Capitolul 4. Copacii
Erau treizeci și șapte, dintre care doi sași și un maghiar, restul români. Toți copaci ce nu se hrăniseră decât din propriile rădăcini, așa cum putuseră acestea să crească în pământul sărat și amar al acelui secol. Strâmbe și departe de rădăcinile copacilor din jur. Din ele n-au sorbit decât ură. Nu le veneau pe buze decât cuvinte pline de venin. Orice auzeau li se părea o batjocură, și sângele li se urca în obraji. Căutau mereu pe alții mai slabi ca ei, pe care să-i lovească. Și mai ales erau gata oricând să poarte vorbele sau să trădeze. Le era frică că nu vor putea trăi cu adevărat, că nu vor putea să vadă frumusețea lumii. Îi strânsese Toader de pe străzile Brașovului. Vecini, foști colegi de școală…
– Ați auzit de Horia? Îl va obliga pe Împărat să dea drepturi nu numai românilor, dar și sașilor și maghiarilor fără pământ!
– Și vom avea bani?
– Veți avea!
Și acum, iată-i! Tineri, încă copii aproape, înarmați cu puști, pistoale și săbii, călare pe cai buni. Cheltuiseră ultimii bani ai părinților, ei neavând încă un rost în viață. Îi conducea Toader Ispas, el însuși cu o sabie lungă, de husar, la brâu. Au ajuns la conacul lui Antal Fekete puțin după ora prânzului.
La cele două balcoane din față erau câțiva slujitori înarmați care au deschis focul. Au fost ciuruiți de gloanțele muschetelor.
– Ieși afară, Fekete! Nu mai ai oameni, i-am omorât și pe cei de la foișorul de vânătoare, și pe grăjdari!
– Ieși afară, Fekete!
– Ieși afară, Fekete!
Ușile largi, din lemn sculptat, se deschiseră, și apăru Antal Fekete, palid, cu mâinile ridicate. Din spate venea Vlad Sălăgean, cu un pistol lipit de tâmpla maghiarului.
– Uite-l Toadere! E cam bolnăvior, săracul. De fapt dă ortul popii din clipă în clipă. Așa că, ce facem cu el?
Ura părăsi pe data inima lui Toader. Nu simți decât milă privind ochii încercănați și mâinile tremurânde ale grofului. Oare chiar aveau dreptate? Nu vor fi pedepsiți de Dumnezeu? Nu cumva chiar asta le va fi pedeapsa, dacă vor scăpa de gloanțe și de tăișul săbiilor?
– Îmi pare rău, domnule, dar din această clipă nu mai sunteți proprietarul acestui conac, iar toate averea dumneavoastră va fi a acestor oameni. Sunteți însă liber să plecați, împreună cu familia și slujitorii ce v-au rămas!
– Foarte generos, domnule, însă nu cred că vă pot spune astfel. Nu sunteți decât o bandă de tâlhari, și pedeapsa pentru unii ca voi este ștreangul. L-am lăsat pe neisprăvitul ăsta de Sălăgean să mă aducă aici numai ca să te provoc la duel! Prefer să mor decât să ajung la mila voastră! Oricum veți muri și voi, și încă mai…
– Lasă jos pistolul, Vlade!
– Cum vorbești cu mine, mă? Au ai uitat că eu ți-am spus să vii aici? Sau poate nu știi că o sută de moți așteaptă comanda mea să plecăm spre oastea lui Horia? De fapt nu tu comanzi aici, Toader Ispas, ci eu!
– Vom hotărî chiar acum cine comandă. Pregătește-te!
Toader coborî de pe cal, își scoase tunica strâmtă din piele de căprioară și-și suflecă mânecile largi și albe ale cămășii.
– Pregătește-te, ți-am zis!
Făcu un salt și devie în ultima clipă pistolul lui Sălăgean. Glonțul, în loc să spulbere capul lui Antal, desprinse tencuiala zidului și se pierdu, țiuind, în căutarea altei umbre. Se întoarse și îi dădu un picior în stomac. Apoi, așa cum se aplecase din șocul loviturii, îi prinse capul în îndoitura cotului drept și cu pumnul stâng îi zdrobi nasul. Îi mai dădu o lovitură care îi spase arcada. Văzu sângele ce picura din ce în ce mai des pe scândurile cerdacului și se opri.
– Mai vrei?
– Doar dacă mai vrei tu, Toadere, eu încă nu am început!
