A vorbi despre un singur cadru din cinemaul lui Andrei Tarkovski pare, la prima vedere, un exercițiu aproape indecent. Tarkovski este, poate mai mult decât orice alt cineast, un regizor al duratei, al curgerii lente, al timpului care se așază peste imagine ca o sedimentare a sensului. Filmele lui nu pot fi fragmentate fără riscul de a pierde tocmai ceea ce le definește: respirația. Și totuși, există imagini care, desprinse din flux, continuă să pulseze, să concentreze în ele întregul univers al filmului din care provin. Un astfel de cadru se află în Sacrificiul, filmul-testament al lui Tarkovski. Sacrificiul este ultimul film realizat de Andrei Tarkovski și concentrează, într-o formă esențializată, temele majore ale întregii sale opere: credința, sacrificiul, criza spirituală a omului modern și relația fragilă dintre cuvânt, faptă și mântuire. Filmul este realizat în Suedia, în colaborare cu operatorul Sven Nykvist, și se distinge printr-un stil auster, contemplativ, dominat de cadre lungi și de o temporalitate dilatată.
Acțiunea se desfășoară într-un spațiu izolat, pe malul mării, unde Alexander, fost actor și intelectual retras din viața publică, își serbează ziua de naștere alături de familie și prieteni. Lumea sa este una ordonată, stabilă, aparent protejată de excesele modernității. Această liniște este însă fragilă. În cursul zilei, un anunț radiofonic privind izbucnirea unui posibil război nuclear provoacă panică și dezagregare emoțională. Anunțul iminenței unui război nuclear nu este tratat spectaculos. Nu există explozii, sirene sau imagini de arhivă. Tarkovski face un gest radical: mută apocalipsa în interiorul conștiinței. Catastrofa nu este un eveniment, ci o stare. O fisură care se deschide în sufletul omului modern, incapabil să mai creadă, dar incapabil și să renunțe complet la ideea de sens.
Personajele secundare — soția, fiica, prietenii, medicul și Maria — funcționează mai degrabă ca proiecții ale diferitelor atitudini față de realitate: scepticism, frică, raționalism, intuiție mistică. Relația dintre Alexander și Maria, o femeie asociată cu o dimensiune spirituală ambiguă, introduce un element de posibil miracol, fără a clarifica dacă acesta aparține realului sau imaginarului. Ambiguitatea este deliberată și esențială pentru sensul filmului. Într-un moment de disperare, Alexander face un jurământ lui Dumnezeu: dacă lumea va fi salvată de la catastrofă, el va renunța la tot ce are — la familie, la bunuri, la viața sa de până atunci și chiar la capacitatea de a vorbi. Jurământul este făcut în singurătate, ca un act de credință extrem, lipsit de orice garanție. În cursul nopții, Alexander o caută pe Maria, o femeie percepută ca având o legătură specială cu sacrul. Întâlnirea lor este ambiguă, plasată la granița dintre real și miraculos. După această noapte, amenințarea apocalipsei pare să dispară, iar dimineața aduce o liniște neașteptată, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Filmul nu confirmă explicit legătura cauzală dintre acest act și evitarea catastrofei, lăsând deschisă întrebarea dacă sacrificiul are efect sau dacă valoarea lui este exclusiv morală și spirituală.
Finalul mută accentul de pe drama adultului pe imaginea copilului mut care udă un copac uscat, reluând o promisiune enunțată la începutul filmului. Gestul este modest, repetitiv și lipsit de certitudini, dar sugerează continuitatea vieții și posibilitatea speranței. Copacul devine un simbol al credinței ca practică zilnică, nu ca revelație spectaculoasă. Scena finală din Sacrificiul este una dintre cele mai simple și, în același timp, cele mai încărcate de sens din întreaga operă a lui Andrei Tarkovski. După dramatismul sacrificiului, după foc, panică și prăbușire, filmul se încheie nu cu o explicație, ci cu un gest. Un gest mic, aproape banal: un copil udă un copac uscat. Copilul este mut pe tot parcursul filmului. Tăcerea lui este o condiție. El nu participă la discursurile adulților, nu negociază cu divinitatea, nu promite nimic. Nu întâmplător, singurele sale cuvinte apar la final: „La început a fost Cuvântul”.
Copacul uscat are o istorie cu semnificație: el este plantat la începutul filmului, ca un gest aproape absurd, însoțit de povestea călugărului care își învață discipolul să ude zilnic un copac mort, din credință, până când acesta înverzește. Această poveste, reluată simbolic la final, introduce o altă formă de credință decât cea a sacrificiului radical. Nu credința fățișă, ci credința perseverentă. Dacă sacrificiul lui Alexander este unic, definitiv și violent, gestul copilului este repetabil, pașnic și lipsit de garanții. Din perspectivă teologică, scena mută accentul de pe jertfa excepțională pe fidelitatea cotidiană. Tarkovski pare să sugereze că adevărata speranță nu stă în distrugerea lumii materiale, ci în grija tăcută față de ceea ce pare lipsit de viață. A uda un copac uscat este, în acest sens, un act de credință pură, fără recompensă vizibilă. Din punct de vedere cinematografic, scena este construită în tăcere, cu un cadru calm, lipsit de dramatism. După foc și zgomot, liniștea capătă o greutate aproape sacră. Timpul revine la o curgere normală, ca și cum lumea ar fi supraviețuit nu printr-un miracol spectaculos, ci printr-o reluare modestă a vieții. Scena finală poate fi citită și ca o corecție adusă gestului tatălui. Dacă Alexander a ars casa pentru a salva lumea, copilul încearcă să redea viață printr-un act constructiv. Între cei doi se întinde întrebarea centrală a filmului: ce formă de credință este mai aproape de adevăr?