„Regele ielelor”: confruntarea omului cu moartea și misterul

Limbajul poemului contribuie esențial la intensitatea emoțională. Traducerea lui N. Argintescu-Amza păstrează ritmul alert și muzicalitatea originalului. Versurile scurte, rimate (aabb), dau impresia de galop, sugerând goana tatălui prin noapte. Repetițiile („O, tată, o, tată…”) și exclamațiile accentuează spaima copilului, în timp ce intercalarea replicilor regeleui ielelor („Vrei, dragă băiete, cu mine să vii?…”) adaugă o notă de farmec hipnotic și amenințător. Lexicul („gonește”, „plăpând”, „crăiese”, „sălcii sure”) amintește de vocabularul basmelor populare românești. Traducătorul înlocuiește „regele elfilor” (Erlkönig) cu „regele ielelor”, integrând poemul în imaginarul românesc al zânelor nocturne.

Atmosfera este romantică prin excelență: noaptea, vântul, pădurea, frunzele, șoaptele și spaima creează un univers al misterului și al morții. Natura devine un personaj simbolic, care ascunde forțe ascunse, greu de înțeles pentru om. Din perspectivă simbolică, „Regele ielelor” ilustrează fragilitatea omului în fața necunoscutului. Copilul este ființa sensibilă, capabilă să perceapă dimensiuni dincolo de concret; tatăl este omul matur, prizonier al rațiunii; iar regele ielelor este vocea morții, a seducției fatale care atrage sufletul spre tăcere.

De la primele versuri – „Dar cine gonește prin noapte și vânt? / Un tată călare cu fiul plăpând” – atmosfera este tensionată și plină de neliniște. Călătoria nocturnă devine o metaforă a drumului omului prin viață, mereu urmărit de moarte și de forțele nevăzute ale naturii. Vântul, noaptea și graba tatălui creează un cadru de basm întunecat, în care se amestecă realul și supranaturalul. Această introducere bruscă, in medias res, creează o atmosferă de neliniște. „Noaptea” și „vântul” devin simboluri ale haosului, ale necunoscutului. Călătoria tatălui cu fiul este o metaforă a trecerii prin viață, dar și a încercării omului de a proteja viața fragilă în fața morții. În această primă scenă, tatăl întruchipează rațiunea și instinctul protector, în timp ce copilul, „plăpând”, simbolizează inocența și vulnerabilitatea. Ritmul rapid al versurilor, rimarea împerecheată (aabb) și alternanța între verbe dinamice („gonește”, „ține”, „strânge”) dau senzația de grabă, de destin implacabil care se apropie dramatic.

Cea din urmă strofă e o cădere bruscă în tăcere. Totul se încheie simplu, fără explicații, fără strigăt. Goethe lasă intenționat ambiguitatea: a murit copilul de boală, de frig, de spaimă, sau l-a luat cu sine regele ielelor? Tatăl, rațiunea, e neputincios; lumea logicii nu poate opri moartea. Poemul se închide într-o liniște fatală, ca un ecou al primei întrebări – „Cine gonește prin noapte și vânt?” – la care acum știm răspunsul: un om care fuge de moarte, dar nu o poate depăși.

„Mai strâns prinde-n brațe copilul gemând;
Ajunge acasă de trudă învins,
În brațele sale copilul s–a stins.”

Goethe nu explică niciodată de unde cunoaște copilul figura Regelui ielelor, de ce se teme de el, sau ce anume îi provoacă moartea. De asemenea, poemul trece brusc de la timpul prezent la trecut, o schimbare care marchează discret trecerea din viață în moarte, fără a fi însă comentată. Aceste „goluri” intenționate îi obligă pe cititori și pe critici să găsească propriile sensuri. De aici provin numeroase interpretări, foarte diferite între ele, care privesc poezia din perspective psihologice, mitice sau simbolice. Cea mai cunoscută interpretare vede în poem o scenă de boală și halucinație. Copilul, aflat în febră și teamă, își imaginează o ființă care îl cheamă, iar tatăl rămâne singurul ancorat în realitate. Regele ielelor nu există decât în mintea bolnavă a copilului, iar moartea de la final este o moarte naturală, biologică. Această viziune se înscrie în spiritul raționalist al secolului XVIII: lumea poate fi explicată prin cauze naturale, iar fantasticul este doar proiecția fricii.

