Există cineaști care scriu filme, regizori care orchestrează imagini și povestitori care îmblânzesc realitatea în scenarii. Și există, undeva la granița dintre magie și tehnică, o categorie rară de creatori: cei care dau viață obiectelor, liniilor, culorilor, celor mai simple urme pe peliculă. Când spun „animație”, nu mă gândesc doar la desene animate pentru copii. Mă gândesc la acea artă care face din linii, culori, sunete și ritm o experiență estetică complexă. Norman McLaren a înțeles animația ca întâlnire între idee și tehnică, între metaforă și expresie vizuală. Pentru el, fiecare film era o demonstrație că arta poate lua naștere și dintr-o simplă mișcare de lumină pe peliculă, dintr-un gest, dintr-un sunet.
Norman McLaren s-a născut în 1914 în Scoția, dar adevărata consacrare și-a găsit-o în Canada, unde a lucrat la National Film Board. Influențele lui timpurii vin din cinema-ul sovietic al lui Eisenstein și Pudovkin și din experimentele lui Oskar Fischinger. Dar ceea ce îl face unic este curajul de a experimenta: a desenat direct pe peliculă, a folosit lumina polarizată, a combinat dansul, muzica și filmul într-o singură respirație artistică. Dacă Leonard Bernstein explica muzica tinerilor americani în Young People’s Concerts, McLaren făcea același lucru pentru animație. Seria Animated Motion (I–V), realizată alături de Grant Munro, e o adevărată școală vizuală: mișcarea, spațiul, timpul devin personaje la fel de vii ca oamenii. E cinema pedagogic, dar fără să fie sec, pentru că fiecare explicație devine o mică aventură vizuală. Din cele peste 70 de scurtmetraje realizate, am reușit să văd aproape două treimi. Fiecare e o surpriză, o explorare a granițelor imaginii și ale sunetului. Documentarul Creative Process (1990) completează acest portret al unui artist care nu se mulțumea să repete formule, ci căuta mereu un nou drum. Poate cea mai frumoasă declarație de iubire către arta dansului rămâne Pas de deux (1968). Norman McLaren reușește să transforme baletul într-o experiență vizuală copleșitoare: siluetele dansatorilor se multiplică, se suprapun, se întind ca niște ecouri luminoase. Muzica de nai a lui Constantin Dobre susține aceste reverberații ca un acompaniament cosmic. În fața acestei animații, ai impresia că vezi nu doar dansul trupului, ci și al energiilor nevăzute care îl străbat. În A Chairy Tale (1957), McLaren transformă un simplu scaun într-un personaj cu voință proprie. Povestea e comică și profundă în același timp: relația dintre om și obiect devine o metaforă a relației dintre creator și materia cu care lucrează. În Opening Speech (1960), microfonul devine „naravasul” care refuză să colaboreze. În ambele cazuri, McLaren vorbește despre respectul pentru instrumentele artei și despre dialogul continuu dintre creativitate și limitările tehnice. Importanța lui McLaren se resimte și în cultura pop: videoclipuri celebre din anii ’80 – Take on Me al trupei A-ha, experimentele vizuale ale lui Peter Gabriel sau Grace Jones – poartă amprenta tehnicilor pe care el le-a adus în fața publicului.
Pas de deux (1968) – aici, McLaren devine poetul absolut al animației. Dansatorii se multiplică în ecouri luminoase, fiecare mișcare lasă o urmă, ca și cum timpul ar fi vizibil. Muzica de nai a lui Constantin Dobre adaugă o melancolie aproape cosmică. În fața acestei coregrafii filmate și transformate, simți că vezi nu doar corpuri, ci energii, fluxuri de viață. Blinkity Blank (1955) – un film abstract, unde semne grafice și pete de culoare se mișcă pe un fond muzical de jazz. McLaren experimentează aici cu ritmul, cu vizibilul și invizibilul, cu apariția și dispariția. E o experiență aproape hipnotică, care demonstrează că animația nu are nevoie de personaje sau intrigă pentru a captiva. Lines Vertical (1960) – un exercițiu de minimalism. Doar linii verticale care apar și dispar, se multiplică, se îngustează, se lățesc. Dar în această simplitate există o eleganță vizuală extraordinară, o demonstrație că geometria poate fi la fel de poetică precum un dans.
