Viața lui Florin Piersic pare scrisă cu aceeași generozitate cu care au fost jucate rolurile sale. Născut la Cluj, format într-o Românie traversată de războaie, rupturi și speranțe fragile, Florin Piersic a traversat copilăria, tinerețea și maturitatea cu o vitalitate care a sfidat nu doar vremurile, ci și ideea de limite. De la primele roluri teatrale pe scena Naționalului bucureștean până la figurile emblematice ale cinematografiei românești, parcursul său se construiește ca o poveste spusă pe nerăsuflate. Actorul a fost, deopotrivă, erou romantic, haiduc, principe, boier, îndrăgostit și povestitor al propriei existențe. Rolurile din teatru i-au confirmat rigoarea și amplitudinea, dar filmul l-a transformat într-un mit popular modern. Personajele sale au intrat în memoria colectivă printr-o combinație rară de carismă, umor și umanitate. Mărgelatul coborât din literatura lui Eugen Barbu l-a ioostaziat în erou modern, devenind un simptom al unei epoci în care publicul avea nevoie de repere recognoscibile și vii. Biografia lui Florin Piersic nu ocolește tragedia. Moartea surorii sale, pierdută în copilărie în apele Prutului, rămâne o rană fondatoare, discret purtată, care explică poate nevoia constantă de lumină, de poveste, de apropiere umană. În spatele exuberanței se ghicește mereu o fragilitate asumată, niciodată afișată ostentativ.
Florin Piersic este și un mare memorialist oral. Anecdotele sale – despre prima călătorie cu avionul, despre Cannes, despre mama care l-a însoțit până pe scara avionului, despre întâlniri întâmplătoare devenite decisive – dovedesc apetența sa pentru ceea ce este și se trăiește. Ele spun ceva despre o lume în care destinul se construia din hazard, talent și întâlniri providențiale. Dincolo de succese, viața sa personală, cu iubiri, căsătorii și despărțiri, este asumată cu o sinceritate dezarmantă. Pentru Florin Piersic, femeile au fost sprijin, inspirație și echilibru. Această recunoaștere, exprimată public, completează portretul unui artist care nu s-a temut niciodată de emoție.
„Vreau să vă fie limpede de la bun început: eu, Florin Piersic, n-am memorii, ci am MEMORIE! Tot ce veți citi în paginile ce urmează nu sunt „Memoriile lui Florin Piersic”. De ce nu-mi place cuvântul „memorii’? E prea prețios, prea pretențios, prea nu seamănă cu mine, prea sună a sfârșit de profesie, prea sobru, prea academic, prea „mi-am pus uneltele în cui”.
Eu doresc să fiu foarte sincer, fără făcături, de aceea n-am vrut un subtitlu atât de pompos, de important. Și apoi, eu vreau să scriu mult, foarte mult despre alții, despre cei care au jucat roluri principale, secundare sau chiar episodice în viața mea, iar eu să fiu „a cincea lebădă” – cel care mai mult ascultă și înregistrează ce spun și trăiesc alții. Deci cartea asta ar trebui să se numească „Despre bucuriile, și speranțele, și tristețile, și prietenii, și neprietenii lui… Florin Piersic„
(Florin Piersic – Viața este o poveste…., Bookzone, 2022)
Există evenimente culturale care depășesc statutul de spectacol și se transformă în acte de memorie colectivă. Gala Aniversară „Florin Piersic 90” se înscrie fără echivoc în această categorie rară. Concepută ca o adevărată ceremonie a recunoștinței, gala a adus în prim-plan o personalitate care a traversat generații, regimuri politice, estetici teatrale și cinematografice, rămânând constant prezentă în imaginarul publicului românesc. Florin Piersic, actorul care a dat chip, voce și seducție eroilor filmului românesc, a reușit încă o dată să fie cuceritor. Filmele acelor ani trăiau din această alianță tăcută dintre prezența actorului și sacrificiul celui care făcea posibilă iluzia. Era o vreme în care publicul umplea sălile de cinema nu doar pentru povești, ci pentru a vedea cum legenda prindea formă, cum riscul devenea spectacol și cum eroii păreau mai mari decât viața însăși.
