Tempo di viaggio este un documentar atipic co-regizat de Andrei Tarkovsky și de prietenul său italian Tonino Guerra, care înregistrează călătoria lor prin Italia în pregătirea filmului Nostalghia. La prima vedere ar putea părea un simplu jurnal de repetiție și prospecțiuni, dar documentarulse distanțează atât de rigiditatea specifică making-of-urilor convenționale, cât şi de documentarul clasic, propunând o privire sinceră și meditativă asupra gândirii unui cineast, asupra artei cinematografice și a propriei creații. Filmat în 1983, documentarul urmărește, într-un mod deliberat non-narațional, dialoguri, discuții și momente de contemplație în peisajul italian. Tarkovski și Guerra parcurg orașe, situri arhitecturale și locuri care fascinează sau provoacă reflecția. Pe măsură ce călătoria avansează, conversațiile se transformă într-un dialog sincer despre cinema, artă și viață. Tarkovski vorbește despre filmele care l-au influențat – numindu-i pe Dovzsenko Robert Bresson, Jean Vigo, Michelangelo Antonioni, Federico Fellini, Sergei Parajanov sau Ingmar Bergman — și despre concepția sa privind cinematograful ca formă de artă capabilă să redea viața mai profund decât alte medii. Aceste discuții oferă un registru reflexiv rar întâlnit în documentarele despre regizori, întrucât nu sunt simple interviuri, ci pun în lumină filosofia artistică a unuia dintre cei mai influenți cineaști ai secolului XX. Aici nu există un fir narativ convențional – nu vedem, de pildă, scene de filmare propriu-zise sau instrucțiuni tehnice pentru actori și echipă — ci un portret al cineastului în ipostaza sa umană, aflat în căutare de sens. Un element important al filmului este sentimentul de dezrădăcinare. Tarkovski se află într-un moment de tranziție: între Uniunea Sovietică, pe care nu o mai poate locui liber, și Occident, care nu îi aparține pe deplin. Italia devine un spațiu de intermediere, un „acasă provizoriu”. Această stare se reflectă în ritmul filmului: mersul fără grabă, opririle frecvente, revenirea obsesivă asupra acelorași motive vizuale.
Una dintre strategiile fundamentale ale filmului constă în refuzul progresiei narative clasice. Nu există un scop clar, o miză dramatică sau o concluzie explicită. Deplasarea prin spațiul italian nu este orientată spre descoperire, ci spre recunoaștere. Acest tip de mișcare fără finalitate suspendă logica eficienței și introduce o temporalitate meditativă, în care fiecare moment capătă valoare în sine. Încetinirea este realizată și prin repetiție și revenire. Locurile nu sunt epuizate într-o singură privire, iar cadrele nu sunt montate pentru a avansa discursul, ci pentru a-l adânci. Astfel, narațiunea documentară se dizolvă într-un flux poetic, unde evenimentele sunt înlocuite de stări. Orașele, bisericile, ruinele, peisajele italiene sunt filmate cu o atenție care refuză spectacularul. Camera de filmat urmărește textura timpului: piatra erodată, lumina difuză, spațiile golite de prezență umană.
Un rol esențial în construcția sensului îl joacă componenta sonoră, în special utilizarea cântului spiritual în prolog și epilog. Această alegere creează ceea ce poate fi definit ca un cadru circular al documentaului. Începutul și sfârșitul nu funcționează ca repere simbolice care suspendă liniaritatea timpului. Prin repetiție și revenire, sunetul sacru introduce o dimensiune ritualică, transformând călătoria fizică într-un parcurs interior. Această structură circulară contribuie decisiv la transformarea documentarului într-un text poetic. Temporalul este absorbit de o logică a eternului, iar evenimentele contingente sunt integrate într-o ordine simbolică mai largă.
Este de mentionat faptul că acest documentar nu a fost proiectat inițial ca un film propriu-zis, ci a fost realizat ca parte din sprijinul pe care televiziunea italiană RAI îl acorda filmulu Nostalghia. Cu toate acestea, Tempo di viaggio a fost prezentat în secțiunea „Un Certain Regard” la Festivalul de Film de la Cannes din 1995, subliniind valoarea sa ca document și ca obiect cinematografic autonom. Documentarul funcționează ca o extensie vizuală a ideilor formulate de Tarkovski în volumul Sculptând în timp. Timpul este aici o materie vie, o substanță care poate fi simțită, contemplată. Călătoria devine o metaforă a creației: artistul merge, observă, așteaptă, revine asupra lucrurilor, fără a forța revelația. Dialogurile dintre Tarkovski și Guerra sunt esențiale. Ele au structura unei conversații intime, în care ideile se nasc organic. Tarkovski vorbește despre cinema ca despre o responsabilitate morală. Filmul, în viziunea lui, nu trebuie să distreze, nici să ofere răspunsuri facile, ci să pună omul în contact cu propria sa conștiință. De aici și admirația exprimată pentru cineaști precum Bresson sau Bergman, regizori care au înțeles cinemaul ca formă de austeritate și adevăr.
„Călătoria dezvăluie prăpăstii de netrecut, chiar și între cei doi poeți-colaboratori: unul vorbește italiana, celălalt răspunde în rusă. Asemănarea sonoră dintre cele două limbi creează o punte misterioasă de comunicare, sau cel puțin așa pare. Există și enunțuri solemne, precum comentariul despre pământul arat de pe colinele Sienei: „Pământul este frumos pentru că este la fel”, povestește Guerra, „la fel aici, în Rusia, peste tot…”. Locul care îi captează atenția lui Tarkovski este Bagno Vignoni: arhaic, sărac și aflat în degradare, plin de aburi proveniți de la băile cu izvoare termale. Aici sacralul poate fi cu adevărat resimțit. Aici găsește atmosfera care va caracteriza Nostalghia — încăperile deschise și comune, cearșafurile, mobilierul; sentimentul chinuitor (și glorios) al așteptării. Așa cum cadrul final al unei fotografii cu un peisaj înzăpezit prefigurează senzația bisericii fără acoperiș din Nostalghia, iar o examinare atentă a gesturilor și obiectelor unei case (cea a lui Guerra) evocă o Rusie îndepărtată, Tempo di viaggio se situează undeva între analiza muncii și documentarul liric; între apropierea treptată de un proiect încă vag și fuziunea elementelor rezultatului final.”
(Tullio Masoni, Paolo Vecchi, Andrej Tarkovskij, Il Castoro, Milano, 1997)