Filmul Water (2005), regizat de Deepa Mehta, reprezintă o operă cinematografică complexă și profundă, care interoghează, critică și demontează structuri religioase și sociale care au modelat existența femeilor în India colonială. Situat în anul 1938, pe malurile Gangelui, filmul prezintă viețile marginalizate ale văduvelor, expuse atât unei practici sociale opresive, cât și unei mentalități patriarhale adânc înrădăcinate. Acțiunea filmului se desfășoară în India sub dominație colonială, un moment în care conflictele dintre tradiție și modernitate erau exacerbate de mișcările reformiste și de figura simbolică a lui Mahatma Gandhi, ale cărui idealuri sunt reflectate pe fundalul narațiunii. Această alegere din istoria Indiei nu este întâmplătoare, întrucât creează un contrast între aspirațiile unei societăți în transformare și rezistența unor obiceiuri sociale învechite. În esență, Water este o critică la adresa tratamentului văduvelor, instituit sub pretextul normelor sancționate de texte religioase și de opiniile comunitare.
Filmul surprinde destine fragilizate de “legea văduviei” – curând după moartea soțului, femeia este obligată să se retragă la ashramul de văduve, unde renunțarea, suferința și izolare socială devin norme de viață. Această practică, reflectată în scenariul Mehta/Anurag Kashyap, ilustrează un sistem de valori în care corpul și viața femeii sunt subordonate unui cod moral ce perpetuează inferioritatea de gen. Manusmriti (Textele lui Manu), cu o vechime de 1000 de ani, reprezintă una dintre cele mai influente codificări ale normelor sociale și morale din hinduismul brahmanic. În privința femeilor, textul instituie o paradigmă a dependenței perpetue: femeia este sub autoritatea tatălui în copilărie, a soțului în tinerețe și a fiilor la bătrânețe. În filmul Water, aceste prescripții nu sunt citate explicit, dar ele structurează întregul univers diegetic. Ashramul de văduve funcționează ca o instituție de aplicare informală a Manusmriti, un spațiu în care legea sacră devine practică socială: rasul capului, renunțarea la culoare, la hrană bogată, la sexualitate și la identitate individuală. Femeia văduvă este redusă la o funcție morală negativă, considerată impură și periculoasă pentru ordinea simbolică a comunității.
Prin alegerea unui personaj central ca Chuyia – o fetiță de opt ani văduvă – filmul accentuează absurdul dogmei care impune renunțarea la viață pentru femei, indiferent de vârstă. Privirea ei inocentă devine, astfel, un instrument narativ care dezvăluie brutalitatea impusă de tradiție, fără a forța un discurs moralizator. Chuyia devine astfel un catalizator pentru evoluția altor personaje, precum Kalyani, a cărei poveste de dragoste interzisă cu Narayan deschide un spațiu de dezbatere asupra libertății afective și sexuale a femeilor. Personajele sunt construite cu o ambiguitate deliberată: Madhumati – figura conservatoare care administrează ashramul – este mai degrabă produsul decât originea sistemului care o constrânge. Shakuntala, care poate citi și care își pune întrebări, întruchipează o conștiință critică ce se trezește în interiorul sistemului însuși.
Titlul filmului face trimitere la simbolismul apei sacre a Gangelui, simultan purificatoare și contaminantă, ce reflectă ambivalența lumii sociale descrise. Apa devine un semn al vieții, dar și al morții, un element spiritual, dar și unul al constrângerii sociale. În mod constant, filmul folosește imagini cu apa din jur și cu ploaia pentru a puncta momentele de tranziție, de refuz sau de eliberare, sugerând că aceste simboluri sunt la fel de puternice ca narațiunea însăși. Water funcționează deasemenea ca o interogație structurală a patriarhatului instituționalizat. Prin modul în care explorează viața văduvelor – de la privarea de autonomie până la exploatarea lor economică – filmul sugerează că misoginia nu este doar un fenomen individual, ci o practică sistemică sprijinită de norme sociale și religioase. Mai mult decât atât, prin personajul lui Narayan și legătura sa cu gandhismul, filmul nu evită să confrunte idealurile politice cu realitatea brutală în care se găsește personajul feminin. Filmul a stârnit controverse și opoziție la vremea apariției sale, deoarece a fost perceput ca o critică dură la adresa unor tradiții consolidare. Platoul inițial de filmări din India a fost distrus de protestatari, iar producția a fost mutată în Sri Lanka, ceea ce subliniază nu doar dificultățile artistice, ci și tensiunile politice care însoțesc astfel de demersuri artistice.
Regizoarea Deepa Mehta folosește o estetică vizuală meditativă, uneori aproape poetică, care contrastează cu duritatea temelor tratate. Ritmul filmului este unul deliberat lent, oferind spectatorului timp de reflecție. Imaginea, deși austeră, captează frumusețea peisajului indian și, paradoxal, tristețea sufletească a personajelor. Acest contrast între frumusețe și suferință adaugă profunzime narativă și emoțională. Critica de specialitate a lăudat filmul pentru capacitatea sa de a îmbina critica socială cu o sensibilitate artistică elegantă, iar Water a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film internațional, ceea ce atestă amploarea impactului său cinematografic.
Dacă Water operează prin simbolism, metaforă și construcție narativă, documentarul The Forgotten Woman (2008), după scenariul scride aceeași regizoare, oferă un contrapunct realist, demonstrând că universul filmului nu aparține exclusiv trecutului colonial. Documentarul urmărește viețile reale ale văduvelor din orașe precum Vrindavan și Varanasi, unde mii de femei trăiesc încă în condiții de marginalizare extremă. Ceea ce devine esențial aici este continuitatea istorică: deși contextul politic și legal al Indiei moderne s-a schimbat, mentalitatea care derivă din Manusmriti persistă sub forma obiceiurilor, stigmatizării și abandonului social. Din perspectivă filmologică, The Forgotten Woman validează demersul lui Deepa Mehta, demonstrând că Water nu este o exagerare artistică, ci o reprezentare condensată a unei realități difuze și persistente.
În concluzie, Water este o operă cinematografică care transcende simpla narațiune pentru a deveni o reflecție avansată asupra opresiunii de gen, a tradiției și a posibilității schimbării sociale. Prin personajele sale complexe, simbolismul vizual și critica socială clar articulată, filmul nu doar expune o realitate istorică, ci provoacă spectatorul să reconsidere prejudecăți și norme care continuă să influențeze viața multor persoane. Filmul rămâne astfel un punct de referință în cinematografia feministă și un exemplu de film cu adevărat inovator prin tematică.