Os de pește este o dramă socială, în coproducție bulgaro-română, cu structură fragmentară, care transformă un eveniment banal – eșuarea unui delfin pe țărm – într-o meditație lucidă asupra indiferenței colective și a responsabilității morale. Filmul este construit ca un mozaic de reacții umane, episoade și perspective ce gravitează în jurul aceluiași fapt, sugerând că adevărul nu este niciodată unic, ci mereu disipat în conștiințele celor implicați.
Structura narativă a filmului se îndepărtează deliberat de modelul clasic al unei intrigi unitare și adoptă forma unui film-colaj, construit dintr-o succesiune de situații autonome, legate între ele printr-un eveniment comun: apariția delfinului eșuat. Narațiunea este fragmentată și polifonică, iar sensul se naște din acumulare și juxtapunere. Filmul este alcătuit din nouă situații și nouă puncte de vedere, plasate într-o lume ușor absurdă, în care oamenii sunt asemănați metaforic cu „un delfin mort”: o prezență abandonată, de care nimeni nu știe sau nu vrea să aibă grijă. Această perspectivă accentuează dimensiunea existențială a filmului: personajele nu sunt doar martori ai unui incident, ci ele însele figuri ale neputinței, ale rătăcirii morale și ale lipsei de responsabilitate.
În centrul acestui univers se află Ivo, managerul unui camping de la malul mării, care refuză să mai „rezolve” situația printr-un gest mecanic: îngroparea delfinului. Ivo (interpretat de Deyan Donkov) este un personaj introvertit, reținut, dar animat de un simț al dreptății care se activează brusc în fața unei nedreptăți evidente. El este un om obișnuit, prins între dorința de a-și vedea de viață și nevoia morală de a nu mai accepta compromisuri. Încăpățânarea lui de a investiga moartea delfinului – ciuruit de gloanțe – devine o formă de revoltă tăcută, aproape absurdă, împotriva unui sistem care preferă „îngroparea” problemelor, la propriu și la figurat. Corpul animalului, străpuns de gloanțe, devine o probă a unei crime evidente, dar și un test moral pentru comunitate și autorități. Refuzul lui Ivo unul încăpățânat, este forma lui de a lupta împotriva reflexului social de a ascunde, de a normaliza răul și de a merge mai departe fără întrebări.
Structura episodică a filmului accentuează ideea de responsabilitate difuză. Fiecare personaj vede delfinul altfel: ca pe o problemă administrativă, o pierdere de timp, o sursă de disconfort sau un incident fără importanță. Autoritățile sunt prezentate ca mecanisme impersonale, birocratice, incapabile sau neinteresate să acționeze. În acest context, conflictul este „mocnit”, alimentat de tăceri, amânări și justificări. Delfinul funcționează ca un simbol central: al naturii agresate, al inocenței distruse și al adevărului incomod. Încercarea de a-l îngropa echivalează cu dorința de a îngropa responsabilitatea. Titlul filmului sugerează această logică: osul de pește este ceea ce rămâne după ce carnea a dispărut, un rest incomod care nu mai poate fi ignorat. Așa este și adevărul în film – nu dispare, ci rămâne ca o prezență rigidă, greu de îndepărtat.
Regia lui Dragomir Sholev este minimalistă, sobră, bazată pe cadre lungi și un ritm lent, care amplifică tensiunea psihologică. Lipsa muzicii excesive și utilizarea sunetelor ambientale (marea, vântul, tăcerea) contribuie la o atmosferă apăsătoare, aproape claustrofobică, în ciuda spațiilor deschise. Campingul devine un microcosmos social, o comunitate mică ce reflectă pasivitatea unei societăți mai largi. Spațiul deschis al litoralului contrastează cu starea morală a personajelor, sugerând că libertatea fizică nu garantează și libertatea de conștiință. În final, Os de pește nu oferă rezoluții clare și nici un catharsis convențional. Forța sa stă tocmai în refuzul de a închide conflictul, obligând spectatorul să reflecteze asupra propriei poziții: cât de des acceptăm să „îngropăm” problemele doar pentru a ne continua viața? Filmul devine astfel o parabolă contemporană despre complicitate, tăcere și fragilul curaj de a spune „nu” atunci când toți ceilalți preferă să privească în altă parte.