Toader îi privi fața umflată fără nicio părere de rău. Nu i-ar fi lăsat os întreg, Se apropie un băiat din Brașov, fost coleg de școală, scund, pistruiat, cu un cap mare ce se lățea în partea de sus.
– Așa! Sănătos!
– Mai dă-i, Toadere, că altfel și-o ia în cap prea tare!
Descălecaseră și alți bărbați, uitând de prudență. Ar fi putut fi doborâți ușor de la unul din balcoanele conacului. Dacă ar mai fi avut cine trage.
– Nu, cred că ajunge! Dar acum ți-e clar cine e șeful, Vlad Sălăgean?
Sălăgean își tamponă de câteva ori fața cu poalele hainei, care se pătară de sânge.
– Mai vedem noi! Eu am vrut să-l împușc pe dușmanul nostru, netrebnicule! Trădătorule!
Pe ușile conacului, lăsate întredeschise, ieși Maria cu un prosop alb, ud, în mâini.
– Potoliți-vă! Suntem români, nu trebuie să ne certăm între noi!
Șterse fața lui Sălăgean.
– Dați-vă mâna și vă împăcați!
– Niciodată!
Sălăgean îi smulse prosopul din mână, îl apăsă de ochiul din care șiroia sângele, și din câțiva pași mari fu lângă unul din călăreți.
– Dă-te jos, nepricopsitule!
Nu mai așteptă răspunsul omului, îl apucă de un picior și îl trânti la pământ.
– Adunătură de muieri! Cu ăștia vrei să te duci în fața tunurilor austriece, măi frumușelule?! Lasă că n-am terminat cu tine!
Se uită la zecile de flinte ațintite asupra sa, mai pufni o dată furios, apoi o porni la galop. Spre liziera albastră a pădurii, spre Sibiu, spre Monica Damadian, spre…
– Lăsați-l să se ducă!
– Și să te trezești cu un glonț în cap oricând?
– Voi fi întotdeauna în stare să mă apăr de nepricopsitul ăsta! Acum, domnule grof, cum vrei să ne duelăm?
Toader inspiră adânc, umflăndu-și pieptul. Își încordă mușchii mari.
– Din câte văd ești grav bolnav. Ce ai, rac?
– Da.
Fu rândul lui Antal să-l măsoare din priviri.
– Dacă aș fi sănătos, te-aș provoca să ne batem cu săbiile. Nu cred că ești prea dibaci. Dar acum…Hai cu pistoalele! Dar, cum mi-ai salvat viața adineauri, îți voi da o șansă: ia-ți oamenii și pleacă!
– Nici gând! Îmi pare rău că refuzi lupta cu sabia, să știi că mă pricep destul de bine. Dați-i un pistol!
– Hai, măi Toadere, chiar nu vezi că de-abia se ține pe picioare?! Vrei să mori prostește? Du-te în casă, grofule, și așează-te în pat! Trimitem noi pe cineva după popă! Gata, ți-ai arătat curajul destul!
Din casă ieși Remus Silaghi și îl sprijini pe Antal, căruia îi tremurau genunchii.
– Bună ziua, stimați domni! Vă spun sincer că vă așteptam! Ce mai faci, domnule Ispas? Tot mai vrei să te faci pictor?
– Ăsta cine-i?
Remus Silaghi clipi, dar continuă cu aceeași voce baritonală:
– Poate că sunteți flămânzi, stimați domni! Noi am mâncat deja, dar două mâncări nu strică, doar două bătăi! Uite, luați fetele de la bucătărie, vă arată unde sunt oile, prindeți câțiva miei fragezi și…
– Am întrebat cine ești, moșneagule!
– Auzi, Toadere, acești domni nu mă cunosc!
– Lăsați-l în pace! E maestrul Rermus Silaghi. Vestit pictor din Cluj, cunoscut în tot Principatul…
– Și la Viena, Toadere! Și la Budapesta! Și la Paris! Și la Veneția!
– Așa cum spune! E sub protecția mea! Ascultă, Petre! Mergeți la bucătărie, spuneți-le fetelor ălora să se apuce să gătească pentru toți, dar nu le atingeți! Nu suntem muscalii țarului!
– Dar dacă vor?!
Toader râse gros, împreună cu oamenii săi.
– Atunci se mai schimbă situația…
– Și când spargem pereții? Unde e aurul?
– Dar voi știți de aur?
– Da, a venit Sălăgean la Brașov și mi-a spus.
