„Prelegerea mea are două scopuri interconectate: în primul rând, să demontez legătura dintre sacrificiul uman și creativitate, aflată în centrul interpretării baladei de către Mircea Eliade; în al doilea rând, să deplasez accentul interpretării de la zidirea trupului unei femei într-un monument fizic, către crearea unui monument literar prin imitarea simetriei bilaterale a corpului uman generic – care, așa cum va arăta o lectură atentă a baladei, servește drept adevărata ei piatră de temelie. Voi începe prin a atrage atenția asupra celor două ritualuri de sacrificare simbolică, echilibrate cu măiestrie, care flanchează ritualul de construcție implicat în ridicarea mănăstirii: pe „flancul stâng”, Manole și meșterii săi o transformă pe Ana în țap ispășitor, asupra căreia transferă pedeapsa pe care domnitorul amenințase că o va aplica lor; pe „flancul drept”, domnitorul transferă amenințarea propriei sale „căderi” simbolice de la înălțime (în cazul în care Manole ar construi o mănăstire și mai măreață pentru un alt domn) asupra lui Manole, căruia îi provoacă o cădere literală de pe acoperișul mănăstirii. De acolo, voi trece la figura, în general ignorată, a păstorului care cântă la fluier — a cărui artă muzicală, spre deosebire de realizarea arhitecturală a lui Manole, este complet independentă de suferința prelungită a Anei. Voi detalia apoi multiplele moduri în care respirația ritmică, „transferată” de păstor în muzică, se manifestă în armoniile simetrice care străbat întreaga baladă: începând cu cupletele rimate și încheindu-se cu dipticul figurativ creat de rezonanța numelor și de soarta comună a Anei și a lui Manole.”
Acest pasaj rezumă viziunea profesorului Thomas J. Cousineau asupra Baladei Meșterului Manole ca text al echilibrului și al simetriei, nu doar al sacrificiului. El contestă interpretarea clasică a lui Mircea Eliade, care punea accent pe sacrificiul fondator, ideea că orice creație mare cere o jertfă umană. Cousineau propune în schimb o lectură umanistă și estetică, în care adevăratul „monument” nu este zidirea Anei în pereți, ci balada însăși, ca operă literară construită simetric, după modelul corpului omenesc. Cele două „flancuri” descrise (Ana, țapul ispășitor și Manole, victima finală) simbolizează două căderi echilibrate, două forme de transfer al vinei, iar păstorul cu fluier devine un al treilea element: o imagine a artei pure, care nu depinde de sacrificiu, ci de respirație, ritm și armonie. Prin urmare, Cousineau transformă balada dintr-o tragedie a jertfei într-o meditație asupra echilibrului dintre creație, vină și eliberare, o interpretare care pune accent pe formă, simetrie și simbolismul corpului uman.
Punctul de pornire al prezentării cercetătorului american, care își propune să includă acest studiu într-un volum amplu, nu este volumul lui Mircea Eliade ci articolul Olgăi Bartosiewicz-Nikolaev, „Revisiting the Legend of Master Manole in Romanian Feminist Discourse after 1989” („O nouă analiză a Legendei Meșterului Manole în discursul feminist românesc după 1989”). Teza din articol este că, după căderea comunismului, cercetătoarele feministe române, în special Mihaela Miroiu, au reinterpretat legenda Meșterului Manole pentru a prezenta și contesta modelul patriarhal al femeii auto-sacrificiale (Ana), model care fusese întărit atât de ideologiile tradiționale, cât și de cele comuniste. Autoarea susține că această revizuire a „demasculinizat” mitul, i-a oferit Anei o voce și a promovat conștiința feministă în România post-1989. Reinterpretarea Legendei Meșterului Manole prin prisma discursului feminist de după 1989, așa cum o formulează Olga Bartosiewicz-Nikolaev, propune că figura Anei întruchipează supunerea istorică a femeilor române și că recentrarea vocii ei ar dezvălui și ar contribui la demantelarea structurilor patriarhale pe care mitul canonic le-ar fi introdul în compozițiabaladei. Totuși, această lectură, deși ambițioasă sub aspect discursiv, deformează textura simbolică multistratificată a baladei și impune unui text premodern grile anacronice. În loc să o elibereze pe Ana, revizuirea feministă riscă să o reducă la un simplu simbol ideologic modern, detașat de dimensiunile culturale, metafizice și estetice care au făcut legenda durabilă.
