Textele diaristice ale lui Ion Lazu, datate precis (2002, 2011) și ancorate într-un spațiu recognoscibil, din 1968, la Pocola, configurează un jurnal reflexiv, mai curând critic decât confesiv, în care experiența personală – reconstituită din memoria tinereții geologice – este constant supusă unei evaluări morale și istorice. Avem de-a face cu un jurnal al conștiinței, în care biografia este doar pretext pentru examinarea lucidă a realului trecut. Ion Lazu practică un tip de diarism lipsit de sentimentalism. Notația este calmă, argumentată, uneori tăioasă, alteori ironică, dar aproape niciodată indulgentă. Autorul refuză mitizarea trecutului, inclusiv a propriei tinereți, preferând o autopsie a epocii: comunismul, mecanismele lui administrative, relațiile inter-etnice, confuzia identitară, frica instituționalizată indusă și insidioasă.
Observațiile privind confesiunile religioase (greco-catolic, ortodox, sectar) sunt revelatoare pentru spiritul autorului: credința este privită ca fapt cultural și antropologic. Ion Lazu refuză ierarhiile confesionale, sugerând că diferențele sunt mai degrabă de tradiție și context decât de esență spirituală. Această poziționare trădează un umanism lucid, care privilegiază etica în fața ritualului și autenticitatea în fața apartenenței formale. Paginile despre studenție, armată, repartiții, locuințe improvizate, cariere frânte sau deturnate de sistem sunt printre cele mai puternice. Ele nu cad în dramatism, tocmai pentru că sunt relatate cu sobrietate și luciditate. Detalii precum „spărtura în zid” pentru a obține căldură capătă valoare simbolică: un gest mărunt, dar revelator pentru condiția individului într-un regim al improvizației și al constrângerii.
Stilul jurnalului rememorat (ce fascinant!) este clar, narativ-argumentativ, cu fraze ample, bine articulate, uneori cu inflexiuni eseistice. Ironia este discretă, iar indignarea este ținută sub control. Se simte o voce matură, care nu mai caută revanșe, ci clarificări de nivel istoric. Autorul nu se menajează pe sine, nu își construiește un portret eroic. Dimpotrivă, jurnalul este traversat de conștiința limitelor personale și a compromisurilor inevitabile. Dincolo de valoarea literară, aceste texte au o valoare documentară și etică. Ele oferă o perspectivă din interior asupra unei generații intelectuale formate într-un climat ostil, obligate la adaptare, dar nu complet anihilate moral. Ion Lazu scrie pentru a fixa sensul, pentru a salva experiența de la deformare sau uitare. Jurnalul său este o formă de rezistență calmă, tardivă poate, dar necesară.
Jurnalul lui Ion Lazu este jurnalul critic al unei conștiințe neîmpăcate, dar limpezi. Nu este o scriere spectaculoasă, ci una solidă, densă, esențială pentru înțelegerea unei epoci și a modului în care individul cultivat a supraviețuit ei fără a-și pierde complet criteriile. Este un text care cere cititorului atenție, răbdare și onestitate, dar care oferă, în schimb, o lecție de luciditate și responsabilitate intelectuală.
„Nu scrii ceva și restul păstrezi pentru mai târziu. Scrisul este o livrare fără rest, totală. Pe cât de personală, altfel. Practic scriitorul propune o variantă a sa cu privire la sensul vieții, necalchiată după cine știe ce modele, după scheme de succes – iar propunerea sa îndeobște nedumerește, nemulțumește, stârnește animozitate. Ce face asta?! Ne dă de gol? Ne arată cu toate defectele…„