FNT 2025: : „În singurătatea câmpurilor de bumbac” - puterea tăcerii și anatomia dorinței

Festivalul Național de Teatru 2025 propune, în seria spectacolelor-lectură, o întâlnire de înaltă tensiune: „În singurătatea câmpurilor de bumbac” de Bernard-Marie Koltès, cu muzica live semnată Ewan Hofman (Silent Strike). Evenimentul este realizat de Institutul Francez din România, UNITER și FNT, într-un cadru minimalist: Sala Media a Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București. Bernard-Marie Koltès scrie o piesă despre nevoia de întâlnire și imposibilitatea acesteia, despre dor și frică, despre negocierea între două solitudini, Avem o lectură ca experiment de reactivare a tensiunii koltèsiene în contextul prezentului românesc. Bernard-Marie Koltès (1948–1989) este una dintre cele mai influente voci ale dramaturgiei franceze de la sfârșitul secolului XX. Dramaturg, regizor și scriitor, Koltès a fost puternic influențat de Jean Genet, Heiner Müller și de filosofia existențialistă franceză. A colaborat intens cu regizorul Patrice Chéreau, care a montat aproape toate piesele sale și i-a asigurat recunoașterea internațională. Koltès a scris într-o perioadă marcată de transformări radicale: politice, sexuale și culturale. Într-o Franță post-’68, între urbanizare, migrație și singurătate, dramaturgul explorează ruptura de comunicare dintre oameni, alienarea și dorința ca teritoriu al violenței și al identității. „Dans la solitude des champs de coton” a fost scrisă în 1985 și montată în premieră în 1987 la Théâtre des Amandiers (Nanterre), în regia lui Patrice Chéreau, cu Laurent Malet și Isaach de Bankolé.

Piesa marchează apogeul stilului lui Koltès: dialogul de idei, fără acțiune concretă, dar cu o tensiune psihologică și erotică uuriașă. Textul este o întâlnire nocturnă între un Vânzător și un Client: doi străini care se confruntă într-un spațiu nedefinit, „pe câmpurile de bumbac”. Nu aflăm ce anume se vinde sau se cumpără. Noaptea koltèsiană este un spațiu al liminalității, unde nu mai există legi, morală sau identitate fixă. Pentru Koltès, scena este un spațiu al confruntării, precum războiul sau închisoarea, unde diferențele nu pot fi ignorate. Această viziune stă la baza pieselor sale, mai ales „În singurătatea câmpurilor de bumbac”, unde doi oameni complet diferiți sunt puși față în față, obligați să se privească și să vorbească. Această ambiguitate este cheia piesei: totul poate fi obiectul tranzacției: dragostea, puterea, corpul, identitatea, mântuirea. Vânzătorul și Clientul se mișcă într-un câmp de tensiune invizibil: o piață a dorinței, a trupului și a puterii. Textul său, cândva perceput ca dens și filosofic, devine aici un poem al nevoii de contact, o tragedie modernă în care niciunul nu câștigă, dar amândoi se transformă.

„Doi bărbați care se întâlnesc nu au altă alegere decât să se bată, cu violența dușmanului sau cu blândețea fraternității. Și dacă ei aleg, în cele din urmă, în deșertul acestei ore, să-și spună ceea ce nu este acolo, din trecut sau din vis, sau din lipsă, este pentru că nu ne confruntăm direct cu prea multă stranietate. În faţa misterului se cuvine să te deschizi și să te dezvălui cu totul, cu scopul de a forța misterul să se dezvăluie, la rândul său. Amintirile sunt armele secrete pe care omul le are asupra lui, atunci când e deposedat, ultima franchețe ce pretinde, la rândul său, franchețe, goliciunea cea din urmă. Nu culeg de pe urma a ceea ce sunt nici glorie, nici confuzie, dar, din moment ce îmi sunteți străini, și din ce în ce mai străin cu fiecare moment care trece, ei bine, ca haina pe care mi-am dat-o jos și pe care v-am întins-o, ca mâinile mele fără arme pe care vi le-am arătat, dacă eu sunt câine și dumneavoastră om, și dacă eu sunt om și dumneavoastră altceva decât asta, de orice rasă ați fi și oricare rasă ați fi dumneavoastră, pe a mea, cel puțin, v-o ofer privirii, vă las să o atingeți, să mă pipăiți și să vă obișnuiți cu mine, ca un om ce se lasă scotocit, ca nu cumva să ascundă vreo armă.”

(În singurătatea câmpurilor de bumbac și alte texte – Texte selectate și traduse de Diana Nechit și Andrei C. Șerban., Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, p. 196)

Ofelia Popii aduce în rolul Clientului o vulnerabilitate lucidă, un amestec de neliniște și forță reținută. Ofelia Popii caută adevărul din text, iar fiecare replică pare o lamă de cuțit trecută prin propria conștiință. Lari Giorgescu, în contrapunct, propune un Vânzător elegant și tulburător, un corp prin care trece curentul tensiunii. Jocul său, dominat de precizie fizică și calm aparent, ascunde o agresivitate senzuală. În cuplul scenic, el devine polul magnetic al tentației, iar Popii, cel al rezistenței. Împreună construiesc o coregrafie verbală: două prezențe care se caută și se resping, două umbre care se definesc reciproc. În lectura lor, textul lui Koltès respiră o energie aproape erotică, dar și o spaimă existențială: aceea de a fi văzut cu adevărat.