– Ei bine, eu știu și asta…Puțină răbdare.
– Trebuie să-l împărțim cu moții cărora Fekete le-a luat pământul.
Antal, care respira cu greu și abia își ținea ochii întredeschiși, îl privi lung.
– Am…duceți-mă sus, domnule Silaghi, vă rog! Vreau să mor în patul meu.
– Da, desigur. Te aștept la un ceai, Toader! Poate te va interesa ce îți voi povesti.
– Încă ceva: de unde ar putea fi cei o sută de moți de care zicea Sălăgean?
– Mai mult ca sigur că din Valea Adâncă. E cel mai apropiat sat, am pictat împreună, de curând, o biserică acolo, Vlad hălăduia tot timpul pe la casele alea…prin cimitir…Întreabă de unul Ion Groparul, poate vei afla mai multe decât crezi…
– Poate o fi chiar acolo Sălăgean! Băieți, duceți-vă zece dintre voi în sat. Aduceți merinde, poate oameni, poate…
“Poate moartea!”
Intră în casă împreună cu trei din oamenii săi.
– Îmi pare rău, doamnă, așa e la război!
– Războiul cui, domnule?
Silvana oftă și îl ajută pe Antal să urce scările.
– Ajutați-ne să îngropăm morții! Vai, săracul Ioji, ce om bun era!
Maria îi privi obrazul bine bărbierit, mâinile albe și fine. Nodurile pumnului stâng erau roșii și julite.
– Pari un om educat, domnule Toader! Cum ai putut să faci așa ceva? Își dai seama că ți-ai hotărât acum tot restul vieții?
Fu rândul lui Toader să ofteze. Văzu pe o etajeră niște țigări de foi și își aprinse una. Trase adânc în piept fumul și îl dădu afară încet, în nori mici care se risipeau repede.
– Viața mea a fost hotărâtă deja, de cei împotriva cărora m-am hotârât să lupt! Și voi lupta, indiferent de ce se va întâmpla! Așa mă va găsi moartea, luptând! Nu concept altă moarte!
– Domnule Toader, tu nu ești creștin?
Bărbatul nu răspunse, dar își turnă niște rachiu scump, dintr-o sticlă de cristal.
– Și cine sunt cei care ți-au făcut atât rău, că nu poți să-i mai ierți?
Toader se uită la Remus Silaghi.
“Nu încă, așa m-ai învățat chiar tu, diavole!”
– Dragă domniță, cine ești să-mi pui întrebări și să mă judeci?
Fără să aștepte răspuns, se întoarse către oamenii săi:
– Faceți rost de un târnăcop!
– Da, duceți-vă, băieți, și aduceți două târnăcoape, nu unul, dar mai întâi hai cu mine, Toader, să bem o cafea și să-ți spun ceva!
Cel pe care Toader îl numise Petre, și care venise cu el în loc să meargă la bucătărie, îl privi pe bătrân cu o mirare ostentativă.
– Pot să vin și eu, maestre? Sau măcar să trag cu urechea?
– Desigur că poți, dragul meu băiat! Numai că ție am alte lucruri să-ți spun. Să știți că eu nu sunt numai pictor, ci și un fel de magician. Vă cunosc mai mult decât vă cunoașteți voi înșivă! Dacă vrei, hai primul! Te-am remarcat de la început! După ce învingeți, veți avea nevoie de avocați! Am să te duc la băiatul meu, Marius, care e avocat la Budapesta. Trebuie însă să ai stofă pentru asta. Și tu ai! Hai sus să-ți pun câteva întrebări!
Petre dădu un picior într-un fotoliu tapisat cu mătase verde, apoi se așeză pe marginea lui.
– Du-te tu întâi, Toadere! Eu mai stau puțin aici, să fac conversație cu doamnele.
Silvana, care între timp coborâse și își făcea de lucru trăgând draperiile, spuse:
– Desigur, domnilor, desigur! Pentru mine e o plăcere deosebită! Emese! Emese! Adu-le domnilor cafele și dulcețuri! Și de trandafiri, și de zmeură! Doar nu în fiecare zi avem oaspeți!
– Și două cafele sus, în camera mea! Mulțumesc, Emese!
Silaghi își adusese în odaia lui câteva cărți rare pe care se grăbi să i le arate lui Toader.
