Cartea regizorului de film și teatru, omului de cultură Alexa Visarion, Alfabetul privirii. Însuflețiri filmice ale literaturii, nu este un volum despre film în sensul obișnuit al termenului. Este, mai curând, o carte despre vedere, despre acea formă de privire care nu consumă imaginea în mod facil, banal. Domnia sa analizează filmele trâindu-le ca pe niște acte de conștiință. Încă din titlu, Alexa Visarion sugerează o alfabetizare specială prin privire. Astfel, a vedea se transformă dintr-un reflex optic în exercițiu spiritual. În acest sens, cartea se așază într-o tradiție rară a reflecției artistice românești, acolo unde filmul, teatrul și literatura sunt forme ale aceleiași căutări ontologice. Pentru Alexa Visarion, privirea nu este neutră. Ea implică responsabilitate. A privi înseamnă a te expune, a risca, a intra într-o relație. De aceea, textele din volum refuză tonul didactic sau criticist. Ele sunt mărturisiri indirecte, exerciții de fidelitate față de operă și față de om. Filmul este tratat ca spațiu al confruntării: cu timpul, cu moartea, cu sacrul, cu singurătatea. De aici și interesul constant al autorului pentru miturile fondatoare (Meșterul Manole), pentru literatura cu miez tragic (Caragiale, Blaga, Shakespeare, Cehov), pentru cinematograful care adresează oferă marile întrebări ale umanității. Cele trei scenarii formează un arc: de la zidire → prin asumare → spre dezagregare.
Ziditorul
Ziditorul este prima exprimare cinematografică a mitului Meșterului Manole. Călăuzit de Lucian Blaga și de cele 365 de variante ale Baladei existente pe teritoriul românesc, am conceput acest scenariu de film care, cu toată susținerea publică a specialiștilor, comisia ideologică nu a acceptat scenariul în proiectul producțiilor Casei de Filme Unu – menționând „e vorba de o biserică, nu are nimic nici cu epopeea națională, nici cu actualitatea”. Concluzia-verdict: „Niciodată acest film”.
Scenariul Ziditorul reprezintă prima exprimare cinematografică a mitului Meșterului Manole în creația lui Alexa Visarion și deschide tripticul dedicat Mitului Creației. Textul se situează la confluența dintre literatură, film și reflecție metafizică, fiind conceput ca un scenariu cu autonomie poetică, dar și ca un act de meditație asupra condiției creatorului. În viziunea lui Alexa Visarion, mitul este o matrice ontologică, în sens blagian, care permite explorarea relației dintre creație, sacrificiu și transcendență. Ziditorul nu rescrie balada populară, ci o interiorizează, transformând jertfa dintr-un act exterior într-o asumare lăuntrică a destinului creator. Tema centrală a scenariului este creația ca jertfă inevitabilă. Zidirea bisericii nu poate fi realizată fără sacrificiu, însă autorul mută accentul de pe fatalismul mitic pe responsabilitatea conștiinței. Manole nu mai este doar meșterul supus unei legi ancestrale. Avem un creator care înțelege că actul artistic presupune pierdere, singurătate și despărțire de lumea comună. Biserica devine „semnul de viață al locului”, o construcție care leagă pământul de cer și care transcende utilitatea imediată. Astfel, creația este durere asumată, iar sacrificiul este acceptat ca parte a destinului uman.
Manole este construit ca un personaj de profunzime metafizică. El trăiește creația ca pe o criză existențială. Ezitarea, frica și conștiința vinovăției îl definesc mai mult decât măiestria. În dialogurile sale, se conturează ideea că zidirea este o necesitate care depășește individul. Această perspectivă îl apropie de figura artistului modern, prins între nevoia de expresie și conștiința sacrificiului pe care aceasta îl implică. Manole este, astfel, o proiecție a creatorului însuși, a artistului care nu poate renunța la operă, chiar dacă aceasta îi cere viața personală.
„Unul câte unul, zidarii ies afară. Manole nu este în stare să rostească un cuvânt. Ei calcă pe pietrele căzute. Nu le vine să-și creadă ochilor; nu pot, nu vor. Manole, singur, lângă zidurile ruină. Se crapă de ziuă. Câmpia, sfredelită până în măduva morților… Câmpia uciderii și dezastrului… Toți tac și întuiesc ruinele. Doar o umbră se plimbă printre oameni și ziduri frânte. Moment de cumpănă. Deodată, sunetul îndepărtat, straniu, al unui clopot inundă câmpia din înaltul cerului. Speranța scânteie în ochii lui Manole. Biserica tăinuită în suflet dă semn. Nu e totul pierdut.”
