Capitolul 5. Spre cele patru zări
– Și dimineață, când au ajuns husarii, i-ai de unde nu-s! Fugiseră în toiul nopții, și ei, și țăranii! Ba au luat-o și pe grofiță ostatică. Ba chiar și pe fata din casă, Emese! Nu i-au uitat nici pe Remus Silaghi și servitoarea lui! I-a condus unul, Toader Ispas, din Brașov.
– Și de unde au aflat toate astea dacă erau morți toți…
– De la Antal Fekete. L-au lăsat să moară în patul lui. Groful zice că oricum Ispas e mai omenos și mai onorabil decât Sălăgean, care…
– Sălăgean?!
David Damadian sări ca ars de pe scaun.
– Sălăgean?! Era acolo? Ce a făcut?
– Păi de asta am și venit la tine. L-a scos afară pe Fekete cu pistolul la tâmplă și a vrut să-l împuște. L-a salvat Ispas în ultima clipă. L-a umplut de sânge pe Sălăgean, care a și fugit.
– Bravo! Bine i-a mai făcut! Unde-i, să-i strâng mâna…Unde-s acum?
– Dumnezeu știe! Au fugit și vreo sută de moți, din Valea Adâncă și de prin împrejurimi. Austriecii cred că se îndreaptă spre răsculații lui Horia, spre vest. I-au luat la întrebări pe țăranii din sat, dar nu au aflat nimic.
– N-au știut cum să-i întrebe! Lasă că mă duc eu acolo! Aflu eu unde e Sălăgean! Acum îl pot împușca fără să fiu întrebat de ce am făcut-o! Ba chiar s-ar putea să fiu și decorat pentru asta. Ai văzut-o pe soră-mea?
– Da’ ce? Mai iese vreodată?
– E piele și os. Nu mai mănâncă aproape nimic. Doctorii spun că nici dacă se apucă să mănânce zdravăn, tot nu mai are multe zile. Dacă aș afla unde i-au zidit umbra…Nu-l pot omorî pe ticălos decât numai după ce-l fac să vorbească.
– Că tot ai pomenit de zidit, cică au scos o grămadă de florini din zidurile conacului. Saci întregi. Fekete ar fi putut fi acum cel mai bogat om din Transilvania.
– Și?
– Și poate punem noi mâna pe ei! Pe bani vreau să zic. Cum facem să luăm legătura cu fii lui Silaghi? Le-a scris chiar Guvernatorul, să-i informeze ce s-a întâmplat. În câteva zile sunt în Sibiu.
– Ce ai în minte?
– Nimic, deocamdată, dar gândesc mai iute dacă și vorbesc cu tine.
Cei doi tineri tăcură un timp, sorbind din ceștile de cafea.
– Are un băiat, Marius, care e avocat. La el aș putea ajunge. Pe celălalt…
– De celălalt am auzit eu! Îl cheamă Adam și e negustor. A vrut taică-su să-l facă pictor, ca și el, dar nu s-a prins nimic. A făcut un timp comerț cu obiecte de artă, avea o galerie la Budapesta. Dar a dat-o pe grâne și cherestea. Și pierde de obicei. Știu pentru că i-a vândut tata niște lemn din munții ăștia. Amândoi sunt slabi de minte, dacă nu ar fi bătrânul Silaghi să pompeze bani în permanență, ar ajunge să doarmă sub poduri.
– Și atunci de ce sunt atât de importanți?
– Nu știu, poate tocmai de aia, pentru că sunt atât de săraci cu duhul. Să le zicem că-i ajutăm, apoi să le cerem ceva din banii recuperați drept recompensă, apoi să-i împrumutăm pe restul la dobândă mare…
Îl pufni râsul.
– Dar pentru asta trebuie să moară mai întâi tată-su!
– Și fiică-sa?
– Asta nu-l suportă pe bătrân de când a murit mamă-sa.
– Ce hram poartă?
