”Nunți, botezuri, înmormântări” este o comedie românească din 2022, regizată de Alexandru Lustig, în debutul său în lungmetraj, și scrisă de tatăl său, scenaristul Adrian Lustig. Filmul pleacă de la un gând simplu și, ca orice idee bună, aparent neinteresant la prima vedere: ce se întâmplă când cineva cumpără un teren „liniștit” într-o zonă rurală și descoperă că tocmai lângă el funcționează un club unde se țin nunți și botezuri, cu muzică, chef și gălăgie permanentă? Această stare banală de fapt devine catalizatorul unui conflict între vecini care escaladează – și da, până la o înmormântare… comică. Cosmin, protagonistul (interpretat de Șerban Pavlu), cumpără lotul de pământ în speranța unui profit și a liniștii promise, dar se trezește angrenați într-un „război de vecinătate” cu proprietarul clubului, Gorgea (Gheorghe Ifrim), și soția sa, Pușa (Anca Sigartău) — tipologii umoristice contemporane inspirate din realitatea românească. Filmul funcționează astfel în registrul comediei de situație socială, din confruntarea dintre așteptare și realitate: omul care vrea liniște într-o țară în care cheful continuu e normă. Dialogurile merg pe firul inerției și al replicii neașteptate, iar rolurile secundare – de la polițistul șef de post până la preotul Mântuială sau nașii de botez – conturează un univers comic care seamănă cu realitatea, dar o încurcă suficient pentru a provoca un râs amar.
Dacă privim filmul în contextul operei scenaristice a lui Adrian Lustig, se distinge o continuitate tematică: românul pus în situații aparent banale, dar în care regulile nescrise ale societății îl pun într-o lumină comică. Adrian Lustig a mai lucrat la comedii autohtone remarcate precum „Nunta mută” (2008), „Minte-mă frumos” (2012) sau „Funeralii fericite” (,2013), unde satira socială se intersectează cu empatia fină pentru personaj. De exemplu, în „Funeralii fericite” (regizat de Horațiu Mălăele), comicul rezultă din confruntarea dintre diferite tipologii culturale și sociale, în vreme ce în Nunți, botezuri, înmormântări comicul e produs de normalitatea exagerată: trăim într-o lume în care ritualurile – pentru care odinioară eram dispuși să dăm sens — acum produc doar dezordine și reguli de bun simț absurde. Una dintre mizele filmului este că, deși pare epic în derularea situațiilor, nu urmează o logică clasică. Conflictul escaladează, dar nu pentru că eroii devin caricaturali, ci pentru că bunul simț e în conflict cu stilul de viață colectiv. E o comedie soft care te face să îți amintești de situații la fel de absurde din viața ta: de la negocierile cu vecinii până la întâlnirile interminabile despre lucruri care n-ar trebui să conteze.
În Nunţi, botezuri, înmormântări, comicul funcționează mai degrabă prin premisă decât prin execuție constantă. Filmul pornește cu o idee solidă – conflictul dintre viața privată și ritualul colectiv – dar forța râsului este inegal distribuită. Există momente în care situația e suficient de bine construită încât să producă un comic autentic de recunoaștere, dar și zone în care mecanismul se gripează. Comedia filmului este una de observație, nu de gag, iar asta presupune o precizie extremă. În cele mai reușite secvențe, râsul apare din acumularea de gesturi mărunte, din replici aparent neimportante, din decalajul dintre ce ar trebui să fie solemn și ce devine banal. Problema este că nu toate scenele sunt duse până la capătul logic al situației comice. Uneori, filmul pare să se mulțumească cu recunoașterea premisei, fără să o tensioneze suficient. Râsul apare schițat, dar nu se propagă ca la znae Caranfil, de pildă. Asta poate fi citit ca o lipsă de rigoare comică: filmul știe ce vrea să spună, dar nu întotdeauna insistă suficient pe mecanismul care ar transforma observația în poantă deplină.
Distribuția este solidă la nivelul actorilor de comedie, dar nu întotdeauna exploatată la maximum. Șerban Pavlu joacă pe o linie de control și reținere care funcționează bine pentru personajul său, însă această reținere devine, pe alocuri, predictibilă. Jocul său este coerent, dar rareori surprinzător. Gheorghe Ifrim, recognoscibil aici din Las Fierbinți, aduce energia necesară conflictului și este, probabil, cel mai constant generator de comic, tocmai pentru că își permite să fie ușor deplasat fără a cădea în caricatură. Anca Sigartău funcționează eficient în zona de tipologie, dar personajul ei rămâne mai degrabă o funcție narativă decât o prezență care să evolueze comic. Problema generală este uniformizarea registrelor. Mulți actori joacă în aceeași cheie realist-ironică, ceea ce duce la un nivel de omogenitate care, paradoxal, slăbește comicul. Comedia are nevoie de fricțiune, de contraste mai clare între stiluri de joc.
Poate cel mai vulnerabil punct al filmului îl reprezintă tranzițiile. Trecerea de la o situație comică la alta nu este întotdeauna fluentă. Există secvențe care se încheie corect, dar nu sunt preluate firesc de următoarele. Uneori, filmul pare să sară peste propriul timp mort, alteori insistă prea mult asupra lui. Într-o comedie de acest tip, ritmul este esențial. Tranzițiile rigide sau insuficient motivate atenuează efectul acumulării și fragmentează experiența spectatorului. Este o problemă de structură comică: scenele funcționează individual, dar nu întotdeauna construiesc împreună un flux coerent al râsului. Experiența regizorală a lui Alexandru Lustig anterioară la TVR1, unde a realizat teleplay-uri din dramaturgia clasică, precum Livada de vișini, Furtuna și Mantaua, l-a format într-o zonă dominată de primatul textului, al actorului și al duratei dramatice controlate. Cinemaul îi cere însă altceva: economie narativă, ritm vizual și eficiență a situației. Această trecere explică în mare măsură tipul de comedie pe care Lustig îl practică în film. Nu este o comedie de montaj rapid sau de gag vizual, ci una construită pe unități dramatice relativ autonome, apropiate de sscena teatrală. Fiecare secvență funcționează ca un micro-sistem de relații, cu intrări, ieșiri și tensiuni clar delimitate.
Privit printr-o lentilă mai largă, Nunţi, botezuri, înmormântări poate fi pus în dialog – nu în competiție – cu „Sex, minciuni și casete video”, filmul care a demonstrat, încă din 1989, că marile tensiuni sociale pot fi extrase din spații aparent banale, printr-o construcție riguroasă a situației și o atenție obsesivă pentru ritm și tăcere. La Soderbergh, comicul (acolo unde apare) și dramatismul se nasc din confruntarea dintre discurs și adevăr. Personajele vorbesc mult, dar spun puțin; iar filmul știe exact când să lase replica să cadă și când să o taie. Fiecare tranziție are un scop clar: să adâncească disconfortul, nu să-l disipeze. În filmul lui Lustig, mecanismul este similar ca intenție, dar diferit ca rigoare. Și aici există o preocupare pentru ipocrizia socială, pentru convențiile care maschează golul social.
„Nunţi, botezuri, înmormântări” rămâne o comedie mediocră și bine intenționată, dar mai convingătoare în idee decât în execuția constantă a comicului. Actorii sunt competenți, dar rareori surprinși în zone de risc real. Tranzițiile fragmentează uneori ritmul, iar râsul, deși prezent, nu este exploatat la capacitate maximă. Este o comedie care observă foarte bine lumea în care trăim, dar care, din când în când, pare prea politicoasă cu ea.