I
Trebuie reamintit aici contextul de creație al baladei în sens literar și geografic. „Meșterul Manole” este o baladă populară cultă, aparținând genului epic în versuri, fiind una dintre cele mai cunoscute creații ale literaturii române vechi. Textul are origini în mitul construcției jertfite și se inspiră din legenda zidirii Mănăstirii Curtea de Argeș, ridicată în secolul al XVI-lea de meșterul Manole la porunca lui Negru Vodă. Balada circulă în numeroase variante populare, dar cea mai cunoscută este cea culeasă și publicatăvîn volumul „Poezii populare. Balade (Cântice bătrânești)” (1852) de Vasile Alecsandri, care a fixat-o în scris, dându-i o formă artistică unitară. Balada este, în esență, o reflecție asupra relației dintre viață și artă, dintre efemer și etern, dintre omul muritor și creația care-l depășește. Tema principală este jertfa pentru creație: ideea că nici o lucrare măreață nu se poate înfăptui fără sacrificiu. În plan secund, se reflectă conflictul dintre aspirația spre absolut (arta, credința) și condiția omului muritor, care plătește cu viața împlinirea idealului său. Structura textului este amplă, desfășurată în trei mari secvențe epice, care urmăresc evoluția de la căutarea locului sfânt până la moartea creatorului:
– Căutarea și alegerea locului. Negru Vodă, domnitorul, însoțit de cei zece meșteri, caută un loc potrivit pentru ridicarea unei mănăstiri „pe Argeș în jos”. Întâlnirea cu ciobănașul, un personaj simbolic, deschide dimensiunea mitică a narațiunii. Zidul părăsit semnalează locul sortit unei zidiri sacre.
– Mândre ciobănaș,
Din fluier doinaș,
Pe Argeș în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Argeș în jos
Cu turma ai fost.
Nu cumva-ai văzut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid părăsit
Și neisprăvit,
La loc de grindiș,
La verde-aluniș?
– Construcția și visul lui Manole. Meșterii se apucă de lucru, dar zidurile se surpă în fiecare noapte. Această imposibilitate sugerează neîmplinirea omului lipsit de jertfă, de spirit. Soluția vine prin visul lui Manole, care revelează că numai sacrificiul omenesc va asigura durabilitatea. Se stabilește legământul ca prima femeie venită la zidari să fie zidită.
Deci dacă voiți
Ca să isprăviți
Sfânta mănăstire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toți să jurăm
Și să ne legăm
Taina s-o păstrăm.
Ș-orice soțioară,
Orice sorioară,
Mâine în zori de zi
Întâi s-o ivi,
Pe ea s-o jertfim,
În zid s-o zidim!
– Jertfa Anei și moartea lui Manole. Soția meșterului, Ana, este cea care sosește aducând mâncare soțului. Manole, sfâșiat între dragoste și datorie, o zidește de vie. Mănăstirea se înalță, dar după finalizare, Negru Vodă îi lasă pe meșteri să moară pe acoperiș, temându-se că ar mai putea construi o capodoperă asemănătoare. Manole își face aripi de șindrilă, se aruncă și moare; în locul căderii sale se naște o fântână: simbol al eternității operei.
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii i se-nvelea,
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvârtea,
Și de pe grindiș,
De pe coperiș,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea,
Ce se mai făcea?
O fântână lină,
Cu apă puțină,
Cu apă sărată,
Cu lacrimi udată!