– Uite și tu, Toadere, cum a reprezentat aici acest maestru anonim litera “S”. E un manuscris vechi de sute de ani, dar eu nu mă mai satur să mă inspir din el. Vezi cum îngerul, dar poate că nu e chiar înger, căci aripile sunt doar câteva rânduri cu care începe fraza, stă aplecat și cățărat pe umerii acestei fiare cu picioare și coadă de leu? Vezi cum flutură două clopote legate de o funie? Îngerul închipuie bucla de sus, iar fiara bucla de jos. “S” de la soartă. Chiar crezi că veți câștiga?
– Capul fiarei e de lup.
– Sau vezi aici, litera “T”. Lângă ea e Sfântul Gheorghe ce calcă balaurul în picioare. Dar limba despicată a balaurului se transformă în doi lujeri ce se încolăcesc în spirală de-a lungul literei.
– Văd și singur, maestre.
– Chiar vezi? “T” de la trădare. Două litere, două luni!
– Două luni?
– La ce te aștepți de la neisprăviții pe care îi cari după tine? Oricare îl va trăda pe Horia.
Toader luă cartea și începu s-o răsfoiască.
– Dar aici? Precum vedeți, limba balaurului se transformă în pânza unei corăbii. Întotdeauna există speranță.
– Dar ce literă e acolo, Toadere? Nu cumva “D”? “D” de la disperare? Unde crezi că poate duce o corabie ce are drept pânză o limbă de balaur?
– Și chiar dacă ar fi așa, ce pot să fac?
– Ascultă, băiete! Tu ești altfel. E păcat să sfârșești în ștreang.
– Și dacă câștigăm?
– Cum să câștigați? Ești prost? Aveți tunuri?
– Luăm tunuri cu aurul ăsta!
– Așa te vreau! Dar nu e chiar cum gândești acum. Le zici că luați tunuri, dar o parte din bani mi-o dai mie. Chiar crezi că dacă, prin absurd, veți câștiga, ticăloșii ăștia din trupa ta vor fi de acord ca țăranii să aibă pământurile înapoi? Vrei să-ți spun eu? Vor fi noii grofi ai Transilvaniei. Mult mai lacomi și mai nemiloși decât cei de acum.
Toader se așeză pe marginea patului.
– Și ce să fac?
– Până și un animal prost își face bârlogul cu mai multe ieșiri. Darmite tu, băiat citit?
– Adică? Ce să fac?
– Pune deoparte ceva galbeni. După ce se termină războiul ăsta, sau mai bine zis după ce veți pierde, caută-mă. Aurul poate rezolva multe. Austriecii te vor lăsa în pace, ba chiar vei putea merge la Viena să studiezi pictura. Nu te va mai chema Toader Ispas, ci Theodor…ia să vedem, Theodor…
– “T” de la trădare. Nu accept, maestre, lumea a ajuns aici din cauza unor oameni ca tine!
“Chiar că sunt prost!”
– Faci cum vrei, dar ascultă-mă pe mine: pentru cei ce vor veni, e mai bine să pierdeți decât să câștigați!
Mâna lui Toader se strânse pe mânerul jungherului.
– Ați merita să vă ucid chiar acum, maestre!
Remus Silaghi începu să râdă și se apropie de flăcău cu pieptul ieșit înainte.
– Și de ce n-o faci? Cumva pentru că știi că îmi vei da aurul?
– Și cam la ce sumă v-ați gândit?
– Păi asta nu știu. Vezi și tu, socotește! Cam cât prețuiește viața și fericirea ta!
Toader nu mai știu ce să spună. Luă cartea din mâinile lui Silaghi și începu să se uite cu atenție la fiecare ilustrație, la fiecare literă ornamentată, de parcă ar fi putut găsi un răspuns.
– Și de unde vrei să cumperi tunuri?
– Treaba mea! Să coborâm!
Jos era agitație mare. Intraseră mai mulți revoluționari, vociferau, aveau două târnăcoape, nu unul.
– Unde e aurul, Toadere? Muierile astea nu vor să ne spună.
– Dacă ți-am spus că nu știu! Ce vrei acum?
Emese se zbătea să se desprindă din brațele unui tânăr mustăcios, fără a depune însă eforturi prea mari. Maria stătea pe un scaun, cu fața ascunsă în palme. Îi spuseseră să nu se mai teamă atât, că niciunul dintre ei nu se va atinge de ea.
– Nici eu nu știu, domnilor, de niciun aur!
Silvana stătea dreaptă în rochia ei albă de dantelă, privindu-i sfidător.