Personajul Anei este esențial pentru reinterpretarea mitului. Ana nu este doar victima pasivă a sacrificiului, ci principiul vital care însuflețește construcția. Energia ei ludică, vitală și erotică animă zidirea, iar dispariția umbrei sale, înainte de sacrificiu, funcționează ca un semn prevestitor. Prin această construcție simbolică, Alexa Visarion sugerează că sacrificiul este o formă de dăruire care conferă sens creației. Ana devine astfel jertfă, ca o condiție a transcendenței. Spațiul din Ziditorul este o câmpie fără hotar, învăluită în ceață, un teritoriu arhaic situat în afara timpului istoric. Timpul este ciclic, „părăsit de istorie”, apropiat de timpul mitic descris de Mircea Eliade. Repetiția zidirii și prăbușirii accentuează ideea de destin și de imposibilitate a finalizării definitive a operei. Elementele simbolice – zmeul, chivotul, clopotul – funcționează ca axe de legătură între cer și pământ, între profan și sacru, consolidând dimensiunea ritualică a scenariului.
Scenariul este construit din 59 de secvențe scurte, asemănătoare strofelor unui poem, cu indicații vizuale precise și un montaj care privilegiază tăcerea și contemplația. Cadrele lungi, mișcările reținute ale camerei și gesturile esențializate apropie scriitura de un hieratism cinematografic, în care imaginea devine rugăciune. Această scriitură permite cititorului să anticipeze decupajul regizoral, confirmând faptul că Ziditorul este un text gândit simultan ca literatură și ca film. În viziunea lui Alexa Visarion, adevărata zidire nu este cea materială, ci cea lăuntrică, iar opera artistică devine un act de credință și responsabilitate. Prin limbaj poetic, structură cinematografică și densitate simbolică, Ziditorul se impune ca un text fundamental al reflecției moderne asupra mitului creației, reafirmând ideea că arta nu se naște fără pierdere, dar nici fără speranța transcendenței.
Taina
Scenariul sugerează o dublă natură conflictuală, sacră și profană, neliniștitoare prin vitalitate, în raporturile Manole-Ana-Andrei-Ion-Oaspetele și cei nouă zidari, într-o revelație spirituală tulburătoare privind înălțarea Bisericii lui Dumnezeu. Personajul Andrei, fratele Anei, a fost sugerat în structura scenariului de Iris Spiridon, care s-a implicat în scrierea acestei versiuni.
Scenariul Taina, al doilea text din tripticul dedicat Mitului Creației, reprezintă o aprofundare și o interiorizare a universului mitic al Meșterului Manole, propus anterior în Ziditorul. Dacă primul scenariu funcționează ca o meditație amplă asupra creației ca jertfă ontologică, Taina mută accentul asupra relațiilor interioare dintre personaje, asupra conflictului dintre sacru și profan, și asupra mecanismelor intime ale sacrificiului. Alexa Visarion reia mitul pentru a-l diseca spiritual. Încă din indicațiile autorului, Taina este definită ca un text al dublei naturi conflictuale, sacre și profane, „neliniștitoare prin vitalitate” în raporturile dintre Manole, Ana, Andrei, Ion și Oaspete. Această dublă polaritate structurează întregul scenariu desfășurat pe 46 de secvențe. Spre deosebire de Ziditorul, unde discursul este predominant poetic și contemplativ, Taina introduce un dialog tensionat, alert, care dezvăluie fricile, cunoașterea și vinovăția personajelor. Sacrul este pus sub semnul întrebării, confruntat cu rezistența umană, cu îndoiala și cu revolta. Noutatea majoră a scenariului este introducerea personajului Andrei, fratele Anei, absent din mitul tradițional. Andrei devine purtătorul cunoașterii și al opoziției. El „știe” și tocmai această știință îl face ostil lui Manole. Prin el, Alexa Visarion introduce o dimensiune etică modernă: întrebarea dacă sacrificiul mai poate fi justificat într-o lume a conștiinței treze. Andrei este o voce a umanului care refuză transcenderea prin jertfă.
ANDREI: Spuneai rugăciunea aia. Cu buzele… Asta cred că făceai. Și eu urlam la tine în vis să te oprești! Nu știu de ce, dar trebuia neapărat să taci din gură! Nu mai suportam să spui rugăciunea. Îmi era foarte frică, Ana! Nu știu de ce… Și m-am trezit.
