezvoltă și dispar, într-o succesiune care oglindește istoria europeană și, mai larg, condiția umană. Avem Imperiul de Oțel, dur și implacabil, evocând mecanismele puterii industriale; Imperiul Crinilor, metaforă a fragilității și a nobleței efemere; Imperiul Naval, expresie a expansiunii și a dominației maritime; Imperiul Muzical, simbol al armoniei, dar și al puterii seducătoare a culturii; Imperiul de Argint, reflex al bogăției și al iluziei perisabile. Aceste imperii nu sunt simple invenții, ci metafore istorico-politice, o meditație asupra fragilității și asupra ciclicității puterii. În ele se recunoaște destinul marilor construcții europene, de la Roma la Uniunea Europeană, toate supuse aceleiași legi a efemerului.
În Strigonia îndepărtată, cel din urmă volum apărut în 2023, prologul ne aduce în Grecia antică, în epocă clasică: un narator (sau un personaj care experimentează halucinații sau visuri) se găsește „la Termopile”, în fața statuii lui Leonida, unde o voce îi adresează reproșuri: „Fără cultura și sacrificiul nostru, Europa voastră n-ar fi existat!” În acest moment mitic, trecutul și prezentul se întrepătrund: vocea din Antichitate acuză dezinteresul și nepăsarea contemporanilor, condamnând civilizația europeană la a fi vulnerabilă în fața unor primejdii nevăzute („Strigonia v-a prins cu garda jos … civilizația Europei … este în ceasul al doisprezece-lea!”). După acest episod oniric, povestitorul se trezește într-un autocar care rulează spre București, în realitatea modernă, semn că multe dintre cele trăite au fost viziuni, vise sau reverii. Însă starea de tulburare persistă: între vise, coșmaruri și simboluri ale naturii („maci și fluturi, buburuze și panseluțe”) se conturează un discurs social și cultural ce refuză să rămână doar imaginar.
Critica literară a remarcat, pe bună dreptate, structura polifonică a celor cinci volume. Textul nu se lasă ușor parcurs: este stratificat, dens, construit pe mai multe planuri temporale și simbolice. Această dificultate nu trebuie însă să descurajeze cititorul. Dimpotrivă: lectura devine o experiență asemănătoare ascultării unei simfonii complexe, în care temele se repetă, se transformă și se reîntâlnesc în moduri neașteptate. Mihai Șurubaru practică o literatură a efemerului imperial, care este în același timp o cercetare istoriografică și o operă poetică. Sub ficțiune pulsează un „subtext academic”, o interogație asupra imperiilor europene și asupra modului în care acestea ne modelează existența. Este imposibil să nu remarcăm că experiența cinematografică a autorului influențează puternic scriitura. Scenele sunt montate rapid, imaginile se succed cu intensitate vizuală, iar personajele par să se deplaseze între cadre ca într-un film suprarealist. Această dinamică vizuală dă tetralogiei o vitalitate aparte și o diferențiază de alte proiecte similare. Pentalogia strigoniană a lui Mihai Șurubaru este, fără îndoială, una dintre cele mai ambițioase construcții literare recente. Ea nu se citește ușor, de aceea oferă o experiență intelectuală și estetică de mare intensitate.
În Strigonia, în definitiv, ne repetă subtil autorul în volumele sale, se regăsește umanitatea însăși: cu imperiile ei, cu istoria ei care strivește și transformă, cu miturile și fantasmele care o însoțesc. Așa cum copilului din paginile lui Ariosto i se dă o sabie pentru a începe războiul, cititorului i se oferă Strigonia pentru a începe o altfel de explorare, aceea a umanității văzute prin ochii unui poet al imaginii.