– Nu știu exact, e la Viena, amanta unui conte…
*
Lui Vlad Sălăgean străzile Clujului îi păreau doar niște poteci pietruite prin pădurea copacilor fără rădăcini. Imobilele înalte aveau o mulțime de geamuri, niciunul deschis. În fața bisericii Sfântul Mihail, un cerșetor ceru pomană în română unei doamne singure care-l apostrofă în maghiară. Șchiopătă apoi spre un bărbat ce intra în biserică, căruia îi vorbi ungurește. Acesta nu-i răspunse. Scărpinându-se în creștetul solzos, cerșetorul se așeză pe pământ, lângă zidul bisericii, și începu să se legene încet înainte și înapoi. Din pământul de la picioarele lui începură să iasă o mulțime de râme.
“Cât mai durează până se năruie totul?” Sălăgean o porni cu pași grăbiți spre fabrica de bere din Mănăștur. Zidarii aproape terminaseră aripa nouă. Acum doar răzuiau mortarul de la pervazele geamurilor. Dacă ar fi putut întoarce ceea ce făcuse…Își duse mâna la arcada spartă de pumnul lui Ispas, acolo unde sângele zvâcnea sub crusta groasă. Ar fi putut avea alt drum, ar fi putut fi bun. Oare cum de tatăl său murise fără să-i spună secretul banilor zidiți? Zidiți și păziți de umbra sa…Oare chiar nu-l iubise deloc?
Să te domoleşti,
Să te potoleşti!
Nu urlă
Ca vadurile,
Nu vâjăî
Ca vânturile,
Nu te zvârcoli
Ca şerpele[1]
Apropiindu-se de strada pe care locuia, o apucă pe un drum lăturalnic, mai mult o știrbitură între zidurile caselor, și scoase cu prudență capul dincolo de una din muchiile de cărămidă. Erau acolo. Trei soldați austrieci, cu frumoasele lor tunici roșii cu strasuri albe. Îl așteptau, aflaseră. Se îndepărtă cu pași grăbiți. Unde să se ducă? La Silaghi? Hai să încerce, nu avea prea mult de pierdut, chiar dacă i-a fost descătușată umbra.
– Lasă-l să intre! Vino aici, Vlad! Vai, dar cine ți-a învinețit ochiul, băiatul mamei? Ia povestește-mi! Stai, să-ți torn niște palincă întâi!
Vlad sorbi din păhăruț, măsurând-o din priviri pe Sofia. Femeia era îmbrăcată cu un capot din catifea, grena, cu niște animale ciudate ale căror limbi și cozi se transormau în lujerii unor crini albaștri. Probabil era turcesc, probabil costase o avere. Obrajii îi erau dați cu suliman din plumb. Ce gust amar ar fi avut dacă i-ar fi sărutat!
– Păi ce să fie? În fruntea unui grup de moți, am atacat conacul lui Antal Fekete. Vrem să-i alungăm din Principat, să facem voia lui Horia. Am spart și zidul unde erau banii. Dar a venit unul, Toader Ispas, un pierde-vară din Brașov. Avea de două ori mai mulți oameni. Ne-au învins. Vroiau banii numai pentru ei. Rana de la față e de la patul unei puști. Chiar pușca ticălosului de Ispas. A zis că mă lasă în viață, pentru că sunt român ca și el. E un laș. M-a lovit pe neașteptate. M-au salvat oamenii mei, dar a trebuit să ne despărțim. Fiecare a pornit care încotro. Nu știu nimic nici de maestru, nici de aur.
Sofia zâmbea în timp ce zugravul povestea, iar chipul ei părea cumva mai tânăr. Aprinse o narghilea. Nori albicioși și aromați umplură camera.
– Lasă că știu tot. După ce ai fugit au spart într-adevăr zidul, au luat banii și au plecat Dumnezeu știe unde. L-au lăsat doar pe Antal, în pat, crezând că nu mai are de trăit decât câteva ore. Rebelii ziceau că trebuie să-l ucidă, dar Ispas, băiatul ăsta, mai are ceva bun în el. A spus că dacă fac asta, el îi părăsește și n-au decât să se bată între ei de la aur. Antal i-a auzit vorbind că se duc să cumpere tunuri, dar s-au ferit să zică în fața lui de unde.
– De unde…Din Valahia, de unde! Că doar nu din Moldova…
Chipul lui Vlad se întunecase.
– Maestrul unde e?
– L-au luat ostatic. Și pe el, și pe Maria.
– Ascunde-mă! Mă caută soldații.
