Adaptarea cinematografică a celor doi frați Taviani transpune celebrul roman al lui Goethe (Wahlverwandtschaften, 1809) într-un cadru vizual rafinat, păstrând temperamentul timpului și atmosfera aristocratică a începutului de secol XIX. Povestea urmărește viața unei familii aristocratice din Toscana: Carlotta (Isabelle Huppert) și Edoardo (Jean-Hugues Anglade) sunt căsătoriți de ceva vreme, o uniune liniștită dar lipsită de pasiune. Pentru a rupe monotonia, Edoardo îl invită în vizită pe vechiul său prieten Ottone (Fabrizio Bentivoglio). Carlotta, pe de altă parte, aduce în gospodărie pe tânăra și inocenta Ottilia (Marie Gillain), fina ei, cu intenția de a restabili armonia. Însă prezența celor doi noi oaspeți destabilizează echilibrul: pasiuni neprevăzute izbucnesc, atracții se formează și legături sociale – odată armonioase – se desfac.
Filmul (și romanul) se bazează pe metafora chimică a „afinităților elective”, un concept din chimia timpului lui Goethe („titanul de la Weimar„) transpus în relații umane: anumite persoane se atrag reciproc în mod „natural”, asemenea unor substanțe chimice, chiar dacă aceste conexiuni contravin ordinii sociale sau angajamentelor morale. În chimie, „afinități elective” se referă la tendința anumitor substanțe (sau elemente dintr-un amestec) de a se combina mai puternic cu alte substanțe, abandonând legăturile existente Această idee stă la baza conflictelor din film, unde afecțiunile interumane par să urmeze reguli interne imposibil de controlat, sfidând logica rațională sau convențiile căsătoriei. Introducerea unui „element nou” într-un sistem aparent stabil duce la destrămarea echilibrului inițial, sugerând fragilitatea convențiilor morale.
Încă de la titlu și de la teză, Afinitățile elective (1809) se constituie ca o operă cu un program riguros, aproape matematic, conceput înainte ca scrierea propriu-zisă să înceapă. Romanul lui Goethe nu se dezvoltă organic din personaje sau dintr-o intrigă „vie”. Materia narativă este supusă deliberat unei ipoteze teoretice: „teoria afinităților”, împrumutată din domeniul științelor naturale. Această teorie, care explică atracția selectivă dintre elemente chimice – desprinderea lor din combinații existente și formarea altora noi – este transferată asupra vieții umane. Goethe, fidel interesului său constant pentru știință și pentru ideea de legi universale, tratează relațiile dintre oameni ca pe niște reacții inevitabile, guvernate de forțe impersonale. A este atras de C, în timp ce, printr-o logică compensatorie, B va fi atras de D. Personajele, deci, nu sunt psihologii individuale în sens modern, ci funcții într-un sistem, elemente puse în mișcare de o lege care le precede. Originalitatea – și, totodată, radicalitatea – romanului constă în suprapunerea peste această lege „naturală” a altor straturi normative: legea socială, legea morală, convențiile istorice. Din tensiunea acestor niveluri nu se naște însă drama clasică, ci o observație rece, aproape clinică. Goethe urmărește reacțiile, nu suferința; relațiile, nu interioritatea. El se retrage metodic din text, iar odată cu el este retras și cititorul, căruia i se refuză orice posibilitate de identificare afectivă. Atașamentul este suspendat în favoarea înțelegerii mecanismului. Acțiunea se desfășoară într-un spațiu cu o simbolistică precisă: un domeniu seniorial aflat într-un proces continuu de amenajare. Personajele sunt preocupate obsesiv de ordonarea naturii, de transformarea ei într-un cadru „armonios”, „frumos”, funcțional. Grădinile, aleile, construcțiile sunt extensii ale proiectului moral și intelectual al romanului. Naturii i se impune formă, iar firescul este atent supravegheat. Rezultatul este o armonie paradoxală, de o artificialitate stranie, în care viața pare conservată, aseptică, lipsită de spontaneitate.