Sub bagheta muzicală a lui Ewan Hofman (Silent Strike), lectura capătă dimensiuni cinematice, în care dialogul devine vibrație sonoră, iar tăcerile dintre replici, adevărate spații de gândire. Muzica, un al treilea personaj, reușește să contrapuncteze textul, aducând o pulsație urbană, aproape techno, care este ecoul violenței surde dintre Vânzător și Client. Muzica lui Silent Strike funcționează ca un al treilea personaj. Deși este o „lectură”, structura spectacolului depășește convenția statică. Silent Strike construiește astfel o textură audio-vizuală subtilă, în care ritmurile electronice și reverberațiile se amestecă cu prestația actorilor. Durata concentrată (1h10) păstrează tensiunea intactă, iar publicul devine martorul unei confesiuni acustice, un spațiu intermediar între teatru și sound-art.

Evenimentul a continuat cu o dezbatere post-lectură, moderată de Mihaela Michailov, dramaturg și critic de artele spectacolului, alături de actorii Ofelia Popii și Lari Giorgescu, traducătorii Diana Nechit și Andrei C. Șerban, respectiv Ioana Alexandru, coordonatoare de proiecte în cadrul Institutului Francez din România la București. A fost o formulă ce a redat o analiză nuanțată despre teatru ca act de prezență și despre rolul cuvântului în era digitală. A fost o oportunitate de a vedea cum în spectacol-lectură poate deveni instrument de reflecție critică și comunitară.

„Relația mea cu Koltès e foarte veche, e de peste 20 de ani și a început la Institutul francez.Mă pregăteam să am, a doua zi, întâlnirea cu profesoara mea de doctorat de la Universitatea București, de la franceză, cu Dolores Toma, căreia nu i-a plăcut nici unul dintre subiectele pe care le-am pregătit: „așa că nu mă interesează, este prăfuit, învechit, nu știu. Te duci la Institutul francez, cauți și mâine vii cu altceva”. Și m-am dus unde am văzut coperta unui magazin literar cu chipul lui Koltès. Și mi-am zis: nu se poate, este o frumusețe care vine de undeva de dincolo, de aceea trebuie să citesc ce a scris. Și am stat toată ziua în Institutul Francez și am citit majoritatea textelor sale și am zis, da, asta este. Și după aceea a venit cumva și tema, cea legată de spațiu. Mi-am dat seama că, dincolo de a fi creatorul unui limbaj poetic și filozofic, Koltès este recreatorul unui spațiu. El a recreat spațiul urban. Și a recreat acele metafore textuale, acele didascali interne, care trimit spre spațiile de dincolo. Aparent incongruente, cum sunt… Are mai multe texte în care apar metafore foarte frumoase: „zăpezile de pe Kilimanjaro”, această „singurătate a câmpurilor de bumbac” sau „turturelele care zboară de-asupra pădurilor”.

(Traducătoarea Diana Nechit)

„E un text foarte provocator. E firesc, la nivelul unei lecturi, că poți să descoperi toate substraturile. Inclusiv, în seara asta, vorbeam repede în cabină că au apărut nuanțe noi la care nu ne-am fi gândit înainte. Mi-ar plăcea foarte mult să vedem cum ține și scenic acest spectacol-lectură. E un tip de teatru aparte… Eu, cel puțin, în ultima vreme, parcă nu am avut așa provocări. Fraze, lungi, întortocate. Pentru mine, de exemplu, provocarea a fost cum să reușesc să echilibrez emoția cu intelectul încât să nu se anuleze. Să nu fie doar o discuție între ei. Pentru că eu simt că e ceva adânc, foarte… tulbure acolo emoțional.”

(Actrița Ofelia Popii)

„Ceea ce s-a întâmplat minunat este că eu am descoperit un autor foarte poetic și sunt fascinat de poezie. Mi se pare că în momentul în care ajung să-l pătrunzi și să-l citești tot mai des, parcă, cumva, se restructurează și felul tău de a gândi. Adică, știți cum se zice, că e bine să ai pe lângă tine oameni care sunt mai deștepți decât tine, ca să te mai înalți un pic. Mi se pare că, datorită traducerii și autorului, m-am simțit un pic mai deștept, pentru că totul e de așa natură. Totodată, simt întregul dialog ca fiind a unui singur om. Am impresia că e o osmoză acolo între cele două personaje, care sunt unul cu celălalt și totuși unul împotriva celuilalt.”

(Actorul Lari Giorgescu)

„În singurătatea câmpurilor de bumbac” nu e doar o piesă despre cumpărare și vânzare, ci despre schimbul de sensuri dintre oameni. În lectura Ofeliei Popii și a lui Lari Giorgescu, Koltès devine autorul unei muzici interioare: o muzică a așteptării, a tăcerii, a confruntării cu sine. Prin structura sonoră, prin intensitatea interpretării și prin cadrul FNT 35, această producție-lectură confirmă că teatrul – chiar redus la voce și vibrație – poate rămâne cel mai viu dintre toate limbajele.