Remarc din nou că „povestea” unui aliniament, fie el al lui Brâncuşi, se reia în nenumărate cazuri, dintre care unul la care m-am oprirt mai îndelung a fost acela al aliniamentului – pe care 1-am intersectat şi pe care l-am descris, din proprie luare la cunoştiinţă şi folosind documentele unor experţi pasionaţi – care aşază împreună ansamblul preistoric Carnac, cu catedrala Chartes, cu Mont Saint Michel şi cu din nou, monumente megalitice arhaice în Bretania Mare (Great Britain).
Este vorba, aşa cum consideră și Noica, în ansamblul de la Târgu Jiu de o poveste a întemeierii, s- a oprit mult filozoful în a analiza acest termen, acest cuvânt, cu sensuri specifice în rostirea şi rostul românesc, a întemeierii neamului românesc: „Şi putea spune că, fără s-o ştie, Brâncuşi a dat legenda tuturor întemeierilor româneşti. Dar a dat încă mai mult, şi de rândul acesta poate conştient: a dat – cu cele cinci momente ale creaţiei sale artistice – structura oricărei legende. Aşa se desfăşoară nu numai orice întemeiere românească; aşa se desfăşoară întemeierea. Ca şi în alte rânduri, ca la „Pasărea măiastră„, unde, plecând de la un motiv românesc, Brâncuşi a descris Sborul, aici el a plecat de la malul Jiului şi a povestit legenda.
Căci orice legendă, până şi povestea cea mare a lumii, se desfăşoară după cinci momente. Dar aceeaşi este structura oricărui epos: geneza, adică facerea mută, din lumea gândului, a lumii; exodul, adică ieşirea în larg; ctitoria, cu universul ei organizat; evocarea, adică regândirea gândului, a doua lege – şi încheierea.
Structura aceasta, desfăşurată de opera lui Brâncuşi în piatră şi metal, este mai mult decât o înseriere de momente, ca orice structură adevărată: momentele ele însele se structurează şi converg către unul, al patrulea. Aşa cum în ansamblul lui Brâncuşi Coloana fără sfârşit, al patrulea element, valorifică şi mobilează totul, până şi ctitoria unui biet târg de pe Jiu cu modestul lui lăcaş bisericesc, la fel în orice epos, nu atât în gând, nu în înfăptuire, ci în evocarea şi regândirea gândului culminează totul. Aşa e în Iliada. unde în întâlnirea dintre Achile şi Priam se împlinesc toate; aşa e în Faust. unde viziunea finală din pragul morţii eroului – al patrulea moment şi el, după monologurile deschizătoare, după ieşirea în lume şi după ctitorii – evocă, reface şi reproiectează în viitor toate; aşa trebuie să fie şi undeva apre sfârşitul lui Război şi Pace.
Omul e o fiinţă secundă. La el evocarea e mai bogată decât creaţia; sau ea poate fi a doua creaţie. Deuteronomul. Nimic nu-i reuşeşte omului de prima dată, pe măsura gândului său mai adânc. De aceea, după ce a ctitorit lumi, el trebuie să-şi regândească gândul, sau să primească şi întruchipeze legea iarăşi. Măreţia omului e cuvântul de după faptă. Iar simbolic, momentul acesta de-al patrulea este întotdeauna stâlpul, coloana.
Într-un stâlp de nor sau ca un stâlp de foc urcă Domnul, şi coboară spre Moise, înDenteronom. Ca un stâlp se înalţă gândul lui Brâncuşi, „un stâlp şi o coloană sunt evocările şiaspiraţiile omului. „% „Un stâlp şi o coloană sunt aspiraţiile omului”, cu stâlpul aborigen – poveste pe care ne-o spune Mircea Eliade în „Sacrul şi profanul”- până la coloana lui Brâncuşi şi mai departe. Mai departe, încă prin coloanele lui Horia Bernea, plecate din modestele zidiri mănăstireşti şi mereu reluate în cele mai diverse ipostaze de tehnici şi culoare, ca obsesie transfiguratoare.