Dintr-o perspectivă filmologică, această structură explică de ce Afinitățile elective se pretează mai degrabă unui cinema al distanței și al reflecției decât unuia al empatiei. Filmul explorează tensiunea între rațiune și pasiune. Personajele nu sunt doar conduse de dorințe fizice, ci de nevoia profundă de libertate emoțională și autenticitate personală. Carlotta și Edoardo reflectă asupra normelor sociale care guvernează uniunile, iar conflictele dintre personaje devin catalizatori pentru introspecții morale profunde. Regizorii Taviani se remarcă în film printr-o estetizare atentă a imaginii: peisajele Toscanei, decorurile aristocrate și costumele istorice amplifică tema filmului: viața umană funcționează ca o „reacție” complexă între mediul exterior și tensiunile interioare.
Isabelle Huppert oferă o interpretare sobră și tensionată în rolul Carlottei, capabilă să oscileze între fermitate și vulnerabilitate. Jean-Hugues Anglade și Fabrizio Bentivoglio reușesc să sugereze nuanțele subtile ale prieteniei care se transformă în atracție. Marie Gillain aduce inocență și sensibilitate rolului Ottilia, a cărei prezență pare să declanșeze dinamica centrală a filmului. Personajele aleg ceea ce „trebuie” în locul a ceea ce „simt”, iar acest act rațional devine sursa suferinței. Prestația actorilor este voi anti-psihologică. Criticii de film au avut opinii mixte despre film. Unii au găsit abordarea Taviani ca fiind lentă și prea cerebrală, sugerând că povestea pierde din emoția dramatică în favoarea unei estetici rigide. Alții apreciază temele filosofice și atmosfera cinematografică bogată, susținând că filmul devine o meditație vizuală despre natura relațiilor umane și libertatea afectivă.
Regizorii Paolo Taviani și Vittorio Taviani au vorbit frecvent despre film în cheie filosofică, subliniind că adaptarea romanului lui Goethe nu a fost gândită ca o ilustrare fidelă. Ca transpunere cinematografică a unei idei, concluzia este că sentimentele umane urmează legi asemănătoare celor naturale. Într-un interviu video realizat la sfârșitul anilor ’90 (difuzat ulterior online în arhivele festivaliere), cei doi explicau că filmul descrie imposibilitatea morală a fericirii, nu adulterul în sens melodramatic. Ei resping ideea de vinovăție individuală și vorbesc despre personaje ca despre „corpuri puse într-o reacție”. Ei au insistat că au eliminat orice tentație de melodramă tocmai pentru a rămâne fideli spiritului goethean: „Goethe nu explică emoțiile, le lasă să se manifeste”, spuneau ei, iar cinemaul – prin imagine și ritm – poate face același lucru fără discurs.
Grosso modo, ecranizarea este rafinată, intelectuală și sensibilă, traducând în limbaj filmic teoriile subtile ale lui Goethe despre atracție, moralitate și libertate individuală. Afinități elective este un film dens, elegant și reflexiv, în care drama intimă devine pretext pentru o meditație universală despre iubire și consecințele ei. Prin refuzul melodramei facile și prin ancorarea într-un timp simbolic, pelicula se înscrie printre cele mai rafinate adaptări cinematografice inspirate din literatura clasică europeană. Spre deosebire de alte filme Taviani cu accente politice sau autobiografice, această ecranizare refuză catharsisul. Estetica este una a determinismului: nimic nu este rezolvat, nimic nu este „vindecat”. Filmul se încheie cu o acceptare rece a legilor care guvernează afecțiunea umană. Deși poate părea uneori lent sau auster pentru un public convențional, filmul rămâne o experiență cinematografică provocatoare, perfectă pentru cinefilii interesați de drame psihologice și literare.
„Astfel iubiții odihnesc unul lîngă altul. Pacea pluteşte deasupra lăcaşului lor; chipuri gemene de îngeri coboară spre ei de pe boltă privirile lor senine; şi ce fericită va fi clipa cînd odată se vor redeştepta împreună!”
(Goethe – Afinități elective, Editura Rao, 2001, p. 251)