Una dintre marile inovații ale lui McLaren a fost să deseneze direct pe peliculă, eliminând camera de filmat. Linia, culoarea, zgârietura devin „actori”, iar fiecare fotogramă e o mică operă grafică. În alte cazuri, folosește lumina polarizată, cernelurile, colajul. Dar poate cea mai revoluționară explorare a sa e legată de sunet: McLaren a trasat manual unde sonore pe bandă, creând o muzică abstractă, perfect sincronizată cu mișcarea imaginilor. Imaginea și sunetul nu erau două piste separate, ci două fețe ale aceleași invenții. Poate cel mai cunoscut film al lui McLaren, premiat cu Oscar, Neighbours e o parabolă politică. Doi vecini se ceartă pentru o floare care crește între casele lor, iar disputa escaladează într-o violență grotescă, până la crimă. Realizat prin tehnica pixilației (actorii filmați cadru cu cadru, ca niște marionete), filmul e un protest împotriva războiului și a absurdității conflictelor. Simplitatea poveștii ascunde o forță universală: floarea poate fi un teritoriu, o ideologie, un bun comun.
Pe lângă propriile filme și experimente animate, Norman McLaren a avut în anii ’50 și ’60 o implicare directă în activitățile UNESCO. În această perioadă a călătorit în India și China, unde a coordonat programe prin care a predat animatorilor locali diverse tehnici de lucru, deschizând drumuri pentru generații întregi de artiști. Astăzi, numele său rămâne legat de inovațiile prin care a combinat sunetul și imaginea, explorând un teritoriu vizual inedit ce continuă să inspire și să fie folosit în cinema și în artele vizuale. Canada i-a adus un omagiu direct, rebotezând sediul central al National Film Board din Montreal după McLaren, semn al recunoașterii oficiale. În 2009, opera sa integrală a fost inclusă în programul UNESCO Memory of the World, alături de cele mai importante documente culturale ale omenirii. Această distincție confirmă nu doar statura internațională a lui McLaren, ci și rolul său de pionier al imaginii animate, un artist care a reușit să transforme experimentul într-o formă de memorie colectivă.
Norman McLaren a fost, în esență, un autor de jurnale animate. Fiecare film e o pagină unde imaginația se notează singură, fără cuvinte, prin mișcare, ritm, lumină. Între Neighbours și Pas de deux, între un scaun nărăvaș și o linie verticală, el a reușit să facă vizibilă fragilitatea și forța umanului. A-l revedea astăzi înseamnă a redescoperi nu doar începuturile animației moderne, ci și copilăria noastră eternă. McLaren ne amintește că în spatele fiecărei imagini există o întrebare: ce înseamnă să dai viață? Și răspunsul său, simplu și complicat, rămâne: înseamnă să creezi, să iubești și să te joci cu lumea, ca într-o copilărie care nu se sfârșește vreodată.
„S-ar mai putea vorbi pe larg despre tehnica lui McLaren, despre cromatismul lui, despre misterioasele explozii şi ornamente ritmate, despre excepţionalul lui simţ al vitezei. Opera lui e suficient de vastă şi atît de violent originală, încît poartă în ea substanţa unor multilaterale comentarii.
Cert este că retrospectiva McLaren organizată de Cinemateca a constituit un eveniment artistic de prim rang şi că emoţia stîrnită atît oamenilor de artă, cît şi publicului larg se însoţeşte cu bucuria de a fi obţinut, prin intermediul unei discipline recente şi aparent circumscrise, date noi în cunoaşterea frumuseţii şi semnificaţiei lumii.”
(Nina Cassian – Cinema, iunie 1966)