Cât despre valorea gândului de după faptă, a omului ca fiinţă secundă, la care evocarea este mai bogată decăt creaţia ea fiind posibil o a doua creaţie încă mai valoroasă, toate aceste idei îmi sunt nespus de dragi, familiare şi justifică într-un fel şi efortul prezent, de a redacta o teză de doctorat, care astfel – cel puţin pentru mine – capătă o motivaţie interioară, devine o necesitate spirituală a unei fiinţe care se simte în modul cel mai sincer şi mai acut secundă.
Dar revenind la Brâncuşi, prin Noica, pentru a încheia povestea aliniamentului de la Târgu-Jiu: „Dar dacă totul culminează în momentul al patrulea, oare legenda se şi încheie de-a binelea cu acest moment? Epopeile sfârşesc, e drept; ctitoriile istorice se încheie; Faust moare şi se mântuie. Dar la scara noastră istorică, descălecările şi-au prelungit unda peste veacuri, iar la scara lor cea mare cele cinci cărţi ale lui Moise abia au deschis povestea lumii. Structura oricărei legende trebuie să fie deschisă. Spune, şi aceasta, structura în piatră şi metal a lui Brâncuşi? O spune. Al cincilea moment încheie cu ce a fost la început, cu masa. Ciclul pare a se închide: s-a revenit la o masă, în jurul căreia acum nu mai e nimeni (…) Întreg ansamblul de cinci momente devine astfel un element dintr-o altă coloană fără sfârşit, de rândul acesta una pe orizontală. (…) Există în ansamblul lui Brâncuşi o infinire pe verticală, cu a Coloanei şi una pe orizontală, cea a desfăşurării ansamblului însuşi.”
„Când mergi prin pădure, mergi prin cuvântul pădure„, spunea un gânditor al secolului nostru, Heidegger.
Îmi place foarte mult această rostire….
„Când iubeşti, mergi prin cuvântul iubire. Când cunoşti, mergi chiar fără s-o şti prin cuvântul cunoaştere. Când rătăceşti, mergi prin cuvântul rătăcire, ca fiul risipitor. Numai când mergi prin viaţă şi când pătrunzi mai adânc în ea, mergi prin cuvântul moarte” – i-a plăcut gânditorului Heidegger să afirme. Dar poate că voia să spună: „mergi prin temeiul vieţii. ”
Dar revenim la pădure şi la Eminescu: „în temeiul codrului Cale nu-i, cărare nu-i. . . ”
Putem spune că, precum rost şi rostire şi cuvântul temei a devenit „cuvânt de răspundere”, cu valoare proprie, definită: „Dacă spui principiu, trebuie efectiv să adaugi: al lucrului sau al gândului (iar grecii spuneau, cu „arche„, mai mult al lucrurilor). Dacă spui ordine, trebuie iarăşi să adaugi : ordo rerum sau ordo idearum. Dacă spui cauză, trebuie să te gândeşti la nex cauzal în sânul realităţii, sau conexiune cauzală în cunoaşterea ei. Toate întemeierile au nevoie de întregirea aceasta îndoită, pe cînd temeiul românesc – ca şi Grund-ul german – poate sta singur, căci a triumfat asupra dualismului. Dacă nu ai mers până la temeiul acela care e şi al lucrului, şi-al gândului, nu ai dat de temei.
Şi de aceea, „în temeiul codrului cale nu-i cărare nu-i„. Dar tăria gândului este să croiască din nou căile.
În ceea ce mă priveşte, leg cel mai mult cuvântul temei de cuvântul temeinic şi temelie. Pentru că temelia este începutul oricărei zidiri şi am văzut expuse de Augustin Ioan teoriile care încearcă să lămurească de unde, de când şi de ce se construieşte, care sunt începuturile unei activităţi definitorii pentru om: arhitectura.