– Liniștiți-vă, copii, potoliți-vă! Știu eu.
– De unde, maestre Silaghi?
– Treaba mea, Toadere. Ți-am spus că eu știu multe. Să zicem că am ghicit în cărțile de tarot.
Silvana pufni cu dispreț.
– Liniștiți-vă, scumpă doamnă! E mai bine să dărâme întreg conacul? Hai, Silvana, îi vezi doar…Uitați, băieți, veniți cu mine…Chiar aici, între ferestre…Și aici…Nu-i nevoie să spargeți tot, lăsați cam două palme de la rame…
– De unde știm că nu e zidit aur și în altă parte, moșule?
– Ia nu te obrăznici, flăcău! Mie mi te adresezi cu “domnule Silaghi”! Învață-l, Toadere, să se poarte!
– Da, așa să-i spuneți! V-am spus că e sub protecția mea.
– Am înțeles, domnule Ispas, să trăiți mulți ani fericiți!
Flăcăul înalt, îmbrăcat într-o tunică cu strasuri, făcu în batjocură o reverență.
– Să știi că nu rezolvi nimic cu violența! Nu trebuie să ne batem între noi!
– Tu vorbești?
– Da, eu vorbesc! Dar, dacă totuși vrei…
– Haideți, potoliți-vă, nu merită moșul ăsta…Pardon, domnule Silaghi…
– Să-i dăm drumul!
Târnăcoapele începură să muște cu poftă din tencuială. Norii de praf țîșneau ca stropii unei cascade.
– Bine că nu trebuie sparți și ceilalți pereți! Cine a făcut picturile, dumneavoastră, maestre?
– Nu, zănaticul de Vlad. Nu sunt bune de nimic, și-a bătut joc de dorința lui Antal de a împodobi conacul.
– Nu aș zice că-i chiar așa. Lumea inversată…Pe peretele ăsta de ce nu a făcut nimic?
– Nu a mai apucat. Aici zicea că vrea să picteze conacul ăsta, cu cei care-l locuiesc. Sau care l-au locuit, dar el…
– Parcă m-aș apuca eu. Am să fac o literă “S” mare. Bucla de sus va fi conacul așa cum este acum, iar cea de jos, din lumea răsturnată, conacul așa cum va fi peste câțiva ani.
– Nu cred că peste câțiva ani vei mai pune piciorul aici, Toadere. Dar să dea Dumnezeu să ne întâlnim sănătoși, că am să te învăț eu cum să pictezi!
– Aici este! Aici sunt sacii!
– Și aici! Suntem bogați!
*
Vlad Sălăgean stătea pe o bancă, în curtea unui han aflat pe drumul ce ducea la Cluj. Deodată, văzu cum umbra sa se lungește cu un cap, în timp ce umbrele copacilor de alături rămân la fel.
“Au spart zidul! Au găsit aurul! Aurul meu! Prețul sănătății și fericirii mele!”
Își privi din nou umbra, care îi urmă fidelă gestul de a-și potrivi mai bine tricornul. Era și o parte bună: câștigase câțiva ani de viață, de sănătate.
*
Spre seară au sosit moții din Valea Adâncă. Toți erau călări, pe cai luați din grajdurile lui Fekete. Ion Groparul era printre ei, dar nu ieșea în față. Puțini aveau pistoale, vreo doi flinte. Majoritatea strângeau în mâini coase.
– Aurul ni se cuvine nouă!
– Ba nicidecum! Banii au fost zidiți după doar două recolte de pe pământurile voastre! Am stat de vorbă cu…cu…
– Cu grofița ai stat de vorbă domnișorule! Apăi îi fi om cu carte, dar tot trebuie să ai frică de Dumnezeu!
Câțiva brașoveni ridicară puștile.
– Să nu încercați ceva! Căpitanul nostru are dreptate!
– Ia spune, Moș Ioane, cui i se cuvine aurul?
Ion Groparul se scărpină sub cușmă.
– Apăi voi nici nu erați născuți când Fekete ne-a luat pământurile. V-ați născut robi!
“Și tot ca niște robi veți gândi până la moarte!”
– Dar al cui e aurul, domnișorule?
– Al libertății!
Ochii lui Toader se umplură de lacrimi. În minte îi veniseră toate umilințele. Ion Groparul îl privi lung.
– Tu s-ar putea să scapi de moarte, domnișorule! Ce lucrezi în Brașov? Ai vreun meșteșug?