Bartosiewicz-Nikolaev, urmând-o pe Mihaela Miroiu, afirmă că regimul comunist „a întărit idealul femeii auto-sacrificiale” întruchipat de Ana. Această suprapunere între o structură mitică din secolul al XV-lea și politica de gen a secolului XX ignoră diferențele esențiale dintre cele două abordări. Motivul zidiri de vie este anterior naționalismului și patriarhatului modern; sensul lui se află în ritualul precreștin și în arhetipul cosmogonic, nu în supunerea domestică. A citi moartea Anei ca o alegorie a opresiunii de gen înseamnă a trece cu vederea funcția cosmogonică originară a mitului: jertfa ca preț necesar al creației, temă comună de la Ifigenia grecilor până la Tiamat a mesopotamienilor. Interpretarea lui Mircea Eliade recunoștea această structură antropologică universală. Revizuirea feministă înlocuiește înțelegerea mitică cu resentimentul sociologic tardiv. În analiza Olgăi Bartosiewicz-Nikolaev, legenda devine un instrument didactic pentru activismul feminist. Crearea ONG-ului AnA – Societatea de Analize Feministe – și reinterpretarea Anei ca emblemă a conștiinței de sine feminine sunt redate drept „consacrarea instituțională” a noii semnificații a mitului. Totuși, această resemantizare a folclorului într-o cheie ideologică subminează autonomia artei și a mitului. Puterea legendei constă în ambiguitatea ei tragică: atât Manole, cât și Ana sunt victimele unei legi inexorabile a creației. Reprezentând-o pe Ana ca subiect politic colectiv, duce la o revizuire care abolește tragedia și o înlocuiește cu propagandă feministă. Mitul devine un simplu manifest postmodern lipsit de substanță.
„Dă, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pârâie,
Să curgă șiroaie,
Apele să crească,
Mândra să-mi oprească,
S-o oprească-n vale,
S-o-ntoarcă din cale! (…)
Suflă, Doamne, un vânt,
Suflă-l pe pământ,
Brazii să-i despoaie,
Paltinii să-i îndoaie,
Munții să răstoarne,
Mândra să mi-ntoarne,
S-o-ntoarne-n cale,
S-o ducă devale!”
Domnul se-ndură,
Ruga-i ascultă,
Și sufla un vânt,
Un vânt pre pământ,
Paltini că-ndoia,
Brazi că despoia,
Munții răsturna,
Iară pe Ana
Nici c-o-ntorcea!”
Critica feministă acuză lecturile anterioare – ale lui Mircea Eliade, G. Călinescu, Lucian Blaga – de „masculinizare” a mitului, însă acele interpretări tratau balada ca paradigmă estetică a creației artistice, nu ca abordări de gen. Accentul pus pe chinul creator al lui Manole exprima o preocupare metafizică pentru limitele actului creator, nu dispreț față de femeie. Insistența că orice mit artistic ar trebui să codifice o ierarhie socială goleşte arta de transcendență. Autonomia estetică a legendei – muzicalitatea, fatalismul și paradoxul ei poetic – este redusă la o abordare sociologică săracă și superficială. Conceptul propus de Mihaela Miroiu este folosit pentru a afirma că sacrificiul Anei a fost involuntar și, deci, lipsit de valoare morală. Totuși, în baladă, acceptarea Anei – „voioasă și senină”, cum nota Mircea Eliade – este tocmai cea care conferă sacrificiului ei (termen derivat din lat. sacer, sacra, sacrum – sacral) un conținut metafizic. În cadrul mitic, ea nu este constrânsă de Manole, ci de destin; consimțământul ei afirmă ordinea sacră care leagă creația umană de legea divină. A respinge acest consimțământ ca simplă „datorie internalizată” înseamnă a impune o noțiune liberal-modernă de libertate individuală care nu poate funcționa într-un cosmos mitic. Reinterpretarea feministă citește astfel supunerea simbolică drept subjugare sociologică, ceea ce este deplasat în contextul reinterpretării de gen.
– Stai, mândruța mea,
Nu te spăria,
Că vrem să glumim
Și să te zidim!
Ana se-ncredea
Și vesel râdea.