În Taina, relația dintre Manole și Ana capătă o intensitate dramatică accentuată. Manole este bântuit de frică, dar nu se mai ascunde de ea. Replica „Și mie mi-e frică, dar n-are a face” exprimă acceptarea destinului ca act conștient. Ana, la rândul ei, „știe”. Tăcerea ei devine una a asumării. Spre deosebire de varianta populară a mitului, unde Ana este înșelată, aici ea participă la destinul propriei jertfe. Sacrificiul nu mai este un act violent, ci o comuniune tragică între iubire și creație. Un element esențial, prezent și în Ziditorul, dar amplificat în Taina, este simbolul umbrei Anei. Dispariția umbrei înainte de zidire prefigurează sacrificiul și trimite la ritualuri arhaice de protecție a construcțiilor prin „îngroparea umbrei”. Zidirea este descrisă „ca într-o comunicare erotică”, într-o succesiune de cadre scurte, dinamice, care transformă actul sacrificial într-un ritual al contopirii dintre viață și piatră.
Spațiul din Taina rămâne unul mitic, dar devine mai concret, mai tensionat. Câmpia, biserica în miniatură, zmeul și firul care leagă cerul de pământ sunt semne ale unei lumi aflate între revelație și prăbușire. Timpul este unul suspendat, „un trecut mereu viitor”, în care destinul se repetă și se adâncește. Taina deschide o zonă de neliniște metafizică. Față de Ziditorul, unde domină contemplarea, Taina se caracterizează printr-o dinamică dialogală intensă. Discursul poetic este parțial abandonat în favoarea conflictului verbal, însă dimensiunea simbolică rămâne intactă. Scriitura permite anticiparea montajului cinematografic: alternanțe, cadre scurte, gesturi esențializate, tăceri încărcate de sens. Filmul este gândit ca un ritual vizual, iar scena ca un spațiu al revelației.
Taina reprezintă o etapă de maturizare a reflecției lui Alexa Visarion asupra mitului creației. Dacă Ziditorul explorează jertfa ca destin ontologic, Taina aduce în prim-plan conflictul interior al conștiinței, frica, opoziția și asumarea lucidă a sacrificiului. Scenariul transformă mitul într-un spațiu al interogației morale și spirituale, în care creația, posibilă prin jertfă, devine o alegere tragică. Taina este, astfel, un text despre cunoaștere, responsabilitate și limitele umanului în fața sacrului.
Delir
Scenariul Delir încheie tripticul dedicat Mitului Creației. Dacă primele două texte explorează creația ca jertfă ontologică și conflictul interior al conștiinței sacrificate, Delir reprezintă etapa extremă, aceea în care creația nu mai este posibilă fără destructurarea ființei. Delir este un scenariu al prăbușirii, al epuizării mitului și al fragmentării identității creatorului. Este textul limitei, în care sacrul, profanul și psihicul se amestecă într-o stare de criză permanentă. Titlul scenariului este programatic, ca o stare-limită a conștiinței, apărută atunci când tensiunea creației devine insuportabilă. În Delir, creația nu mai aduce claritate sau sens, ci dezordine, halucinație și pierderea reperelor. Alexa Visarion sugerează că există un punct dincolo de care sacrificiul nu mai conduce la transcendere, ci la destrămare. Creația, lipsită de echilibru interior, se transformă într-un proces distructiv, care devorează subiectul creator. În Delir, figura creatorului nu mai are coerența tragică a lui Manole din Ziditorul sau luciditatea tensionată din Taina. Personajul este fragmentat, scindat între viziuni, frici, impulsuri contradictorii. Discursul său este discontinuu, iar percepția realității este instabilă. Această fragmentare reflectă criza modernă a sensului, în care mitul funcționează ca presiune insuportabilă. Creatorul nu mai poate susține rolul de mediator între cer și pământ; el devine prizonierul propriei conștiințe. Spațiul din Delir este unul instabil, lipsit de centre simbolice clare. Dacă în Ziditorul și Taina spațiul era organizat ritualic (câmpia, biserica, axa cer–pământ), aici decorul devine fragmentat, dezarticulat, reflectând starea psihică a personajului. Timpul nu mai este ciclic sau suspendat, ci fracturat. Succesiunea evenimentelor este tulburată, iar prezentul, trecutul și proiecțiile viitorului se suprapun într-o confuzie continuă. Această destrămare temporală accentuează senzația de pierdere a sensului și a identității.
