În galeria marilor creatori români, Horia Moculescu ocupă o poziție aparte. Recent plecat dintre noi, Horia Moculescu a fost compozitor, pianist și orchestrator, un spirit artistic complet, pentru care muzica a reprezentat mai mult decat o profesie. Parcursul lui artistic este cu atât mai impresionant cu cât nu a urmat traseul clasic al muzicienilor formați în Conservator, ci a mers pe un drum mult mai anevoios: drumul autodidactului, al omului care a învățat singur, cu disciplină și exigență. Această rigoare autoimpusă a devenit, în timp, una dintre trăsăturile sale fundamentale. Destinul său artistic este cu atât mai demn de reflecție cu cât nu a pornit din condițiile ideale, ci dintr-o Românie frământată de război, apoi de dictatura ideologică, în care talentul nu era întotdeauna suficient. Ce l-a făcut pe Moculescu să devină unul dintre marii noștri compozitori nu a fost doar darul muzical propriu-zis, ci tenacitatea cu care și-a căutat locul într-o lume care, inițial, i l-a refuzat.
Născut la 18 martie 1937, în Râmnicu Vâlcea, într-o Românie care intra în plină schimbare politică și socială, Horia Moculescu și-a început viața între incertitudini și lipsuri, dar a descoperit muzica foarte devreme, ca pe o formă de refugiu și explorare interioară. Provenea dintr-o familie cu rădăcini italiene pe linie maternă: mama sa, Nidia Copetti, era fiica arhitectului și antreprenorului Antonio Copetti, stabilit în oraș încă din 1896. Tatăl, Nicolae Moculescu, ofițer în armata română, i-a transmis încă din copilărie interesul pentru muzică, trimițându-i de pe front, în 1943, un acordeon la care micul Horia a învățat singur să cânte. Pierderea mamei la vârsta de numai unsprezece ani a reprezentat un moment de răscruce, dar nu i-a stins pasiunea pentru armonii. După cursurile primare urmate în orașul natal, a continuat studiile la Liceul de Băieți din Turda. Deși visul său era Conservatorul din București, restricțiile vremii – cauzate de originea lui iitaliană și problemele legate de tatăl său, aflat în inchisoare din motive politice – nu i-au permis accesul pe scena muzicală. A urmat, astfel, Facultatea de Mine din Petroșani, unde a găsit totuși prilejul de a se apropia de muzică: a cântat cu orchestra facultății, atât ca solist vocal, cât și la pian și acordeon, construindu-și treptat experiența artistică.
Odată ajuns la București, Horia Moculescu intră treptat în lumea muzicii ușoare, un teritoriu sensibil, aflat între divertisment, artă și compromisurile impuse de epocă. Dar, spre deosebire de alții, el abordează acest gen cu o eleganță rară și cu respect profund pentru limbajul muzical. Pianist de o sensibilitate impecabilă, acompaniază mari soliști cu o delicatețe care nu ține doar de tehnică, ci și de un instinct al comunicării artistice. În 1961, a devenit pianist-corepetitor la Teatrul de Estradă din Deva. Au urmat anii de afirmare în București, unde a cântat cu propria orchestră în localuri cunoscute precum „Ambasador”, „Modern” și „Marea Neagră” din Mamaia. În 1965, compunea prima piesă înregistrată la Radio, Trompetistul îndrăgostit. Tinerețea sa a fost marcată de numeroase turnee internaționale: Canada, Statele Unite, Bulgaria, URSS, Suedia, Israel, Danemarca, Germania Federală, Italia, Cehoslovacia – o experiență care i-a lărgit mult orizontul muzical.
Cariera sa, impresionantă prin amploare, a îmbinat în mod armonios activitatea de compozitor cu cea de interpret. De-a lungul anilor, Horia Moculescu a scris melodii pentru o pleiadă de artiști importanți: Corina Chiriac (Inima ta, Păi, de ce?, Fir de busuioc, Pentru tot ce-a fost, Să nu mă întrebi, Pe tine n-am să te pot uita niciodată), Margareta Pâslaru (Balanța inimii, Ce bine e să știi să citești, Azi nu voi putea dormi, Cere-mi, Cine știe, La mulți ani, Până ieri), Mihaela Mihai (Salcia, Revederea), Marina Voica (Dor), Mirabela Dauer (Nu mai vreau), Aurelian Andreescu (Cântec de leagăn), Adrian Daminescu (Ascultă-ți copiii care plâng, E numai un joc), Gabriel Cotabiță (Prima iubire și ultima). De pildă, Corina Chiriac avea să povestească ulterior, cu emoție, cât de mult a contat pentru cariera ei întâlnirea cu creațiile lui Horia Moculescu. Printre piesele cântate de Horia Moculescu însuși se numără: Singurătatea mea, Primăverii n-ai ce-i face, Nu mă vei uita, Rugă, Chemarea dragostei. A cântat în duet cu Corina Chiriac (Eu și tu, Nopți la rând, Și ieri, și azi, și mâine) și Sergiu Zagardan (Dintr-o zi, Cântece adunate). Un moment memorabil păstrat în Arhiva TVR este cel din 1977, Orchestra compozitorilor, unde apare alături de Marius Țeicu, Mihai Constantinescu, Ion Cristinoiu, Mihai Dumbravă și Marcel Dragomir. De asemenea, a semnat muzica unor filme și seriale cunoscute: Pistruiatul (1973), Nu filmăm să ne amuzăm (1974), Mireasma ploilor târzii (1984), Vară sentimentală (1986), Primăvara bobocilor (1987), Maria și marea (1988), Secretul armei secrete (1988), Miss Litoral (1991).