– Ce importanță are? Nu-i așa că vreți cu toții ca din banii ăștia să cumpărăm tunuri?
Încuviințară toți, și țăranii și orășenii.
– Nouă ne trebuie flinte, spuse un moț.
Ion Groparul se apropiase de un prun ce creștea lângă gard și îl mângâia ca pe un copil.
– Ia și niște platoșe, Toadere, să fim echipați ca și cavaleriștii austrieci.
– Câți suntem cu toții…ia…optzecișiopt!
Remus Silaghi aduse din casă hârtie și creion. Era îmbrăcat de gală, cu o redingotă albastră cu manșete pătrate. Își pusese o perucă argintie cu câteva șuvițe albastru deschis. Funda cu care îi legase coada era albă.
– Dar de unde vrei să cumperi tunurile, Toadere? Dacă vrei, îți dau eu adresa unui armurier din Sibiu, care are relații în Țara Românească.
– Nu e nevoie. Cunosc un zapciu, un oltean din Târgu Jiu. Mă va ajuta cu siguranță.
– Și câți mergem acolo, în Valahia?
– Să nu fim prea mulți, să bată la ochi…Cred că patru brașoveni și patru moți ar fi destul…
*
În salonul mic al conacului se întinsese o masă îmbelșugată, cu fripturi de pui și de miel. În pahare sticlea un vin rubiniu. Remus Silaghi a băut zdravăn, de la începutul pănă la sfârșitul mesei. Vorba nu i se împleticea însă.
– Cum să-ți spun, dragul meu băiat, trebuie să înveți o mulțime despre arta picturii. Uite, dacă acum ar fi să-i pictăm pe revoluționari, în frunte cu tine, ne-ar trebui niște puncte de fugă și un punct de dispariție, altfel nu am putea crea perspectiva…Iar dacă nu am adăuga umbre nu ai putea avea lățime, dragul meu…
La masă mai erau tovarășii lui Toader cu care trebuia să plece dimineață spre graniță, Maria și Silvana. Îi servea Emese.
– Dar ia zi, Silvana, cum de ai scăpat să nu fii siluită?
Silaghi râse zgomotos, lăsându-se pe spătarul scaunului.
– Antal ce face, săracul, nu poate veni să stea lângă noi, nu?
– Domnule Silaghi, mai bine explicați-i mai departe acestui tânăr domn tainicul meșteșug al picturii, și lăsați-ne în pace. A fost o zi groaznică! De fapt, nici nu știu cum de stau aici, cu voi la masă…Cred că nu mai știu ce fac…
– Nici eu nu știu cum de sunt aici, vorbi și Maria. Probabil din obișnuință, sau ca să nu te las singură, Silvana. Hai să mergem la culcare!
Silaghi se trase de favoriții albi.
– Proastă idee! De ce nu ne cânți ceva la pian, Maria? Lui Toader îi place muzica compozitorilor de la Viena. Știi vreo piesă?
– Destul…
– Destul, domnule Silaghi! Eu și Maria mergem la culcare! Cum dormiți, unde? Sper că nu…
– Noi ne vom culca chiar aici, pe divanurile astea, cu aurul între noi.
– Mie, doamnă, dacă mi-ați putea da o cameră cu un pat…
– Da, desigur…Păcat de dumneata, domnule Toader…Atât de tânăr și atât de…Sunt convinsă că părinții dumitale s-au străduit să-ți dea o creștere aleasă. Ce-ar zice acum, dacă te-ar vedea?
– Puțin îmi pasă! Eu știu că fac ceea ce trebuie!
– Așa, Toadere, așa! Așa, fii bărbat!
Toader zâmbi și își turnă un pahar de vin. Nu băuse decât două.
– Plecăm mâine, la al treilea cântat al cocoșului. Unde e patul meu?
– Emese! Condu-l pe domnul în camera cu draperii albastre. Patul e gata făcut, da? Încălzește-l, dar vezi să nu zăbovești mult! Poate vrei să faci o baie fierbinte, domnule?
– Auzi, mă! Ești tratat mai ceva ca regele Franței!
– O baie fierbinte, domnule? Un fund cald?
Prăpădindu-se de râs, Petre o prinse de talie pe Emese, care trecea prin fața lui, grăbindu-se să îndeplinească poruncile stăpânei. Fata se smuci, cu un zâmbet obosit.
