Anul 2025 a fost proclamat de Academia Română și de Academia de Științe a Moldovei drept „Anul Eminescu”, o recunoaștere oficială a statutului singular pe care poetul național îl deține în cultura română. Conferința intitulată „Mihail Eminescu și modernitatea tradiției”, organizată la Aula Academiei Române, reprezintă un moment de reflecție colectivă asupra actualității operei eminesciene și a modului în care aceasta continuă să articuleze un dialog viu între tradiția culturală românească și orizonturile modernității europene. Tema centrală a conferinței – modernitatea tradiției – comportă o tensiune fertilă. În accepția ei filosofico-culturală, tradiția este un proces de transmitere și resemnificare. Mihail Eminescu, poetul și gânditorul, s-a situat mereu în acest interval: între arhaic și modern, între spiritualitatea vechii Europe și emergența individualismului romantic. De aici derivă și caracterul plurivoc al operei sale, care poate fi simultan tradiționalistă și modernă, metafizică și realistă, conservatoare și vizionară. Conferința a reunit voci reprezentative din mediul academic românesc și basarabean, din domeniile sociologiei, filosofiei, istoriei ideilor și criticii literare. Prin varietatea intervențiilor, ea a configurat un panou interdisciplinar, în care Eminescu a fost repus în circulația hermeneutică a contemporaneității.
Discursul președintelui Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop, citit de dr. Cristi Pantelimon, amfitrionul conferinței, a avut rolul unei ancorări axiologice. În contextul actual, marcat de fluidizarea identitară și de globalizarea discursurilor culturale, Pop a reafirmat ideea că Mihail Eminescu este „unul dintre temeliile ființei românești”, formulare strategică a unei antropologii culturale a continuității. Prin evocarea tradiției ca „memorie activă”, Pop plasează opera eminesciană într-un orizont de durabilitate și reziliență culturală. Poetul devine un model de inteligență istorică, un spirit care a înțeles că modernitatea nu se poate clădi decât prin conștientizarea rădăcinilor. Din această perspectivă, discursul inaugural a oferit cadrul ideologic general al conferinței: necesitatea de a reinterpreta tradiția nu ca obstacol, ci drept fundament dinamic al modernității.
Valeriu Matei, poet și membru de onoare al Academiei Române, a propus o reflecție hermeneutică asupra dimensiunii profetice a operei eminesciene. El a observat că actualitatea lui Mihail Eminescu nu constă doar în frumusețea formală a versului, ci în vizionarismul său istoric și etic. Într-o lume dominată de relativism, Mihail Eminescu oferă un model de gândire organică, integratoare. Acad. Valeriu Matei a subliniat, totodată, rolul „conștiinței morale” eminesciene: poetul denunță degradarea politică, superficialitatea socială și corupția morală, teme care reverberează cu acuitate în prezentul românesc. Astfel, actualitatea lui Eminescu se transformă într-un act de rezistență culturală. Analitic vorbind, intervenția lui Valeriu Matei își propune o revalorizare a lui Mihail Eminescu ca reper în construcția ethosului național contemporan. În termenii lui Gadamer, ea exemplifică procesul de „fuzionare a orizonturilor”, unde trecutul eminescian se întâlnește cu prezentul interpretului, într-un dialog regenerativ.
Sociologul Ilie Bădescu a adus o perspectivă excepțională asupra gândirii economico-sociale a lui Mihail Eminescu, explorând o zonă adesea marginalizată de critica literară. Pornind de la studiile economice eminesciene și articolele publicate în presa vremii, acad. Ilie Bădescu a arătat că poetul a intuit o teorie a echității sociale înainte de apariția conceptelor moderne de „salariu vital” și „indicatori de sărăcie”. În această lectură, Mihail Eminescu apare ca un precursor al sociologiei morale, preocupat de echilibrul dintre muncă, capital și demnitate umană. Conceptul său de „salariu natural” – derivat din dreptul natural și filosofia morală a secolului al XIX-lea – este actualizat de Bădescu prin corespondențe cu teoriile lui Virgil Madgearu și David Ricardo. Urmărind sociologia păturii superpuse, I. Bădescu a atras atenţia asupra faptului că fenomenul naşterii şi dezvoltării “păturilor superpuse” parazitare a fost cercetat cu începere din sec. al XX-lea în cadrul analizei pauperităţii declanşată de capitalismul prădalnic şi parazitar în Rusia. Intervenția are o valoare metodologică importantă: ea demonstrează că modernitatea lui Mihail Eminescu nu se reduce la expresia artistică, ci se extinde asupra unui proiect de justiție socială ancorat în realism etic. În același timp, conferențiarul sugerează că ignorarea acestor contribuții a dus la o „ruptură epistemologică” între cultura literară și cea sociologică românească.