Anii ’70 și ’80 îl consacră drept unul dintre cei mai importanți compozitori ai muzicii românești. Melodiile sale se remarcă prin linia melodică fluidă, echilibrată și prin armonii elegante, care evită spectaculosul superficial. Există în scriitura lui un rafinament asociat mai degrabă cu muzicienii formați academic, însă la Horia Moculescu acest rafinament capătă o forță aparte, tocmai datorită faptului că nu provine din academism. Muzica de film, spectacolele de teatru, compozițiile orchestrale sau piesele de concert reflectă aceeași maturitate artistică: echilibru, claritate, control. Influențele sale sunt multiple: jazz american și swing, chanson francez si canzone italiana, armonii academice, frazare de lied, la care pot fi adăugate elemente ale muzicii de film. Dar toate au trecut prin filtrul sensibilității lui românești. Rezultatmuza fost intotdeauna un stil propriu, recognoscibil de la primele măsuri. După 1990, într-o perioadă în care televiziunea redefinea cultura publică, Horia Moculescu devine o figură familiară publicului larg. Prezent nu doar ca muzician, ci și ca analist și comentator muzical, el a format generații prin exigența lui, prin umorul său inconfundabil, dar și prin capacitatea de a sancționa lipsa de profesionalism. Aparițiile lui nu au fost niciodată frivole: ele au purtat întotdeauna un mesaj despre responsabilitatea creației și despre respectul față de artă.
În peisajul muzicii ușoare românești, puține melodii au reușit să se impună cu forța emoțională și delicatețea cântecului „De-ai fi tu (Salcia)”. Compus de Horia Moculescu și interpretat magistral de Mihaela Mihai, acest cântec a devenit o emblemă culturală, o baladă a sensibilității și a melancoliei, care a traversat generații fără să-și piardă farmecul. Succesul său se explică atât prin frumusețea liniei melodice, cât și prin încărcătura emoțională pe care o transmite, transformându-l într-o veritabilă piesă de patrimoniu afectiv. Cântecul a devenit unul dintre hiturile epocii, redat intens la radio și televiziune, reluat în diverse festivaluri și reinterpretat de alți artiști, dar varianta Mihaela Mihai rămâne referința absolută. Interpretarea Mihaelei Mihai joacă un rol decisiv în consacrarea piesei. Vocea ei – caldă, profundă, cu o expresivitate perfect dozată – conferă cântecului o autenticitate emoțională rară. În același timp, compoziția lui Horia Moculescu demonstrează un rafinament muzical care a rezistat trecerii timpului. Melodia este simplă în aparență, dar încărcată de subtilități armonice, construite în jurul unei sensibilități melodic-poetice caracteristice autorului. Cântecul se înscrie în tradiția baladelor românești, în care tandrețea, melancolia și eleganța se împletesc firesc, alcătuind o atmosferă sonoră unică. În timp, „Salcia” a devenit un reper al muzicii ușoare românești, la fel ca „Eternitate”, „Dorul”, „Of, inimioară” etc. Succesul piesei se explică și prin contextul cultural al anilor ’70–’80, când publicul român, aflat într-o lume gri și rigidă, găsea în muzică o formă de refugiu. „Salcia” oferea acel spațiu interior în care emoțiile puternice puteau fi trăite fără teamă, iar publicul a adoptat cântecul ca pe o evadare colectivă. Melodia a devenit astfel nu doar un succes artistic, ci și un reper afectiv al unei generații.
„Atenție, se cântă!” – o contribuție la cultura TV
Între 2009 și 2013, Horia Moculescu, împreună cu actrița Alexandra Velniciuc, a realizat emisiunea Atenție, se cântă! la TVR2, program remarcat pentru promovarea muzicii românești live și pentru introducerea rubricii culturale Picătura de cultură, recitată de Velniciuc. Emisiunea combina muzica cu literatura, prezentând atât artiști consacrați, cât și talente foarte tinere. În peisajul audiovizual românesc, dominat adesea de programe superficiale și divertisment rapid, emisiunea „Atenție, se cântă!” a reprezentat un spațiu rar, în care muzica a fost tratată cu respect, seriozitate și măsură. Prezența lui Horia Moculescu în această emisiune a conferit programului o identitate aparte: aceea a profesionalismului și a unei culturi muzicale solide, capabile să distingă între valoare artistică și improvizație mediocră. A fost un laborator muzical de televiziune în care creația era analizată cu atenție, interpretarea era descompusă în detalii, iar artiștii erau invitați să își asume standarde înalte. Emisiunea a contribuit și la reabilitarea prestigiului muzicii ușoare, un gen deseori minimalizat, deși a dat României piese memorabile. Prin exemple, discuții și interpretări live, Horia Moculescu a demonstrat că muzica ușoară, atunci când este tratată cu seriozitate, poate avea aceeași complexitate ca muzica de film sau muzica de teatru.