Un element esențial al scenariului Delir este eșecul ritualului. Actele care, în primele două scenarii, aveau funcție sacră și ordonatoare își pierd eficiența simbolică. Gesturile ritualice sunt repetate mecanic sau distorsionat, fără putere de regenerare. Sacrul nu mai apare ca forță mântuitoare, ci ca obsesie. Mitul, în loc să ofere sens, devine sursă de delir. Astfel, Visarion problematizează limitele mitului însuși într-o lume în care conștiința nu mai poate susține absolutul. Din punct de vedere stilistic, Delir se remarcă printr-o scriitură fragmentară, cu succesiuni rapide de imagini, suprapuneri, rupturi de ritm și logică narativă. Scenariul este construit ca o succesiune de stări, nu de evenimente. Această tehnică anticipează un limbaj cinematografic expresionist, în care imaginea distorsionează realitatea. Filmul devine spațiul manifestării delirului, iar privirea spectatorului este forțată să participe la această criză perceptivă.
În economia tripticului, Delir funcționează ca punct final și avertisment. Este scenariul care închide cercul mitului, dar și îl destramă, sugerând că modernitatea nu mai poate prelua mitul fără rest, fără pierderi psihice și spirituale. Alexa Visarion explorează aici fața întunecată a creației, arătând că sacrificiul nu garantează întotdeauna transcenderea, iar mitul poate deveni o povară insuportabilă pentru conștiința modernă. Prin fragmentare, halucinație și eșec ritualic, Delir completează tripticul Mitului Creației, transformându-l într-o meditație profundă asupra condiției creatorului contemporan, prins între nevoia de absolut și fragilitatea psihică a umanului.
LEONIDA: Ei! Ce zici? Ce-i de făcut?
EFIMIȚA: Ce să zic?… Nimic… Bine!
LEONIDA: Cum bine! Asta e bine? Aoleu! vai de biata țara asta! O să ajungă rău, domnule! O s-ajungă rău! fiindcă nu mai este patriotism și totul se vinde… (ridicând tonul): Când vine, mă-nțelegi, un guvern de bandiți, fiindcă n-are cine să-l oprească… fiindcă tăcem toți, și eu, și dumneata, și dumnealor ca niște lași, fără nimica sacru, mă-nțelegi! (arată spre ecranul televizorului unde acum vedem o mulțime de gură-cască atrași de ceea ce se întâmplă în interior.). Firește că ei are să-și bată joc de poporul întreg… Aaa! Dar nu mai merge! Poți dumneatale, mă-nțelegi, să zâmbești și să ridici din umeri…
Unul dintre firele subterane ale volumului este tensiunea dintre singurătate și comuniune. Alexa Visarion scrie ca un artist care știe că orice act creator se naște din singurătate, dar se împlinește doar în întâlnire. Filmul, asemenea teatrului, devine locul în care energiile se intersectează: energia scenei și energia privitorului, energia textului și energia memoriei personale. Această viziune explică și refuzul autorului de a „închide” sensurile. Așa cum el însuși afirmă, o părere despre un artist este, înainte de toate, deschiderea unei comunicări.
Un alt element esențial al volumului este raportarea constantă la dimensiunea sacră a artei. În lectura hermeneutului, sacrul este structură, orizont de profunzime. El apare acolo unde imaginea încetează să mai fie informativă și devine revelatorie. De aceea, Creația este văzută ca un drum al asumării, nu al succesului. Artistul este purtător de sensuri, adesea plătite cu singurătate, eșec sau tăcere. Alfabetul privirii poate fi citit și ca un jurnal indirect al unei vieți artistice trăite sub semnul responsabilității. Într-o epocă dominată de excesul de imagine superficială, Alexa Visarion propune o etică a lentorii, a contemplației, a fidelității față de întrebare.
În volumul Alfabetul privirii, privirea este ridicată la rang de act fondator. Alexa Visarion insistă asupra ideii că realitatea este „imaginația privirii”. Filmul, teatrul, literatura recreează lumea printr-un mod de a vedea. Privirea devine astfel un instrument de cunoaștere și, în același timp, de responsabilitate. Un nucleu central al volumului este revenirea obsesivă la mitul Meșterului Manole, tratat ca arhetip al creației artistice. Această lectură este una profund ortodoxă, chiar dacă nu este formulată dogmatic. Alexa Visarion refuză ideea artei ca performanță sau succes și o reconfigurează ca act de asumare tragică. De aici și dramatismul constant al reflecțiilor sale: creația nu mântuiește automat, dar fără ea omul se pierde. Autorul vorbește frecvent despre singurătate ca spațiu de germinație. Filmul și teatrul se nasc dintr-o singurătate adâncă, dar se împlinesc doar în întâlnirea cu celălalt: spectatorul. De aici diferența subtilă pe care o face între cinema (experiență reiterabilă, solitară) și teatru (act irepetabil, comunitar). Această distincție este una dintre cele mai fine contribuții ale volumului. Alexa Visarion refuză falsa opoziție dintre individual și colectiv și propune o dialectică: numai cel care știe să fie singur poate fi cu adevărat împreună. Este o lecție artistică, dar și una antropologică, profund contrară ideologiei contemporane a conectivității permanente, care produce, paradoxal, o singurătate sterilă. Deriziunea caragialiană poate fi citită ca formă de tragic ascuns, ca simptom al degradării conștiinței și al pierderii sensului. Râsul dezvăluie un gol. Această interpretare este extrem de actuală. Caragiale nu mai este doar cronicarul unei societăți ridicole, ci profetul unei lumi care se autodizolvă în zgomot.