„Teoria lui Eminescu include o explicație cuprinzătoare din care am reținut doar o latură. Constatăm astăzi că problemele României sunt aceleași, salariul real este la fel azi ca și atunci, un salariu sub standard, economia comercială bate economia națională, dezvoltarea durabilă lasă loc subdezvoltării durabile, pătura superpusă este ruptă de problemele poporului sărăcit ca și atunci, țara reală este ruptă de țara legală, la praguri de maximă amenințare, fondul de puteri și capacități ale poporului este diminuat prin distrugerea industrialismului etc. O singură deosebire: la toate aceste probleme avem astăzi la dispoziție paradigma Eminescu”.
Acad. Victor Juc a propus o analiză politologică, axată pe dimensiunea statală a gândirii eminesciene. În articolele sale din „Timpul”, Mihail Eminescu a formulat un veritabil program de construcție națională, bazat pe echilibrul dintre tradiție și raționalitate administrativă. Victor Juc urmărește două direcții complementare: diacronică, în care Mihail Eminescu este văzut ca exponent al unei continuități a ideii de stat românesc, de la cronicari la perioada modernă; sincronică, în care concepțiile sale sunt comparate cu modele europene contemporane (Bismarck, Maurras, Mazzini). Concluzia lui Victor Juc este că Mihail Eminescu a intuit necesitatea unui stat moral, nu doar instituțional — o „res publica” întemeiată pe principiul culturii ca fundament al politicului. Prin urmare, opera sa publicistică rămâne un instrument de educație civică și geopolitică.
Radu Baltasiu reia formula inspirată a „începutului perpetuu”, pentru a sugera că Mihail Eminescu este o sursă inepuizabilă de regenerare culturală. În analiza sa, Mihail Eminescu reprezintă o structură de sens originară care se reactualizează constant. Radu Baltasiu propune o lectură antropologică a operei, văzând în Mihail Eminescu un „mit fondator” al identității românești, cu referire la remarcile lui Noica și Iorga. Conceptul de „mereu începutul nostru” devine o metaforă a renașterii spirituale, un apel la refacerea coeziunii sociale prin întoarcerea la valorile esențiale ale ființei românești. Prin acest discurs, cercetătorul reabilitează dimensiunea sacră a culturii, integrând-o într-un cadru modern de hermeneutică socială. Analiza se înscrie în paradigma „etnosociologiei simbolice”, în care cultura națională este privită ca organism viu, capabil de auto-refacere prin repunerea în circulație a modelelor arhetipale.
Dr. Mircea Platon a abordat relația dintre Mihail Eminescu și cercul „Convorbirilor literare”, subliniind importanța acestei reviste ca spațiu de cristalizare a culturii moderne românești. În epoca lui Iacob Negruzzi, „Convorbirile” au reprezentat o instituție morală, un for literar care propunea o identitate intelectuală pentru România tânără. Platon argumentează că Mihail Eminescu a fost motorul „spiritualizării tradiției”: el a transformat moștenirea folclorică, istorică și filosofică într-un discurs de modernitate critică. În contextul revistei, Mihail Eminescu a introdus o dimensiune reflexivă nouă, aceea a sintezei dintre mit și rațiune, dintre inspirația romantică și exigența științifică. Cercetătorul insistă asupra faptului că, în „Convorbiri literare”, Mihail Eminescu nu este doar poet, ci un constructor de paradigme culturale, întrucât integrează tradiția într-un sistem de gândire, anticipând hermeneutica interbelică a lui Blaga și Noica. Mircea Platon demonstrează astfel că modernitatea tradiției este un concept activ încă din nucleul junimist, iar Poetul a fost principalul său teoretician implicit în genealogia culturală românească, alături de contribuțiile lui A.D. Xenopol, Ion Ghica, Duiliu Zamfirescu și Vasile Alecsandri.