Revenirea lui Florin Piersic „acasă”, pe scena Teatrul Național I.L. Caragiale București, are o valoare simbolică profundă. Este mai mult decât o întoarcere aniversară: a fost reîntâlnirea dintre un actor și spațiul care i-a fost templu, laborator și refugiu timp de peste trei decenii. Aici s-au construit o carieră, un mod de a fi actor: popular, total, generos, expansiv, inconfundabil. Inspirată de modelul Kennedy Center Honors, gala a propus o formulă de înaltă ținută artistică, în care omagiul a fost deopotrivă elogiu declarativ, dialog și emoție autentică. Scena a fost precum o mare inimă: un loc al întâlnirilor esențiale: colegi de generație, actori consacrați, artiști ai unor vârste diferite și publicul, martor fidel al unei iubiri care nu s-a erodat în timp. Distribuția acestei piesevcaee nu ar fi trebuit să se termine, s-a decantat ca rețea de legături afective și profesionale în jurul personalității lui Florin Piersic, la fel de viu și magnetic. Carisma sa – rară, aproape mitologică – se manifestă printr-o relație directă cu sala, prin povești spuse cu farmecul unui mare povestitor, prin confesiuni care alternează nostalgia cu umorul și luciditatea. Actorul nu își mitologizează trecutul precum alții. Actorul și omul Florin Piersic îl reactivează, îl oferă publicului ca pe o experiență împărtășită, iar fiecare amintire devine o mică scenă, fiecare reflecție ,o lecție despre meserie, destin și rezistență prin Artă. Personalitatea lui Florin Piersic se conturează, dincolo de roluri, ca un fenomen de comunicare umană. Puțini actori au reușit să transforme prezența scenică într-o formă de intimitate colectivă. Energia sa debordantă, vitalitatea aproape sfidătoare a timpului, capacitatea de a seduce prin cuvânt și gest îl plasează într-o categorie aparte: aceea a artiștilor care joacă, într-un fel, propria viață, transfigurată artistic.
Gala Aniversară „Florin Piersic 90” a confirmat că teatrul românesc are repere vii, că memoria culturală estw un organism viu, pulsatoriu. A fost o seară despre emoție, despre comunitate și despre bucuria rară de a fi martor la destinul unui artist care a devenit, fără exagerare, patrimoniu afectiv național. Gala Aniversară „Florin Piersic 90” a confirmat, de asemenea, o stare de grație prelungită, rară, aproape neverosimilă într-o lume care își consumă repede idolii și îi uită și mai repede. Colegi, prieteni, actori din generații diferite – Marius Florea Vizante, Rodica Mandache, Olga Delia Mateescu, Medeea Marinescu, Carmen Maria Strujac, George Ivașcu, Mihai Bendeac – au urcat pe scenă nu ca să „spună ceva despre Piersic”, ci ca să fie, pentru câteva clipe, parte din universul lui. Iar acest univers, al poveștii spuse cu plăcere, al anecdotei care ascunde o lecție, al confesiunii care nu cere compasiune, a iradiat iubire și o lecție despre umanitate într-un decor adesea tensionat. Toți au alcătuit un cor discret, dar coerent, al recunoștinței. Fiecare intervenție a adăugat o nuanță, o perspectivă știută sau neștiută din istoria teatrului și filmului românesc din ultimele 8 decenii. Personalitatea lui Florin Piersic este, poate, cea mai mare creație a sa. Mai durabilă decât rolurile, mai rezistentă decât modelele estetice. Gala Aniversară „Florin Piersic 90” a fost, în fond, o seară despre continuitate. Despre un actor care nu a părăsit niciodată scena interioară a publicului său. Despre un teatru care, măcar peste două ore, își amintește că emoția nu este demodată și că bucuria de a fi împreună poate fi un act cultural major.
Atmosfera a fost una de sărbătoare fără emfază, în care emoția nu a fost forțată, ci lăsată să apară firesc, ca într-o întâlnire între oameni care se cunosc de mult și nu mai au nimic de demonstrat. Muzica la pian, interpretată chiar de Actor, a avut rolul unui fir invizibil care a legat momentele serii. Pianul a intervenit acolo unde cuvintele riscau să devină prea încărcate sau, dimpotrivă, prea ușoare. Fragmentele muzicale au creat pauze de reflecție, au lăsat emoția să se sedimenteze și au conferit serii o eleganță calmă, aproape intimă. Sunetul pianului a funcționat ca o formă de memorie sonoră, un contrapunct delicat la fluxul poveștilor și al aplauzelor. În această țesătură de voci, prezențe și muzică, gala și-a găsit adevărata identitate: a unei seri trăite împreună, în care teatrul s-a reîntors la una dintre funcțiile sale esențiale, aceea de a aduna oamenii în jurul unei emoții comune. Invitații, muzica și publicul au construit un spațiu afectiv în care timpul a părut, pentru câteva clipe, suspendat, etern, nepierdut.
