O după-amiază de toamnă densă, cu ploaie în aer și neliniște în marele oraș. Din fericire, sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra s-a transformat într-un loc de reculegere și vibrație prin dans contemporan. Toaca, creația colectivă semnată de Mădălina Dan, Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu, în colaborare cu Polski Teatr Tańca, a încercat și reușit să traducă în limbajul corpului o meditație despre timp, ritual și identitate. Realizată în cadrul Sezonului Cultural Polonia–România 2024–2025, producția se înscrie în paradigma spectacolelor de tip laborator intercultural, în care gestul, sunetul și imaginea devin instrumente de explorare a identității comune europene prin filtrul tradițiilor locale. În context performativ, aceasta devine un semn metonimic al transformării, un element de intersecție între tradiția românească și cea poloneză, între spiritualitate și corporalitate. Astfel, Toaca funcționează ca ritual scenic de resemnificare a corporalității sacre în termeni contemporani. Colaborarea dintre artiști români și polonezi produce o hibridizare de limbaje corporale. Dansatorii polonezi, formați în tradiția teatrului fizic de influență Grotowski–Laban, aduc o rigoare și o precizie formală care contrastează și completează expresivitatea corporală specifică școlii românești de teatru-dans. Această sinteză generează un nou idiom coregrafic, recognoscibil prin densitatea prezenței scenice și prin colectivitatea gestului – trăsături ce reconfigurează relația dintre performer și spectator într-un orizont de comuniune.
Spectacolul se construiește ca un triptic coregrafic, fiecare capitol purtând amprenta inconfundabilă a autorului său. Andrea Gavriliu deschide seara cu o lucrare aproape monastică, în care gestul este redus la esență. Dansatorii par niște siluete din lemn care prind viață la sunetul unei toace imaginare: un ritual al trezirii, o reconfigurare a omului în comunitate. Minimalismul mișcării e dublat de precizia luminii și de un design sonor rafinat, semnat de Claudiu Urse, ce pulsează asemenea unei inimi comune. Mădălina Dan propune, în al doilea capitol, o abordare mai viscerală, cu texturi sonore și vizuale puternice. În dialog cu dramaturga Mihaela Michailov, Dan explorează corporalitatea ca spațiu al memoriei colective, în care gestul folcloric se desface și se recompune prin filtrul unei sensibilități contemporane. Matze (Cristi Stanciu) semnează un colaj muzical ce alternează straturi electronice cu fragmente recognoscibile din tradiția românească, un contrast care tensionează întregul univers scenic. În încheiere, Ștefan Lupu duce discursul într-o zonă performativă exuberantă, aproape carnavalescă. Corpul devine instrumentul total, iar mișcarea se împletește cu elemente de teatru fizic și pantomimă. Din acest haos controlat se naște o energie ritualică: o exaltare a vieții, dar și un omagiu adus efemerului.
Unul dintre marile merite ale spectacolului este întâlnirea dintre două tradiții performative: rigoarea poloneză a corpului și expresivitatea românească a gestului. Dansatorii Teatrului de Dans din Polonia – printre care Alicja Augustynek, Maksymilian Bańdo, Momoko Den, JinWoo NamKung sau Emily Wong-Adryanczyk – aduc o precizie tehnică impecabilă, dar și o disponibilitate emoțională rar întâlnită. Colaborarea dintre artiștii români și polpolone s-a transformat intr-o fuziune organică, în care limbajele corporale s-au topit într-un idiom comun. Designul semnat de Michal Beszczynski, Adriana Cygankiewicz și echipa sa au făcut din scenă un spațiu simbolic, dominat de lemn, lumină caldă și măști. Costumele Ilonei Binarsch evocă, fără a ilustra, lumea rurală, iar măștile Anei Cazac aduc în scenă o stranietate arhaică, cu rădăcini în teatrul popular românesc și în carnavalurile slave.
Din perspectivă semiologică, Toaca poate fi interpretată ca o coregrafie a timpului comunitar. Ritmul – generat sonor, vizual sau kinestezic – devine vectorul principal al semnificației. În absența unei narațiuni clasice, temporalitatea este articulată prin alternanța dintre contracție și expansiune, dintre gesturi sacadate și secvențe fluide. Scenografia concepută de Michal Beszczynski și echipa sa funcționează ca un spațiu de meditație vizuală, construit pe principiul austerității: lemnul și lumina caldă trimit la materialitatea toacei, în timp ce cromatica neutră a costumelor (Ilona Binarsch) lasă corpul să devină suportul principal al semnului. Designul de sunet realizat de Zuzanna Majewska susține o atmosferă liminală, suspendată între sacru și profan. Toaca poate fi astfel citită și ca o formă de cercetare performativă (practice-as-research), în care artiștii investighează mijloacele prin care tradițiile locale pot fi reactivate, recontextualizate și transmise prin corp. Din această perspectivă, spectacolul se apropie de conceptele lui Richard Schechner privind „ritualul restaurat”, fiind o reconfigurare a unui cod ritualic într-un context artistic contemporan.