Nu voi ezita să evoc din nou acel poem al zidirii, al temeliilor mereu refăcute care este piesa lui Lucian Blaga „Meşterul Manole”, structurată pe o legendă care luminează sensibil şi profund, cu dimensiune metafizică o mentalitate arhaică, care exprimă ca şi altă bijuterie a culturii populare, tradiţionale, Mioriţa, concentrat, ethos-ul românesc.
S-ar părea că din punct de vedere cultural, dincolo de doine şi de obiecte frumos împodobite, mai înainte cu mult de înţelepciunea sfaturilor din „învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” şi de mărturia vechilor cărturari, aceste două legende întemeiază o viziune originală a românilor asupra lumii şi evenimentelor ei majore.
Meditând asupra semnificaţiilor „Coloanei fără de sfârşit”, C. Noica arată că denumirea acestui monument stă sub semnul ambiguităţii şi că însuşi Brâncuşi a şovăit între mai multe denumiri. „Dacă ar fi cunoscut vorba lui Eminescu de infinire, poate ar fi botezat-o aşa, de vreme ce termenul exprimă ceva pozitiv: o creştere, o caldă, vie revărsare de sine şi peste sine a ceva, la scara noastră. Căci infinirea este infinitul îmblânzit, şi aceasta voia poate Brâncuşi să exprime. Este inifinitul redus la scara omului. Ni s-a părut, analizând cuvântul lui Eminescu, că vedem în el ceva adânc semnificativ pentru un demers caracteristic spiritului românesc: acela de a şti să facă inaccesibilul accesibil.”
Şi aici, demersul său de a contura o „forma mentis” românească cu virtuţi deloc neglijabile, un echilibru, o măsură aşezată pe un punct privilegiat, între Orient şi Occident, între nemăsura celui dintâi şi prea-mult socotinţa celui de-al doilea.
„Aşa s-a întâmplat în limba noastră, în arta, în istoria noastră, aşa e într-un fel şi spaţiul nostru geografic: am trecut în măsurat – fără sens peiorativ unele lucruri. Munţii noştri nu sunt ca Alpii, dar sunt munţi. Distanţele sunt şi ele distanţe, dar fata cântă: „Bădişor depărtişor, Nu-mi trimite – atâta dor. . . ” făcând din depărtare, cu „depărtişor”, ceva suportabil încă.
Iar înăuntrul culturii noastre, fiecare sector aduce limpede câte o trecere în minor a lucrurilor. Ar fi interesant de urmărit acest proces pe planul limbii: pons de pildă, podul latinesc, care poate fi podul de peste Dunăre sau cele de pe Tibru, sortite să dea numele de Pontifex Maximus, devine la noi punte. Drumurile de care, carrariae, devin cărări.
Aceste procedee mentale, de diminutivare, în psihanaliză sunt numite eufemizare; cuvintele care încearcă să micşoreze grozăvia unor realităţi quasi-inacceptabile la scara omului sunt şi ele eufemisme: în această artă a eufemismului românul este mare meşter, si îşi vădeşte şi calitatea – dobândită prin poziţionarea sa geopolitică, la răscruce de vânturi – de negociator, cu destinul, cu metafizica. Dumnezeu este Domnicul, „Drăguliţă Doamne” (cum spune Ion Creangă) etc.
Dar în artă? Marile catedrale au un echivalent splendid la noi şi care nu cedează decât prin dimensiuni: sunt bisericuţele atât de cuminte integrate în natură. Turnurile gotice, pe care revoluţionarii francezi nu le-au putut dărâma decât pentru că erau monstruos de mari, au devenit în Maramureşul nostru turlele avântate ale bisericilor de lemn. (…) există în lumea noastră, fără îndoială, un refuz al gigantescului. Când trecerea în minor s-a făcut pornind de la cele mijlocii, demersul acesta intim fiinţei jioastre putea uneori întrista, ca fiind o scădere („nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère”). Semănăm, e drept, cu francezii, care şi ei au simţul măsurii, ba chiar miniaturizează lucrurile cu plăcere şi graţie: în puţine limbi „petit” are atâtea folosinţe bune, nicidecum peiorative”.
