Pemiera semnată de Alina Hiristea și Radu Aldulescu, Antoniu și Cleopatra 2.0, propune o relectură radicală, o reconstrucție lucidă, orientată spre prezent, în care istoria devine pretext pentru interogarea dorinței, puterii și raportului dintre eros și război. Spectacolul mută accentul de pe conflictul istoric pe cel instinctual. Iubirea și strategia nu se mai succed, ci se confruntă frontal, se neutralizează, se consumă una pe cealaltă. Roma nu mai este un imperiu; Egiptul, în schimb, devine un spațiu al excesului senzorial, al vitalității neîmblânzite. Spectacolul se impune ca un demers scenic de forță, conectat lucid la realitățile prezentului și la frământările politice ale lumii contemporane. Dincolo de stratul mitic, povestea lui Antoniu și Cleopatra este citită ca o parabolă despre putere, responsabilitate și incapacitatea individului de a se sustrage marilor mecanisme distructive ale istoriei. Relația dintre cei doi nu este doar una sentimentală, ci un spațiu de coliziune între dorință și datorie, între instinct și rațiune politică. Antoniu și Cleopatra sunt construiți ca figuri tragice împinse de o pasiune care depășește limitele umanului, asemănătoare acelei iubiri absolute care, la Shakespeare, sfidează ordinea lumii. În încercarea lor de a se salva reciproc și de a-și conserva libertatea interioară, cei doi se lovesc constant de propria sete de putere, de ambițiile personale și de presiunile unui sistem politic implacabil. Dragostea lor este mereu contaminată de calcule, orgolii, slăbiciuni și trădări.
Fundalul acestei povești intime este dominat de obsesia cuceririi: lumea întreagă devine un teritoriu disputat, iar ideea expansiunii se insinuează obsesiv în conștiința personajelor. Abia în urma catastrofei, când pierderea devine ireversibilă, apare dorința unei vieți simple, lipsite de roluri istorice și de măști politice. Această aspirație, tardivă și fragilă, subliniază caracterul tragic al poveștii: umanitatea este revendicată prea târziu, după ce mecanismul distrugerii și-a consumat deja energia. În această formulă scenică, textul shakesperian este reactivat printr-o estetică contemporană care integrează simboluri și ritualuri ale lumii egiptene antice, fără a le transforma în exotism decorativ. Ele funcționează ca repere arhaice ale unei pasiuni absolute, rare și aproape scandaloase într-o lume dominată de cinism, strategie și calcul rece.
În acest context, Cleopatra interpretată de Patricia Ionescu constituie axul întregii construcții scenice. Actrița propune o Cleopatră complexă, plurivalentă: impetuoasă și calculată, seducătoare și vicleană, pasională și răbdătoare, capabilă de o iubire totală, asumată până la sacrificiu. Am fost martorii unei prezențe scenice intense, aproape organică, ca și cum această Cleopatră ar fi fost smulsă dintr-un Egipt imaginar, fierbinte, decadent și putred de bogat. Un rol esențial îl joacă dicția impecabilă a actriței, care nu este doar o calitate tehnică, ci un instrument de dominație. Cuvântul rostit capătă greutate politică, devine act de cucerire. Sunt momente în care vocea ei pare suficientă pentru a înfrânge un Antoniu vulnerabil, a priori. Antoniu, partenerul său scenic, este construit deliberat ca o figură secundară, reflexivă, orientată mai degrabă spre război și strategie decât spre arderea erotică. Asistăm la o inversare de raporturi, în care femininul incandescent devine forța dominantă, iar masculinul calculat se dovedește anacronic, chiar friabil în reprezentarea scenică și în ponderea valorică a actorului. Să fie o strategie regizorală sau un nou efect de receptare 2.0?
Un merit esențial al spectacolului revine regizoarei Alina Hiristea și scenaristului Radu Aldulescu, care propun o utilizare inteligentă și funcțională a spațiului scenic, tratat ca instanță activă a narațiunii. Scena nu „reprezintă” Egiptul sau Roma, ci le comprimă într-un teritoriu de tensiune, unde gestul, poziționarea actorilor și raporturile de forță devin purtătoare de sens. Economia decorului este compensată printr-o regie a mișcării și a privirii, în care fiecare intrare, retragere sau apropiere corporală spune o parte din poveste. Textul adaptat de Radu Aldulescu evită explicativul și mizează pe sugestie, lăsând scena să „vorbească” prin vizual și dinamica verbală. În această construcție, spațiul devine memorie, arenă politică și loc al arderii intime deopotrivă, iar regia refuză decorativul în favoarea unei dramaturgii a prezenței, precise și coerente. Minimalismul scenografic ales de Alina Hiristea mizează pe concentrare semantică. Lipsa unui decor descriptiv amplu deplasează centrul de greutate asupra corpului actoricesc, transformat în adevărat spațiu de reprezentare. Trupul devine decor, arhivă și hartă afectivă: în el se citesc puterea, erotismul, uzura, violența și presimțirea sfârșitului. Fiecare gest, fiecare oprire sau tensiune musculară înlocuiește obiectul scenic absent, iar relațiile dintre corpuri construiesc arhitectura spectacolului mai convingător decât orice recuzită. Muzica este utilizată cu inteligență dramaturgică, ca element de amplificare identică. Inserțiile sonore punctează momentele de ruptură, amplifică stările fără a le dicta și creează contraste între arderea interioară și răceala deciziei politice. Ritmul muzical nu dublează jocul actoricesc, ci îl contrazice uneori, îl fragmentează, obligând spectatorul să rămână într-o stare de alertă perceptivă. Această folosire a sunetului evită ilustrativul și transformă muzica într-un comentariu implicit asupra acțiunii.
Cleopatra și Antoniu 2.0, de fapt, este un spectacol care nu caută să ilustreze un text canonic, ci să-l reactiveze, să-l facă vizibil din nou, pe o filieră hamletiană și romeojulietană. În acest sens, apariția Patriciei Ionescu în rolul Cleopatrei este o revelație scenică ce anunță o prezență artistică de urmărit cu atenție 3.0!
P.s. Premiera spectacolului Antoniu și Cleopatra 2.0, prezentată pe 26 ianuarie 2026, la Sala Dalles din București, capătă o semnificație aparte prin prezența de onoare a domnului Emil Boroghină, Președinte de onoare al Festivalului Internațional Shakespeare. Intervenția sa, dedicată ediției Festivalului Shakespeare 2026, a deschis seara într-o cheie reflexivă, plasând demersul artistic al spectacolului într-un dialog amplu cu actualitatea cercetării și reinterpretării operei shakespeariene pe scenele lumii. Discursul lui Emil Boroghină a funcționat ca o punte între tradiție și prezent, între moștenirea festivalului care a consacrat România pe harta internațională a teatrului și noile formule de expresie scenică asumate de creatori contemporani. În acest context, Antoniu și Cleopatra 2.0 a apărut ca parte a unui continuum cultural, în care Shakespeare rămâne un reper viu, supus reinterpretării și confruntării cu temele sensibile ale lumii de azi. De aceea Prezența Președintelui de onoare al Festivalului Internațional Shakespeare a conferit premierei o validare simbolică, subliniind importanța dialogului dintre generații, dintre canon și experiment, dintre tradiție și reinventare.