„Toaca” – instrument de lemn care anunță începutul și sfârșitul, rugăciunea și moartea – devine, în spectacol, metafora centrală, anune ritmul care leagă comunitatea, care organizează timpul și dă sens mișcării. Pe scenă, acest ritm se aude și se simte în fiecare secvență: în pașii dansatorilor, în respirația colectivă, în lumina care pulsează asemenea unui ecou cosmic. Publicul este invitat într-o călătorie performativă printr-o țară a contrastelor, unde granițele devin permeabile, iar noțiunile de națiune și apartenență sunt reconfigurate. Ultima secvență – plasată simbolic într-un spațiu muzeal – deschide dialogul între memoria românească și cea poloneză, între arta ritualică și arta contemporană. Experimental și curajos, Toaca funcționează ca un omagiu adus patrimoniului folcloric, reinterpretat din perspectiva dansului contemporan. Este un spectacol care depășește limitele geografice și identitare, propunând o reflecție vizuală și corporală asupra ideii de moștenire comună și asupra forței transformatoare a tradiției.
Fără patos și fără ornament, Toaca vorbește despre sacralitatea corporală, ca spațiu al comuniunii, o liturghie laică în care dansul înlocuiește rugăciunea și prezintă istoria ca un caleidoscop de imagini și sunete recognoscibile. Un spectacol-vis, de o rară coerență vizuală și spirituală, în care dansul devine un vehicul artistic, iar scena, un spațiu al reconectării cu sinele și cu celălalt.
„România este o țară plină de contraste. De aceea am încercat să o surprind de-a lungul întregii mele creații. Îmi place să privesc aceste contraste cu ironie, pentru a le scoate în evidență absurditatea. Acesta este unul dintre motivele pentru care am ales să lucrez cu măștile tradiționale românești. De-a lungul istoriei teatrului, masca a fost un mijloc de a reflecta societatea într-o manieră mai grotescă și, în același timp, de a scăpa nepedepsit. Puteai arăta defectele lumii și apoi să dai vina pe mască.
Sunt foarte curioasă de reacția publicului polonez la spectacolul meu „Toaca”. Reacția publicului românesc, probabil, va fi împărțită: unii se vor amuza, alții se vor simți indignați. România este o țară plină de contraste.”
Andrea Gavriliu
„Conceptul acestui spectacol a fost inspirat de folclorul românesc și cel polonez: o combinație reflectată în fiecare aspect al lucrării: de la narațiune, la elementele de costum, muzică și pictură, toate reunite într-un spațiu ce sugerează un muzeu de artă contemporană.
Într-un sens mistic, toaca este un simbol al chemării divine, un liant între tărâmul pământesc și cel sacru. Se crede că sunetul toacei alungă spiritele rele și oferă protecție spirituală.
În prima secvență, dansatorii pătrund în universul „toacei” și fac primul pas în explorarea acestui tărâm mistic prin proiecții de lucrări de artă, costume inspirate din portul tradițional românesc și polonez și prin interacțiunea directă cu „toaca”. Energia spațiului, în ansamblul său, modelează emoțiile corpurilor lor, desfășurându-se treptat pe parcursul spectacolului.
În cultura românească, toaca este folosită în mănăstiri și biserici pentru a anunța evenimente importante: orele de rugăciune, sărbătorile și momentele semnificative din calendarul liturgic. Am conectat aceste elemente prin motivul „toacei” – începând cu o nuntă, trecând prin celebrarea beției și încheind cu o înmormântare – închizând astfel cercul vieții.
Le-am cerut dansatorilor să interpreteze ca și cum fiecare mișcare ar fi ultima, ca și cum ar dansa dansul lor final, întruchipând devotamentul artistului cu fiecare pas pe scenă. Oferind publicului sufletele lor dezgolite, se revelează prin adevărul crud al artei: vulnerabili, dar transcendenți.”
Ștefan Lupu