Am remarca în legătură cu gustul francez pentru graţie, că ei au inventat şi dezvoltat chiar şi un stil-derivat din mai greoiul, mai opulentul baroc, italienesc la origine – stilul roccoco, o modalitate plastică alternând jucăuş curbele, contracurbele, motivele vegetale, abundenţa de flori, frunze, scoici, amoraşi, tonuri pastelate de verde cald, griuri într-o infinitate de nuanţe, rozuri calde şi reci, mai gingaşe sau mai crude, întru totul o revărsare de vervă şi spontaneitate. Acest stil nu are nimic de-a face însă cu estetica românească, neaoşă: poate cel mult echivalări ale categoriei estetice a „graţiosului” să le găsim la noi în muzică, în poezie şi în cusăturile minunatelor ii.
Şi ar mai fi ceva între francez şi român, Parisul celui dintâi, şi la Petit- Paris al celui de-al doilea, Micul Paris, Bucureştiul într-o ordine de idei care intersectează o temă posibilă a Centrului: Centre culturale, de civilizaţie cu pregnanţă istorică, de la Atena, Roma, Paris, Viena etc. ; cum au iradiat prestanţa lor fără de seamăn în teritorii aflate uneori la mare distanţă şi uneori fără neapărat legături politice explicite.
„În schimb, dacă n-am avut întotdeauna virtutea celor mijlocii, din cauza tendinţei noastre de a coborî pe scara lucrurilor, am avut, tocmai cu această tendinţă, virtute – am spune pe româneşte virtutea – în cele mari, de necuprins. Pe acestea ştim să le cuprindem încă”.
Ca o concluzie şi ca un îndemn peste ani, acum când Noica nici nu bănuia cât de actual avea să devină, în aceste momente istorice de noi raportări ale României cu spaţiul ei, european, îl vom lăsa să ne îndemne:
„Toate lucrurile acestea nu privesc totuşi doar virtutea noastră ultimă, sau în cele ultime. Ele nu sunt sau nu mai trebuie să fie o demisie din veac, un fel de a sta bine cu cele de necuprins, pentru că pe cele din cuprinsul istoriei le-au luat în lotul lor alţii. Ne este dat, acum, să participăm, cu virtuţile noastre, la zidirea de necrezut a lumii de mâine. Şi iarăşi graiul nostru românesc va veni să spună că putem să o facem.
„Pentru că am revenit de mai multe ori asupra unei întrebări care s-a pus adeseori asupra poziţionării teritoriului şi „weltanschaung”-ului românesc, la care întrebare era inevitabil de răspuns fără a lua în considerare două repere esenţiale, Occidentul şi Orientul („Nous sommes aux portes de l’ Orient…”) voi semnala şi câteva idei ale lui Florin Mihăescu – care în cartea sa „Shakespeare şi tragediile iubirii” (dintr-o trilogie care mai cuprinde şi volumele „Shakespeare şi tragediile puterii” şi „Shakespeare şi tragediile singurătăţii”) face un comentariu interesant la care îmi asociez punctul de vedere, la piesa „Antoniu şi Cleopatra” (Partea I. Putere şi iubire, 1 .Orient şi Occident).