Se impune compararea tripticului Ziditorul – Taina – Delir de Alexa Visarion cu viziunea mitului creației la Lucian Blaga, Mircea Eliade și în balada populară a Meșterului Manole evidențiază un parcurs semnificativ: de la mitul ca structură ordonatoare a lumii la mitul ca problemă a conștiinței moderne. În balada populară, mitul Meșterului Manole funcționează ca explicație arhaică a întemeierii. Sacrificiul este impersonal, dictat de o lege anonimă, iar drama umană este subordonată funcției colective a construcției. Ana este victima inocentă, înșelată, iar Manole este instrumentul unui destin exterior voinței sale. Mitul nu este pus sub semnul întrebării; el legitimează o ordine cosmică în care creația necesită jertfă, iar sensul acesteia nu este negociabil. Lucian Blaga preia mitul din tradiția populară, dar îl transformă într-o dramă a conștiinței creatoare. În Meșterul Manole, sacrificiul devine expresia unui „dor de absolut”, iar Manole este artistul care nu poate crea fără să distrugă. Blaga mută accentul de pe legea mitică pe tragismul interior al creatorului, însă mitul rămâne funcțional: jertfa, oricât de dureroasă, este necesară pentru accesul la absolut. Sacrul este încă o forță ordonatoare, iar creația, deși tragică, este validată metafizic. Mircea Eliade, la nivel teoretic, explică mitul creației ca model exemplar și ca formă de reactualizare a timpului sacru. În viziunea sa, sacrificiul întemeietor este un act ritualic care face posibilă lumea, iar repetarea mitului conferă sens existenței. Mitul este o structură de regenerare. Chiar și moartea sacrificială este integrată într-un orizont al sensului, iar ruptura dintre sacru și profan este clar delimitată.
Alexa Visarion se situează într-o poziție critică față de această tradiție. În tripticul său, mitul nu mai este acceptat ca soluție, ci devine obiect de interogație. Ziditorul păstrează încă funcția blagiană a mitului ca destin creator, dar introduce o nuanță esențială: sacrificiul este interiorizat, iar speranța nu mai este garantată de sacru, mutându-se în conștiință („biserica tăinuită în suflet”). În Taina, Visarion se apropie de o sensibilitate modernă, punând mitul sub presiunea cunoașterii și responsabilității morale. Personajele „știu”, iar această știință destramă inocența mitică. Sacrificiul nu mai este justificat automat, ci devine o alegere tragică. Aici se produce ruptura decisivă față de balada populară și chiar față de Blaga: mitul nu mai este suficient pentru a explica sau a justifica suferința. Delir marchează distanța maximă față de perspectiva eliadiană. Mitul nu mai regenerează lumea, ci dezechilibrează conștiința. Sacrul se degradează, ritualul eșuează, iar creația nu mai conduce la întemeiere, ci la destrămare. Dacă la Eliade mitul oferă sens, la Visarion mitul devine o probă-limită a ființei, una pe care conștiința modernă nu o mai poate susține fără riscul alienării.
Prin urmare, Alexa Visarion propune o reinterpretare radical modernă a mitului creației. În viziunea sa, mitul nu dispare, dar își pierde caracterul de soluție universală. El devine un spațiu al crizei, al responsabilității și al riscului. Creația nu mai este garantată de sacru, iar sacrificiul nu mai este automat mântuitor. În concluzie, dacă mitul popular legitimează creația, Blaga o sacralizează tragic, Eliade o explică ritualic, Alexa Visarion o problematizează existențial. Tripticul Ziditorul – Taina – Delir marchează astfel trecerea de la mitul întemeierii la mitul crizei creației, oferind o reflecție profundă asupra condiției creatorului într-o lume în care absolutul este continuă interogație.