Intervenția lui Dragoș Popescu a examinat modul în care Mihail Eminescu a fost preluat (și uneori instrumentalizat) de ideologiile culturale ale secolului XX, de la tradiționaliștii interbelici până la discursurile protocroniste din perioada comunistă. Dragoș Popescu introduce noțiunea de pseudo-tradiție (tradiții material-progresiste), desemnând acele reinterpretări care au golit sensul viu al operei eminesciene, transformând-o în ornament ideologic. Analiza sa pornește de la constatarea că, în loc să fie asumat ca model de gândire critică, Mihail Eminescu a fost „canonizat” până la imobilitate. Această intervenție reface astfel o perspectivă metacritică: pentru ca tradiția să fie modernă, ea trebuie să fie deschisă revizuirii. Mihail Eminescu însuși, arată Dragoș Popescu, a fost un spirit critic față de propriul timp. A-l reduce la un simbol fix înseamnă a-i nega tocmai dimensiunea modernă. În consecință, pseudo-tradiția este o formă de stagnare culturală, pe care se impune depășirea printr-o nouă hermeneutică.
Tudor Avrigeanu a propus o lectură dialectică a atitudinii politice eminesciene, explicând paradoxul unui „conservator progresist”. În accepția sa, Mihail Eminescu nu poate fi redus la un curent doctrinar rigid. Conservatorismul lui nu este reacționar, ci organicist, derivând din concepția despre continuitatea comunității și responsabilitatea față de tradiție. Tudor Avrigeanu compară pozițiile lui Eminescu cu gândirea lui Lorenz von Stein, arătând că, pentru poet, soluția problemei sociale este statul (alianța dintre monarhie și proletariat), v. poezia „Împărat și proletar”. Adevăratul progres este, pentru Eminescu, dezvoltarea naturală a unui organism social bine întemeiat. Această analiză recuperează dimensiunea politică a modernității eminesciene, relevând modul în care poetul a anticipat tensiunile ideologice ale secolului XX: între stabilitate și revoluție, între valori și utilitarism social.
Dr. Lucian Dumitrescu a prezentat una dintre cele mai originale direcții ale conferinței, inserând opera eminesciană în paradigma criticii post-coloniale. Inspirat de teoriile lui Aníbal Quijano și Walter Mignolo, el analizează felul în care Mihail Eminescu a intuit asimetria geopolitică dintre centrele de putere europene și periferia culturală românească. Poetul identifică, în articolele sale din presă, mecanisme de dependență economică și culturală ce pot fi interpretate astăzi prin conceptele de „colonialitate a puterii” și „epistemologie locală”. Lucian Dumitrescu argumentează că realismul eminescian nu este un simplu derivat al romantismului târziu, ci o formă incipientă de rezistență intelectuală la hegemonia modelelor importate. Prin această lectură inedită, Mihail Eminescu apare ca fondator al unui realism românesc, diferit de naturalismul occidental: o viziune academică post-pozitivistă, realism care denunță alienarea și aspiră la autonomie spirituală, prin siajul teoriei formelor fără fond. Astfel, discursul său social devine o critică a dominației simbolice și o pledoarie pentru afirmarea unei modernități „de margine”, dar creatoare.
Lucrarea prezentată de dr. Cristi Pantelimon a oferit una dintre cele mai nuanțate și provocatoare interpretări din cadrul conferinței. Tema aparent paradoxală – „Eminescu, un conservator… progresist” – explorează tensiunea fundamentală dintre dimensiunea tradiționalistă a gândirii eminesciene și deschiderea sa către o modernitate organică, născută din spiritul tradiției însăși. Pornind de la articolele politice ale poetului din Timpul și de la fragmentele sale de reflecție filosofică, Pantelimon argumentează că Eminescu nu a fost un conservator rigid, ci un gânditor al echilibrului dinamic între stabilitate și transformare. Conservatorismul său nu este reacționar, ci teleologic, orientat către menținerea unei ordini morale și culturale care să permită progresul autentic. Filosoful politic subliniază că această viziune a fost de multe ori denaturată de interpretările ideologice ulterioare, care au încercat să-l fixeze pe poet într-o etichetă doctrinară. În realitate, Eminescu este un gânditor al dialecticii sociale: el concepe ordinea ca un proces de devenire, nu ca un sistem închis. Din perspectivă metodologică, intervenția lui Pantelimon are o importanță majoră: ea recuperează filosofia politică a lui Eminescu dincolo de clivajul modern/stagnant, reintroducându-l în dialogul european despre conservatorismul cultural. Într-un context în care noțiunea de tradiție este adesea asociată cu imobilismul, studiul demonstrează că poetul român anticipa o formă de modernism conservator, idee pe care ulterior o vor dezvolta gânditori ca Cioran și Noica. În plan hermeneutic, contribuția lui Cristi Pantelimon redeschide o direcție fertilă: aceea de a-l citi pe Eminescu nu doar ca poet național, ci ca teoretician al ordinii morale și al progresului responsabil. În această cheie, paradoxul din titlu – „conservator progresist” – devine o sinteză a întregului spirit eminescian: o gândire care se înnoiește prin fidelitate și care conservă prin creație.