– Ia spune, Toadere, de cine îți place mai mult, de Emese sau de Maria? Cu cine vrei să dormi la noapte? Sau tu nu faci așa ceva, prea te-au crescut frumos părinții tăi…
Toader se uită mânios la Silaghi, dar nu-i răspunse. Îi mulțumi stăpânei casei, dacă mai era…
– Cât suntem noi plecați, nimeni să nu se atingă de doamna Fekete sau de Emese! A mai rămas vreun argat? Dacă da, lăsați-i și pe ei în pace.
– Că dacă nu?
– Că dacă nu, nu ai să mă mai recunoști, Petre!
Probabil că avea ceva în voce și în expresie ce impunea teamă, pentru că rânjetul dispăru de pe fața lui Petre. Dar numai pentru o clipă.
– Nu ai zis nimic despre Maria…
Izbucniră toți în râs, iar fata urcă în fugă scările, suspinând zgomotos. Toader nu mai zăbovi mult și se duse în încăperea unde Emese îi spusese că poate să facă baie. Servitoarea îi turnase apă fierbinte în cada de porțelan.
– Probabil că stăpâna mă va certa dacă află că ai făcut baie aici, domnule, și nu în hârdău, dar…
Se aplecă să încerce apa cu mâna, atingându-l pe Toader cu șoldul stâng.
– Mulțumesc, Emese, du-te acum!
– Cum vreți, domnule!
Toader se spălă repede, vrând parcă să-și curețe acea zi din carne. Privi oglinda uriașă, care se aburise. Își aminti de legenda despre scutul lustruit care reflecta întâmplări viitoare. Scut sau oglindă…Avea curaj să șteargă aburul? Trecu o dată ștergarul alb peste luciul oglinzii. Își văzu ochii triști și adânciturile de la colțurile buzelor. Dâra lată, lucioasă, lăsată de prosop, semăna cu un drum fără de sfârșit.
Nu numai draperiile de la ferestre erau albastre, ci și cele ale patului cu baldachin. Fața de pernă cu ciucuri albi era ca zăpada. Iar casele moților aveau o singură odaie, cu pământ bătucit pe jos… Emese îi pregătise chiar și o cămașă de noapte. Reflexia oglinzii…lumea inversată…Se duse în salonul mare, pictat de Vlad Sălăgean. Silvana Fekete stătea în mijlocul camerei, cu un sfeșnic trifurcat în mână, privind picturile.
– Ce faceți aici, doamnă?
– Dar tu ce faci, Toader?
Se apropie de el și, cu mâna liberă, îi mângâie cicatricea de pe gât. Degetele coborâră spre spate, de parcă Silvana ar fi știut că vârca se întindea pănă acolo.
– Rău ai mai fost mușcat, Toader! Ca și mine!
Frunțile li se apropiară. Apoi buzele.
De dincolo de pereți se auzea glasul lui Silaghi.
– Auzi, cică la al treilea cântat al cocoșului! De îndată va fi primul! Alungă strigoii, nu-i așa, Ioane?
– Hai să mergem în camera cu draperii albastre!
Silvana își scoase toate hainele. Încet, foarte încet, chiar și mărgelele de la gât, chiar și cerceii din urechi.
-Vino!
Își strânse coapsele în jurul lui, și bărbatul se simți puternic ca un zeu. O îmbrățișă strâns, iar moliciunea și căldura sânilor ei umplură lumea. De acum nu se va putea întâmpla nimic rău. Niciodată!
Nici nu știu când ațipi. Doar că nu mai știu de unde venea căldura, de la trupul femeii pe care o ținea în brațe, sau de la focul șemineului din salonul plin de bărbați beți, ce i se înfățișase în vis. Deschise ochii și văzu privirea strălucitoare a femeii.
– Bine că poți să dormi! Ce ai visat? O pădure?
– Da, o pădure, pe un vârf de munte.
Detaliile visului îi apăreau în minte cu iuțeala apelor unei cascade.
– Copacii de pe culme erau întunecați. În special un brad uriaș.
– Mai spre poale creșteau unii cu frunza crudă, nu? Chiar și sălcii…
– Da. Visezi și tu pădurea asta?
– În fața ta era și un podeț, nu? Din funii și bârne.
– Gata să se rupă.
– Duce spre o peșteră, nu?
– La stânga sunt stânci ce împung muntele. Dar la dreapta e cale liberă.
– Vom muri curând, Toader, și vom merge pe calea liberă, la dreapta…
– Eu simt că nu voi muri așa curând, Silvana!