„În lupta dintre Orient şi Occident care se perpetuează de milenii, de la începuturile istoriei propriu-zise, pe globul nostru, Orientul pare să fi fost totdeauna înfrânt de marile războaie dintre spiritualitate şi forţă, dintre cultură şi civilizaţie, dintre suflet şi voinţă, dintre iubire şi putere. Şi în aceste conflicte Shakespeare a luat întotdeauna partea celui care piere, nu pentru că era cel mai slab, ci pentru că era cel mai nobil şi pentru că ducea cu el valorile spirituale ale inimii, pe care opera lui Shakespeare însuşi le-a exaltat până la incadescenţă. Între tradiţie spirituală şi progres material, Shakespeare deplânge obscurarea tradiţiei. De aceea, tragediile sale sunt un imens bocet pentru lumea care se duce şi pentru eroii săi.
La peste un mileniu interval de la războiul Troiei – mileniu care reprezintă în fond unul din ciclurile ce marchează ritmul cosmic şi pe cel istoric, Shakespeare îşi alege drept cadru al tragediei sale acel moment din istoria romană în care pe plan intern se produce trecerea de la republică la imperiu, iar pe plan mondial are loc decăderea Egiptului, ca ultim reprezentant important al Orientului şi transformarea lui în provincie romană. Acest moment este marcat în piesă, pe de o parte prin opoziţia de putere dintre Antoniu şi Octavian, iar pe de alta de iubirea dintre Antoniu şi Cleopatra. Cel care este prins în acest dublu vortex e în fond Antoniu. Dacă totuşi Shakespeare îşi intitulează piesa „Antoniu şi Cleopatra” este nu numai pentru că cei doi ard împreună pe rugul iubirii, ci şi pentru că ei reprezintă lumea care se duce – Orientul – al cărui amurg incendiază istoria, oprind-o în loc pentru o clipă de jale şi de uimire, o clipă de nesfârşită melancolie. Pentru că este, în fond, amurgul unor zei”.
„Kali-Yuga” în tradiţia orientală şi „Epoca de fier” în cea Occidentală repezintă ultima eră în şirul descendent care de la „Sattya-Yuga” („Epoca de aur”) merge spre sfârşitul actualei etape a existenţei omenirii.
Epoca de aur, de argint, de aramă, de fier prezentă şi în poezia eminesciană într-o formă de superbă sonoritate: „De treci codrii de aramă, de departe vezi albind / Şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint (…)”.
Am adus în discuție textul lui Florin Mihăescu, partizan al valorilor tradiţiei, pentru „a pune în bemol” optimismul lui Noica poate conjunctural istoric, naţionalist – în sensul bun al cuvântului – un bemol venind dintr-o privire mai de sus, mai sceptică asupra devenirilor istorice, pe care le are cineva care ia în considerare cu prioritate aspectele spirituale ale existenţei.
Gândurile, cuvintele, sunetele sunt niște rostiri tăinuite în potirile timpului.
Arta, fie ea și a teatrului este înainte de toate, o mărturie a asocierilor, a aluziilor, a paralelelor metaforice. Este un jurământ, care întârzie rosturile în temeiul unui atac frontal împotriva a ceea ce prezentul uită să semnifice – răul îndreptat împotriva ființei și a vieții.
Arta teatrului, arta vie a scenei nu este despre viață chiar și pentru simplul motiv că nici viața nu este despre viață. Arta ca și viață, ține de acel ceva pentru care există ființa umană.
Asemenea parabolelor biblice, creația artistică este un crez întru obținerea unui înțeles și nu un scop în sine… Puțini sunt artiștii care percep propria lor viață și oricare alta, ca pe un laborator de experiemntare și descifrare a desităților omenești, care construiesc și există în versiunea spirituală a imaginației lor.
Acești artiști nu sunt răsfățați de marea majoritatea a analiștilor privitori, poate și din simplul motiv că atitudinea lor teatrală nu este mimetică, nu imită realitatea… Ei încearcă să creeze realitatea conținutului lor interior.
Teatrul adevărat, teatrul – teatru, în serile de iluminare, în toată diversitatea sa de exprimări, prelungește perspectiva simțirii și înțelegerii umane și poate trăi conflictualitatea violent – rafinată a gândurilor.