Iar Manea ofta
Și se-apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Studiul Olgăi Bartosiewicz-Nikolaev prezintă reinterpretarea feministă ca adevăr corectiv, în contrast cu „orbirea ideologică” a tradiției canonice. Totuși, propriul său discurs manifestă o altă formă de orbire ideologică: credința necritică că demascarea patriarhatului echivalează cu recuperarea autenticității. Atât protochronismul comunist, cât și deconstrucția feministă instrumentalizează mitul lui Manole pentru scopuri politice: unul național, celălalt de gen. Mitul însuși însă rezistă acestei perspective limitative; el vorbește despre necesitatea tragică a schimbului dintre viață și artă, nu despre dominație și emancipare. Subordonând mitul politicii, lectura feministă repetă aceeași logică totalizatoare pe care pretinde că o contestă. În cele din urmă, afirmația că „demasculinizarea” toposului ar fi realizat o eliberare culturală trece cu vederea riscul amneziei culturale. A reinterpreta fiecare mit fondator printr-o singură lentilă ideologică rupe o națiune de patrimoniul ei simbolic. Profunzimea literaturii române rezidă în coexistența fatalismului păgân și a transcendenței creștine; ambele sunt șterse când mitul devine un simplu studiu de caz despre opresiune de gen. Adevărata eliberare nu constă în rescrierea miturilor pentru a corespunde unei ideologii, ci în păstrarea ambiguității lor ca oglinzi ale condiției uumane.
Nu în ultimul rând, revizuirea feministă a Legendei Meșterului Manole, descrisă de Bartosiewicz-Nikolaev, caută să dea glas Anei și, prin extensie, femeilor române. Însă, făcând asta, reduce legenda la un binom opresor–victimă, golind-o de rezonanța ei ontologică și poetică. Mitul lui Manole dăinuie nu pentru că ar codifica valori patriarhale, ci pentru că dramatizează conflictul etern dintre creație și distrugere, credință și trădare, necesitate și libertate. A-l încadra în retorica rezistenței feministe înseamnă a-i reduce universalitatea. Revizuirea miturilor poate fi fertilă doar dacă luminează complexitatea lor, nu dacă le recrutează într-o nouă ideologie. Zidul Anei nu trebuie să devină un panou pentru cauze politice – fie ele de stânga, de dreapta sau feministe – ci să rămână ceea ce a fost mereu: hotarul tragic dintre aspirația umană și prețul creației durabile. Deși această relectură ideologică are relevanță istorică, ea riscă să ascundă arhitectura morală profundă a baladei. „Legenda Meșterului Manole”, așa cum este păstrată în balada Monastirea Argeșului, nu este un instrument de dominație, ci o meditație tragică asupra parității: între bărbat și femeie, domn și meșter, creație și distrugere, credință și mortalitate. Citită ca poezie orală și nu printr-o lentilă politică, legenda apare ca un mare egalizator: fiecare actor, indiferent de gen sau putere, este supus aceleiași legi cosmice a schimbului.
În esență, legenda dramatizează paradoxul creației: nimic durabil nu se poate construi fără pierdere. Meșterul Manole și tovarășii săi sunt legați de o necesitate nevăzută care cere viață umană pentru ca piatra să dăinuie. Această cerere vine dincolo de ei, din tărâmul visului, al profeției, al voinței divine. Astfel, atât Manole, cât și Ana sunt supuși, nu stăpâni: se află de aceeași parte a ecuației destinului. Această simetrie a suferinței este cea pe care tradiția orală o conservă. În performanța folclorică, balada nu privilegiază interioritatea lui Manole în detrimentul Anei; vocea colectivă distribuie empatia egal. Lamentația pentru Ana este cântată în același registru tonal ca lamentația pentru meșterul osândit. Ritmul refrenului – cu ascensiunile și căderile sale ciclice – șterge ierarhia, afirmând destinul comun ce unește toți participanții în actul creației. Ceea ce ideologia a transformat mai târziu într-o narațiune de obediență de gen este, în sensul poeziei, o recunoaștere a faptului că moartea egalizează totul. Zidul primește atât arta meșterului, cât și trupul soției, iar în final chiar și Negru Vodă, domnul care poruncește, este lipsit de transcendere, căci moartea lui Manole face construcția sterilă: nimeni nu mai poate clădi. Autoritatea, măiestria și inocența se prăbușesc toate în același echilibru tragic. Dacă legenda ar fi cu adevărat patriarhală, ierarhia ar rămâne intactă până la capăt: domnul triumfător, meșterul glorificat, femeia uitată. În schimb, toate ierarhiile se destramă. Negru Vodă devine agent al cruzimii, Manole se prăbușește, iar construcția însăși rămâne monument al zădărniciei. Poemul neagă orice formă de dominație: autoritatea regală, ambiția masculină și chiar mândria creatoare se arată efemere în fața dreptății impersonale a destinului. Moartea Anei nu este simbolul supunerii, ci prima revelație a acelei dreptăți: inocenta suferă prima, dar suferința ei prefigurează căderea tuturor celor care dețin sau execută puterea. Astfel, legenda pedepsește însăși ierarhia.