– Tare mai ești copil! Păi tu crezi că nu i-a anunțat nimeni pe soldații austrieci din Sibiu? Eu în locul căpitanului de husari aș ataca chiar acum, noaptea, să vă iau ca din oală…
Toader se ridică brusc în capul oaselor. De jos se auzeau chiote și cântece deșănțate.
– Și Silaghi? Cum de nu și-a dat seama?
– E petrecerea vieții lui, probabil. La desert vă va admira pe toți spânzurați.
– Tu de ce mă ajuți?
Femeia îl mângâie pe piept cu palma ei caldă.
– Pentru că vreau o parte din bani.
– De ce, pentru că ești grofița Fekete?
– Da. Adică nu numai de asta. Dar îți voi spune mai târziu. Hai să ne îmbrăcăm!
– Spune-mi acum! De fapt, de ce nu-i aștepți și tu pe husari, ca și Silaghi?
– Pentru că…Of!!! Bine, să îți spun în câteva cuvinte. Banii ăștia nu sunt curați. Au fost strânși de tatăl lui Antal și de tatăl lui Vlad Sălăgean. Tatăl lui Sălăgean a fost șeful poliției în Cluj. Bătrânul Fekete i-a acoperit afacerile necurate. De florinii ăștia a știut și Silaghi, voia și el o parte. S-a jucat cu sufletului unui copil. I-a pus pe tatăl meu și pe bătrânul Ion Groparul, pe care l-ai văzut azi, să-i îngroape umbra lui Vlad Sălăgean. Ei erau zidari. Vlad nu ar fi fost așa dus cu capul dacă nu s-ar fi așteptat toată viața…Mă rog, să-ți zic mai departe! Eu nici nu eram născută când s-au petrecut aceste lucruri. Temându-se că știu prea multe, tata și Ion au fugit. Departe. Eu m-am născut în Pécs. Dar, când eram mică, tata a murit. Accident, dar putea fi și crimă. Am să-și povestesc altădată. Dar mie mi-a povestit mama tot ce știa de la tata. Știam de salonul acesta, de banii îngropați între ferestre și de umbra lui Vlad Sălăgean.
– Ce e povestea asta cu umbra?
– Silaghi voia ca Sălăgean să afle unde e îngropată umbra și să spargă zidul. El nu putea, pentru că nu ar fi putut da explicații autorităților de unde știe, de ce vrea o parte…mă rog!
– Diabolic moșul! Așa cum îi stăpânește mintea lui Sălăgean…
– Da, și-ar fi luat partea!
– Eu i-am cam stricat planurile. Dar se descurcă el și cu mine, așa crede!
– Și cu tine, și cu austriecii, dacă vin…
– De unde știe toate astea?
– Nu știu, sunt cărți vechi, care s-au pierdut, dar el le-a învățat…
– Dar cu tine nu se poate pune, nu?
Întunericul nu era deplin, și Toader o văzu surâzând.
– Nu, probabil că nu.
– Cum de l-ai găsit pe Antal? De fapt, n-ai să-mi spui mie! Dar el nu…?
– Nu, tatăl lui a murit de ciumă fără să-i spună. Dar poate avea el niște bănuieli, din moment ce i-a adus pe ăștia aici.
– Dar cum de Vlad nu-l recunoaște pe Ion Groparul?
– Ion a îmbătrânit, și apoi copiii uită întâmplările și chipurile care i-au rănit prea tare.
– Dar tu cum de-l cunoști pe Ion?
– A stat în Pécs, venise cu tata. Ce, crezi că te mint?
– Și de ce nu zice nimic?
– Tu crezi că numai Remus Silaghi are viclenia șarpelui? Crezi că toți sunt așa copii ca tine? Așteaptă și el să vadă ce cărți îi intră…Ai jucat vreodată faraon?
– Dar ce, mă crezi așa copil?
– Din păcate, da, Toader, dar tocmai de aia de iubesc! Culmea e că nici Silaghi nu-l recunoaște pe gropar!
– Nu?
– Nu. Îți spun sigur. Nu-i tocmai întreg la minte.
– De unde știi că te iau cu mine? Și că îți dau o parte?
– Te-ai gândit la ce pierzi?
Își ridică coapsa spre mijlocul lui.
– Adică nu, stai că nu mai avem timp. Îmbracă-te și strânge-i pe bețivanii ăia!
“S-ar putea să ai totuși unele surprize cu mine!”
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.