Unii critici romantici au respins explicația raționalistă, susținând că Goethe a dorit să redea forțele nevăzute ale naturii, credințele vechi despre spiritele pădurii. Regele ielelor ar fi un duh al naturii, nu o iluzie, iar moartea copilului devine o chemare în lumea de dincolo. Goethe, considerat „unul dintre întemeietorii baladei magice”, ar fi arătat aici că natura are o putere misterioasă asupra vieții umane, iar omul nu o poate controla. Astfel, moartea nu e un accident, ci o integrare în ordinea cosmică. O altă direcție modernă de interpretare analizează balada prin prisma psihanalizei. Unii psihologi (Rüdiger Lautmann, Luise Reddemann) au văzut în poem un vis traumatic al unui copil abuzat, care își desparte agresorul în două figuri opuse: tatăl, imaginea „părintelui bun” care protejează, și regele ielelor, simbolul „părintelui rău” care rănește. Moartea copilului ar fi aici moarte sufletească, pierderea încrederii și a inocenței.

O altă lectură, de inspirație psihologică și arhetipală, vede în Regele ielelor o figură a instinctului sau a sexualității emergente. Copilul, aflat la vârsta pubertății, este atras și înspăimântat de o forță nouă din interiorul său: „regele” este o parte a propriei sale naturi. El începe prin a ispiti, apoi domină și în final „răpește” copilul, ceea ce simbolizează sfârșitul copilăriei și intrarea dureroasă în lumea adultă.
Tatăl, care încearcă să-l apere, reprezintă rațiunea și ordinea morală, dar nu poate opri trecerea firească a timpului. Moartea devine astfel simbolul maturizării, al pierderii purității. O lectură clasică, mai apropiată de tradiția romantică, îl consideră pe Regele ielelor o personificare a morții. Copilul, bolnav și slăbit, îl percepe pe moarte în chip de ființă frumoasă, plină de promisiuni: jocuri, cântece, flori. Când masca se destramă, moartea se arată în adevărata ei formă și îl ia pe copil din brațele tatălui. Poezia devine astfel o alegorie a trecerii: moartea apare sub chip de vis, iar tatăl – rațiunea umană – nu poate decât să privească neputincios.

Prin aceste interpretări, se confirmă faptul că „Regele ielelor” este una dintre cele mai ambigue și bogate poezii din literatura universală. Pentru unii, Regele ielelor e doar o viziune febrilă; pentru alții, un spirit al naturii, un abuzator, o forță a instinctului sau chipul morții. Indiferent de interpretare, poemul rămâne o metaforă a fragilității umane: omul, prins între realitate și mister, aleargă prin noapte și vânt purtându-și propria teamă, fără a putea scăpa de ceea ce îl cheamă din adâncul existenței. La vârsta de 19 ani, Schubert compunea balada „Regele Ielelor” (Der Erlkönig), de Goethe, o compoziţie publicată, ca op. 1, care va rămâne prototipul Lied-ului lui Schubert. Prin această poezie, Goethe transformă o legendă populară într-un mit universal despre destinul uman, o alegorie a cunoașterii și a pierderii, o meditație despre imposibilitatea omului de a înțelege total realitatea. „Regele ielelor” este, în fond, balada pierderii legăturii dintre rațiune și mister. Tatăl, omul rațional, nu poate înțelege semnele lumii invizibile; copilul, pur și deschis, le percepe, dar tocmai această deschidere îl distruge. Moartea, ca forță a echilibrului cosmic, nu e prezentată ca un monstru, ci ca un stăpân al lumii de dincolo, asemenea lui Hades, Thanatos sau spiritelor ielelor din mitologia românească. Prin intensitatea sa emoțională, prin echilibrul dintre dramatic și liric și prin contrastul dintre lumina vieții și umbra morții, Goethe a surprins aici, într-o formă concentrată, esența romantismului: mister, pasiune, vis, moarte și frumusețe tragică. Fiecare strofă e o treaptă pe drumul inițierii: de la neliniște la fascinație, de la vis la tăcerea finală.

În esență, „Regele ielelor” este povestea unei întâlniri fatale între copilărie și moarte, între lumea văzută și cea nevăzută. Ca și în miturile sirenelor, ale zânelor sau ale Sburătorului, moartea poartă chipul frumuseții, iar omul, fascinat, o urmează în întuneric.