Pasionat, exigent și neiertător cu impostura, el a transformat plataforma televizată într-o veritabilă școală. Spre deosebire de multe programe de „talent show” moderne, unde efectele vizuale depășesc adesea conținutul artistic, Atenție, se cântă! a pus accentul pe lucrul cu vocea, pe înțelegerea melodiei, pe construcția frazei. Prin interpretările lor, publicul reînvăța ce înseamnă tehnica, dicția, respirația. În același timp, tinerii invitați găseau aici un cadru dificil, dar formator. Nu existau artificii care să compenseze lipsurile. În fața pianului, a orchestrei și a ochiului critic al lui Horia Moculescu, rămânea doar talentul – talentul real, muncit, construit. Un alt aspect esențial al valorii emisiunii a fost diversitatea repertorială. De la evergreen-uri românești până la compoziții noi, de la balade la jazz sau la teme de film, spectrul muzical era bogat și educativ. Publicul nu era doar distrat, ci format – învăța să distingă între interpretare și imitație, între emoție autentică și teatralitate superficială.
Cu ocazia Zilei Naționale a României, într-o ediție specială a emisiunii „Câștigă România”, a apărut alături de Mirabela Dauer și Carmen Movileanu, într-o reuniune simbolică a unor mari personalități culturale – declarați de Virgil Ianțu drept „câștiguri pentru România”.
Horia Moculescu a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România din 1973 și laureat al Premiului UCMR (2008). A primit titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Râmnicu Vâlcea. Horia Moculescu a obținut numeroase premii, între care:
-
1976 – Premiul III pentru Părinții mei
-
1984 – Premiul III pentru Nu te cunosc
-
1985 – Trofeul Festivalului pentru Leagănul meu și Păi de ce?
-
1986 – Premiul special al juriului pentru Și ieri, și azi, și mâine
-
1991 – Premiul III pentru Ce mai vrei?
-
1992 – Premiul II pentru Dacă lumea ar fi a mea
-
2012 – Premiul I pentru Tăcerile de fier
La Festivalul Internațional de la Dresda (1981) a luat Premiul III cu De-ai fi tu salcie la mal, iar în 1983, Premiul II la „8 șlagăre în studio” pentru Inima ta. Multe dintre piesele sale erau difuzate și în Cehoslovacia în anii ’70–’80, unde autorul textului original le-a auzit frecvent în perioada în care se afla la Praga. În 2011 a apărut volumul autobiografic „Doar atât mi-am amintit” (editura Kullusys), carte devenită greu de găsit, semn al interesului mare al publicului.
Horia Moculescu a fost un muzician complet – pianist, compozitor, orchestrator, producător, dirijor, comentator cultural. Dar, dincolo de toate acestea, a fost un om pentru care muzica era limbajul cel mai adevărat al lumii. Cariera lui demonstrează că eleganța, rigoarea și discreția pot construi opere durabile. Despre Horia Moculescu se poate spune, fără exagerare, că a fost un fel de George Pruteanu al muzicii românești. Dacă George Pruteanu a fost dascălul sever, lucid și neobosit al limbii române – cel care a pus ordine în cuvinte, a sancționat greșeli și a reamintit regulile firescului – Horia Moculescu a avut același rol, dar în spațiul sonorităților. Într-o epocă în care muzica risca să se dilueze în improvizații facile, efecte ieftine și exuberanță fără fundație, Horia Moculescu a impus criterii, reguli, repere. Și, cel mai important, a apărat calitatea atunci când alții preferau confortul compromisului. Horia Moculescu avea o voce inconfundabilă: ironică, inteligentă, uneori tăioasă, însă mereu întemeiată pe competență. Mamaia, emisiunile TVR, concursurile muzicale din țară sau străinătate (San Remo, Eurovision) deveneau pentru el ocazii de a arăta ceea ce este esențial în muzică.
În cultura română, unde „merge și-așa” a devenit adesea o deviză nefastă, Horia Moculescu a reprezentat exact contrariul: nu merge și-așa. Nu merge fals, nu merge superficial, nu merge fără respect pentru artă. Prin creația lui, Horia Moculescu a reușit ceva rar: a dat muzicii ușoare românești un profil estetic propriu. I-a dat consistență. A transformat-o într-o artă pe care o putem privi cu mândrie.
“Eu sunt un luptător, sunt un bătăios, dar nu sunt conflictual. Nu mi-au plăcut conflictele. Eu n-am deschis gura decât atunci când am avut argumente. Și dacă n-am argument, nu intru în niciun fel de polemică.”
(Horia Moculescu)