Maria Mitrică a vorbit despre agenția franceză Havas, una dintre cele mai vechi și importante instituții de presă din lume, cu un rol esențial în istoria jurnalismului modern și a comunicării publice. Agenția Havas a fost înființată la Paris, în 1835, de către Charles-Louis Havas, fiind prima agenție de știri din lume. La început, Havas traducea și sintetiza știri din ziare străine pentru publicul francez, dar ulterior a început să dezvolte o rețea proprie de corespondenți internaționali. Agenția a pus bazele rețelelor moderne de informare globală, iar din ea s-au desprins ulterior alte mari agenții internaționale, precum Reuters (înființată de fostul colaborator al lui Havas, Paul Julius Reuter) și Wolff în Germania. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Agenția Havas era principala sursă de informații externe pentru presa europeană. Ziarele din România, inclusiv Timpul, unde Mihail Eminescu a fost redactor între 1877 și 1883. În paginile ziarului Timpul, Mihail Eminescu semna articole de analiză politică, socială și culturală, iar pentru fundamentarea lor folosea frecvent știri venite prin Havas, dar le interpreta critic. El observa că uneori Agenția Havas servea interese politice franceze și că informațiile erau părtinitoare, mai ales în privința situației Balcanilor și a României. Mihail Eminescu critica dependența presei românești de surse externe de informare, pledând pentru autonomie jurnalistică și discernământ național în interpretarea știrilor. Pentru Mihail Eminescu, problema nu era doar una de informare, ci una morală și națională: presa trebuia să slujească adevărul și interesul public, nu propaganda străină. De aceea, Havas devine pentru el un simbol al dependenței culturale și politice, împotriva căreia el propune o presă responsabilă și conștientă de rolul ei formativ. Relația dintre Mihail Eminescu și Agenția Havas ilustrează perfect dualitatea epocii moderne: pe de o parte, deschiderea spre informația internațională; pe de alta, pericolul manipulării prin mass-media.
Dr. George Damian a propus o perspectivă inovatoare, bazată pe instrumente de analiză cantitativă și rețele semantice. Folosind metode de sociologie a comunicării, cercetătorul examinează structura lexicală a articolelor eminesciene și frecvența conceptelor sociale. Rezultatul arată că publicistica lui Eminescu are o coerență terminologică remarcabilă: termeni precum reformă, dezvoltare, progres, tradiție apar cu o densitate sistematică, configurând un „câmp conceptual” de tip modern. Această analiză validează ipoteza că Eminescu a operat ca un adevărat proiectant discursiv al culturii române moderne.
Ansamblul comunicărilor a demonstrat că Mihail Eminescu nu este un autor „închis” în secolul al XIX-lea, ci un sistem viu de idei și modele interpretative. Din fiecare intervenție a reieșit faptul că tradiția, pentru el, a fost reperul modernității. Prin urmare, Mihail Eminescu devine „clasicul viu” care oferă culturii române un model de înnoire din interiorul propriei sale continuități. În spiritul lui Mircea Eliade, putem spune că tradiția eminesciană este o forță de regenerare, o modalitate de a face prezent ceea ce este esențial. Astfel, conferința din 2025 confirmă vitalitatea operei lui Eminescu, precum și capacitatea ei de a fi repusă, mereu, în centrul reflecției culturale moderne.
Comunicări:
- Actualitatea lui Eminescu – acad. univ. Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române;
- Sincronizarea cu Eminescu. De la teoria „salariului natural” la teoria „pragurilor de sărăcie” – prof. univ. Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române;
- Idei eminesciene privind construcția de stat: abordări diacronice și sincronice – acad. Victor Juc;
- Eminescu – mereu începutul nostru– dr. Radu Baltasiu;
- Eminescu și rolul tradiției în „Convorbiri literare” în epoca lui Iacob Negruzzi – dr. Mircea Platon;
- Eminescu în pseudo-tradiția „gândirii sociale și filozofice românești” din a doua jumătate a secolului al XX-lea – dr. Dragoș Popescu;
- Mihail Eminescu și colonialitatea puterii. Premisele unui realism românesc – dr. Lucian Dumitrescu;
- Eminescu, un conservator… progresist – dr. Cristi Pantelimon;
- Eminescu – un jurnalist modern înainte de vreme. Relația cu Agenția de Presă Havas – dr. Maria Mitrică;
- Modernizarea publicisticii lui Eminescu. O abordare cantitativă – dr. George Damian.