Eu nu exist! N-am existat vreodată!
Cine a spus cândva că m-a văzut?!
M-abandonez desăvârșit, total la artă
Și tac…, și văd ce fac! Cine-a crezut?!
E Dumnezeu în umbra a tot crezul,
A tot condeiului și dorului meu sfânt!
E El în tot al vieții mele miezul
Și de aceea Imnuri, Ode multe-I cânt!
Mărturisesc adânc și preaplecat a mea credință!
Cu toată-a mea evlavie mă rog
Și mulțumesc cu-ngenunchiată umilință
Că-nverșunata-mi ARTĂ ce-n vine-mi se propagă…
e un drog!
Ești, Doamne, prețul a tot ‘naltul,
A tot deplinei mele căutări,
A izbândirii mele în a face saltul
Spre zări, spre orizonturi, depărtări!
Ești intrinseca mea gonace vrere
Către neprevăzut, abscons, către părere!
Ești agonia preschimbată-n Har,
Ești cel mai dulce-al meu plin cu nectar pahar!
Dana Staicu