Domnul îi-asculta
Și pe gânduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece meșteri mari,
Să mi-i părăsească,
Ca să putrezească
Colo, pe grindiș,
Sus, pe coperiș.
Imaginea finală – mănăstirea strălucind, aripile lui Manole frânte, Ana zidită pentru totdeauna – condensează etica parității. Fiecare personaj dăruiește ceea ce are mai scump; fiecare pierde la fel. Impulsul creator care îl animă pe Manole este același care o împinge pe Ana la devotament, și amândoi găsesc împlinirea doar prin anihilare. Centrul moral al baladei nu este supunerea de gen, ci micșorarea reciprocă, ecou al Ecleziastului: „toți sunt din țărână și toți în țărână se întorc.” Dezvăluind că egalitatea suferinței este singura justiție posibilă, legenda contrazice structurile de inegalitate care au confiscat-o ulterior. A citi Legenda Meșterului Manole ca „marele egalizator” înseamnă a reveni la centrul ei poetic, nu a impune categorii moderne. Echilibrul tragic al legendei subminează orice pretenție de stăpânire, inclusiv pe cea a lui Manole însuși. Chiar cuvântul meșter devine ironic la final: măiestria cedează în fața mortalității. Ana, presupusa victimă, devine coautoare a monumentului – trupul ei este sigiliul ce face creația posibilă. Aceasta nu este apoteoza patriarhatului, ci desființarea lui. Cântecul își distribuie compasiunea egal, limbajul său e lipsit de triumf. Refrenul jelește deopotrivă mireasa și ziditorul; cântăreții, prin repetiție, practică empatia dincolo de granițele sexului și statutului. În acea empatie performativă stă modernitatea durabilă a baladei: o morală care anticipează egalitatea cu mult înainte ca vocabularul feminist să o numească.
Bartosiewicz-Nikolaev are dreptate când identifică abuzurile politice ale legendei: regimuri și critici au transformat-o într-o parabolă despre geniul național, despre creativitatea masculină sau despre obediența feminină. Totuși, aceste distorsiuni dovedesc profunzimea poemului, nu vina lui. Legenda invită la deturnare tocmai pentru că ține contrariile în tensiune. O lectură atentă, neideologică, restabilește acea tensiune. Meșterul Manole nu este un mit al inegalității, ci al echivalenței. El nivelează regi și meșteri, bărbați și femei, creatori și creații, sub aceeași lege a sacrificiului. Imaginea finală – piatră, cântec și moarte unite într-o singură structură durabilă – anulează toate ierarhiile. În acest sens, poemul însuși, în ciuda secolelor de manipulare ideologică, rămâne marele egalizator. Prin simetria sa tragică, afirmă că nicio viață, nicio putere și nicio artă nu pot scăpa de condiția pe care o descrie: în creație, ca și în existență, toți suntem zidiți deopotrivă.
