Într-o perioadă în care statele dezvoltate se întrec în investiții strategice în educație și cercetare, România pare să meargă invers pe axa progresului, tăind cu seninătate din ceea ce ar trebui să fie motorul cunoașterii și al inovației. Criticile formulate recent de academicianul Ioan-Aurel Pop, în contextul intenției guvernului de a reduce fondurile pentru cercetare, deschid o rană veche: statutul precar al cercetării în România și ignorarea efectelor pe termen lung ale subfinanțării sistematice a acesteia.
Adevărata întrebare care bântuie deciziile politice în domeniu nu este „cât ne permitem să investim?”, ci „considerăm cercetarea o investiție sau o cheltuială superfluă?”. Din păcate, în imaginarul birocratic românesc, cercetarea nu aduce „profit imediat”, nu produce știri spectaculoase sau dividende electorale. Din acest motiv, devine prima victimă în planurile de „austeritate strategică”. Dar această percepție este fundamental greșită. În toate țările dezvoltate, finanțarea cercetării este un act de viziune. Nu cercetezi pentru azi, ci pentru peste 5, 10 sau 50 de ani. Inovația în medicină, energie, inteligență artificială sau agricultură durabilă nu apare spontan, ci este rezultatul unor ecosisteme susținute în timp. Tăind fondurile, România nu doar că încetinește ritmul – ci iese pur și simplu din cursă.
Statistica este necruțătoare: cu un buget de doar 0,38% din PIB alocat cercetării, România ocupă ultimul loc în Uniunea Europeană. Media europeană este de peste 2%, iar țări precum Germania, Suedia sau Danemarca trec de 3%, investind consistent în institute, rețele universitare și parteneriate public-private. Aceste diferențe de ordin cantitativ se traduc în realități calitative dramatice:
– migrația masivă a cercetătorilor tineri în străinătate;
– imposibilitatea de a menține infrastructura științifică;
– eșecul în a atrage sau implementa proiecte europene din programele Horizon sau PNRR;
– dispariția vocației științifice din rândul noilor generații.
În aceste condiții, a reduce în continuare fondurile pentru cercetare este nu doar un semn de ignoranță economică, ci și o formă de autosabotaj strategic. Una dintre dimensiunile adesea ignorate ale acestei crize este cea epistemică: lipsa de cercetare duce nu doar la stagnare economică, ci și la sărăcirea gândirii critice și creative a societății. Fără instituții puternice de cercetare umanistă, culturală, filosofică sau istorică, pierdem memoria colectivă, busola valorilor și capacitatea de reflecție lucidă asupra prezentului. În lipsa cercetării științifice de calitate, nu doar că depindem de cunoaștere importată, dar devenim vulnerabili la fake news, pseudoștiință, conspiraționism. Cercetarea este singura contrapondere serioasă în fața deculturării accelerate.
Reducerea fondurilor este adesea justificată prin retorici populiste: „prea mulți bani pentru proiecte inutile”, „experimente de dragul hârtiilor”, „bani tocați în conferințe și studii teoretice”. Acest discurs își extrage forța din neînțelegerea profundă a ce înseamnă cercetarea. Se uită că marile descoperiri – de la vaccinuri la internet – au pornit din laboratoare obscure, din ipoteze abstracte și granturi riscante. În plus, se induce ideea că cercetătorii sunt privilegiați sau detașați de „viața reală”. Nimic mai fals. Majoritatea trăiesc la limita supraviețuirii, în universități subfinanțate, cu granturi fragmentate și salarii umilitoare. Tăierea fondurilor este nu doar un atac asupra „elitelor”, ci o trădare a generațiilor viitoare.
Criticile lui Ioan-Aurel Pop nu cer doar bani, ci și viziune, continuitate și transparență. România nu are nevoie doar de mai multe fonduri, ci de ecosisteme de cercetare funcționale, de evaluare riguroasă, finanțare predictibilă și legături solide cu mediul economic. Este nevoie de:
– politici fiscale care să stimuleze cercetarea privată;
– granturi pe termen lung, nu pe logica „pe-un an și vedem”;
– parteneriate internaționale bine susținute și valorizate;
– promovarea cercetării în spațiul public, nu marginalizarea ei.
Reducerea fondurilor pentru cercetare nu este doar un act birocratic: este o declarație de neîncredere în viitor. România nu poate pretinde că vrea competitivitate economică, digitalizare, educație de vârf sau suveranitate strategică, atâta timp cât continuă să ignore sistematic singura resursă regenerabilă cu adevărat: cunoașterea. Cum spunea Benjamin Franklin, „singurul lucru care costă mai mult decât educația este ignoranța”. În 2025, România riscă să plătească un preț pe care nu-l va mai putea converti prea curând în progres.