Fragmentarii
Fragmentul 1
Amintirea, viperă albastră cuibărită în golul sternului. Mă prăbușesc în molozul fin al unei iubiri ce a refuzat geamătul, structură de fum și promisiuni arse la capătul unei clipe.
Unde ești, vis spectral? Nu mai ești nici umbra de funingine aurie pe retina dimineții. Ești o vibrație mută, sunetul care se sparge în aerul înghețat înainte de a se naște.
Ți-am căutat chipul în lacrimile negustorilor de iluzii, în abisul cafelei amare și în oglinda cu cataractă a unui han uitat, acolo unde sfinții și-au lăsat aureolele pentru a deveni cârpe murdare. Nu ești. Ești dincolo de geografia mâinilor mele.
Mă trezesc în orașul de oțel, unde febra e singura monedă validă. Fiecare stradă e o arteră tăiată; sângele e doar culoarea eșecului meu de a atinge absolutul. Voiam eternitatea; am primit secunde unsuroase, târându-se ca niște melci bolnavi pe un cadran stricat.
Trenurile pleacă, luând cu ele restul de frison și lumină muribundă. Mă lași la intersecția tăcerii cu nebunia, adolescent târziu cu buzunarele pline de petale moarte și strigăte neauzite.
Ce voi face cu acest azur de prisos? Îl voi bea, îl voi vomita, voi vopsi cu el pereții temniței interioare, sperând ca, printr-o alchimie perversă, singurătatea să devină diamantul insuportabil al unei noi revelații. Nu-mi pasă de poezie. Vreau flacăra și uitarea!
Fragmentul 2
E târziu pentru dogme și morala murdară a zilei. Am înghițit stelele ca pe niște pastile de cianură fosforescentă; vidul îmi urcă în gât, spumă de șampanie astrală. Sunt gol, sunt plin de nicăieri.
M-am urcat pe spinarea unei comete și am râs în fața lui Saturn. Inelele lui? O colecție patetică de zăpadă neagră și vise anulate.
Mâinile mele nu mai sunt de carne, ci tentacule de lumină violetă mângâind marginea unui univers nerecunoscut. Cuvintele sunt pietre obosite. Acum eu sunt axa de foc în jurul căreia se învârte cunoașterea, sărutul aspru dintre realitate și halucinație.
Auzi muzica? E urletul albastru al găurilor negre devorându-și trecutul. Sunt beat de distanță, beat de densitatea cuvântului interzis, beat de neantul care mă îmbrățișează ca pe un fiu risipitor al spațiului. Corpurile cerești sunt fluiere de fum. Sunt alchimistul care transformă îndoiala în aur pur, incendiar.
Ardeți tot! Am nevoie de jar pentru a-mi încălzi adevărul nou, delirul care-mi umflă venele cu electricitate crudă. Nu mai sunt legat de glaciația sentimentelor proaste. Sunt un strigăt liber. Eu sunt călătoria.