II
Prelegerea lui Thomas J. Cousineau, care a avut loc sâmbătă 11 octombrie 2025, la sediul Muzeului Național al Literaturii Române, urmărește să demonteze legătura stabilită de Mircea Eliade între sacrificiu și creativitate și să o înlocuiască cu o viziune a Legendei Meșterului Manole ca monument literar autoreflexiv, modelat pe simetria corpului uman și ritmul rrespirației, pornind de la studiul Olgăi Bartosiewicz-Nikolaev, pe care îl apreciază pe versantul său ideologic. Deși elegantă în ambiția sa formalistă, lectura cercetătorului american ratează atât miezul antropologic, cât și funcția poetică a baladei. Balada Meșterului Manole nu imită simetria corpului uman, ci dramatizează asimetria din inima creației: dezechilibrul ireductibil dintre dorința de a construi și prețul construcției. A „demonta” legătura stabilită de Mircea Eliade între sacrificiu și creație înseamnă a trece cu vederea tocmai elementul care face balada distinctă în corpusul balcanic al legendelor despre „femeia zidită”. Versiunea românească unește în mod unic motivul folcloric al zidirii de vie cu o reflecție asupra genezei artistice. În lectura lui Eliade, crima lui Manole nu este doar ritualică, ci ontologică, sacrificială: creația cere transformarea vieții într-o formă superioară, drept ofrandă. Acest principiu, oricât de tulburător, surprinde paradoxul fundamental al facerii umane: transformarea fluxului viu în permanență.
Afirmația că adevăratul colț de temelie al baladei ar fi simetria bilaterală a corpului uman confundă echilibrul formal cu substanța tematică. Structura folclorică este într-adevăr ritmică și repetitivă, dar aceste repetiții servesc scopuri ritualice, nu anatomice. Noțiunea propusă de „flanc stâng” și „flanc drept” ale ritualului de ispășire poate satisface o simetrie critică modernă, însă riscă să deformeze cauzalitatea narativă. Actul final al domnitorului – uciderea lui Manole – nu este imaginea în oglindă a sacrificiului Anei, ci o judecată asupra lui. Simetria este morală, nu structurală: cel care zidește pe altul este, la rândul lui, distrus. A trata aceste morți ca jumătăți echilibrate ale unui diptic estetic neutralizează forța etică a baladei. Rezistența durabilă a legendei derivă tocmai din recunoașterea faptului că vina și inocența nu sunt interschimbabile: moartea lui Manole este ispășire.
Iar bietul Manoli,
Meșterul Manoli,
Când se încerca
De-a se arunca,
Iată că auzea
Din zid că ieșea
Un glas nădușit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Și mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Țâțișoara-mi plânge,
Copilașu-mi frânge,
Viața mi se stinge!
În balada Meșterului Manole, legenda și-a realizat destinul artistic. […] Balada are și alte bogății pentru a merita admirația noastră. Ea nu e numai superioară din punctul de vedere al echilibrului și expresiei artistice, ci și datorită conținutului său mitic și metafizic. În ea, străvechiul mit cosmologic reînvie, împreună cu o serie de consecințe și semnificații metafizice. […]
Niciun alt popor, mai mult decât românii – și, într-o anumită măsură, celelalte popoare sud-estice – nu avea un prilej mai nimerit de a-și valida, la fiecare pas, concepția lor că numai moartea rituală, numai jertfa pot asigura existența și durata unui lucru. […]
Istoria dramatică a românilor și a popoarelor sud-estului european a contribuit, în mare măsură, ca legenda jertfei construcției, cunoscută aproape pretutindeni în lume, să fructifice în creații literare numai în această parte a Europei. Niciunde nu putea fi mai evidentă, mai validată de realitatea istorică, credința că nimic nu poate dura dacă nu e însuflețit printr-o jertfă.
Mircea Eliade
Thomas J. Cousineau, profesor emerit de literatură engleză la Washington College, bursier Fulbright la Universitatea din București și specialist Fulbright la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, este autorul volumelor: După ultimul „nu”: Trilogia lui Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot: Forma în mișcare, Ritual dezlegat: Lectura sacrificiului în proza modernistă, Invenții în trei părți: Romanele lui Thomas Bernardt, Un roman nescris: „Cartea neliniștii” de Fernando Pessoa (distins cu titlul „Outstanding Title” de către American Library Association), și Ședința de spiritism a lecturii: Proiecte stranii în scriitura modernistă – volum bazat pe o serie de conferințe susținute în universități românești.
Lucrarea sa actuală, aflată în pregătire, se intitulează Evitând intriga: Strategia bilaterală a scriiturii.