– Mă mai gândesc…
– Cu Silvana ce s-a întâmplat?
Sofia îl privi pieziș, ca o fetișcană.
– Văd că te interesează…Au luat-o și pe ea…
Pulpa dreaptă i se ivi de sub capot.
– Trage și tu un fum. Lasă, nu te mai gândi, o să fie bine.
Se uită la pendula de pe perete.
– E târziu, se lasă noaptea, dar nu are importanță!
Prin aburii de opium, Vlad o văzu goală în întregime, călare pe un cal în galop. Născătoarea strângea osul spinării calului ca un clește. Apoi fu el în locul armăsarului negru, cu părul zburlit…
*
– Îl caut pe zapciul Predoi. Nicolae Predoi.
Starostele din Târgu Jiu, un bărbat cu ochi mici și apropiați, îl privi cu interes pe Toader, dar nu-i răspunse imediat.
– Dar cine ești dumneata, domnule, de dai năvală în curtea mea? Să știu și eu cine…
– Ispas, Toader Ispas mă cheamă. Sunt din Brașov.
– Și ce rost ai, domnule, în Brașov? Îmi spui de bunăvoie, sau aflu singur?
– Iertați-l pe fiul meu, domnule! Sunt Alexandru Ispas, din Brașov, și ne-au prădat haiducii. Chiar în pădurea de la nord!
Remus Silaghi intrase pe nesimțite în odaie și acum vorbea cu starostele, micșorându-și în mod voit statura.
– E băiat tânăr, și nu cunoaște viața. Are timp să învețe, eheei!…Aveți aici un funcționar care să scrie o listă cu bunurile furate? Sau o faceți chiar domnia voastră?
Starostele șovăi puțin, apoi se duse la geam.
– Cine sunt oamenii de afară?
– Feciorii unor negustori din Brașov. Ne duceam la București…
– Prin Târgu Jiu?
– Da, am vrut să vindem o parte din marfă aici.
– Nu mai spune, domnule! Ei, chiar nu mai spune! Amza! Amza!
– Puteți să ne puneți în lanțuri, dar cel care va avea de pierdut vei fi chiar dumneata! Printre bunurile pierdute aveam și o alifie pentru durerile de spate.
– Da?
– Da! Bărbații de vârsta noastră au asemenea dureri. Și…măi, Toadere, ia ieși tu un pic afară și te mai plimbă puțin…
– Rămân aici, tată!
– Încăpățânat ca întotdeauna! Bine, fie pe a ta! Cum îți spuneam, alifia asta nu e pentru spate, e și pentru mădular. Că doar știi ca atunci când începe să te doară șalele…
– Și cât costă? Mai ai?
– Mai pot face rost…Numai ajută-ne acum să ne recuperăm marfa.
– Auzi, eu știu un vindecător, de aici, din Târgu Jiu, care are degetele mari de la mână tăiate de la jumătate. Ei bine, când te impinge cu cioturile la scobiturile șalelor, îți ia toată durerea!
– Da?! Și cu…
– Bine, domnule, bine. Putem fi prieteni. Fă dumneata o listă cu tot ce ți s-a furat. Se va ocupa chiar zapciul Predoi de asta, văd că îl cunoaște băiatul.
Silaghi zâmbi.
– Ei, uite că ne potrivim bine la gânduri! Unde îl găsim pe zapciul Predoi?
– Drept înainte, apoi prima la dreapta, o casă cu acoperiș roșu, în fața bisericii. E acasă cred, că a plecat de-aici numai de vreun ceas!
– Mulțumim, să dea Dumnezeu să ne recuperăm paguba, nu au putut ajunge departe. Sănătate multă, domnule, și promit că revin cât de curând!
Ieșiră în grabă. Odată ajunși afară, pe Toader îl pufni râsul.
– Stăpânește-te!
– Bine, dar de ce ați spus, maestre, să mergem întâi la staroste? Nu mai bine întrebam mai întâi unde stă Nicolae?
– Nu, de-abia atunci intra la idei nătăfleață ăsta!
– I-ați amorțit mintea bine de tot! Nici măcar nu a întrebat cum de ne-au lăsat haiducii în viață!
– Păi ți-am mai spus că eu…Ți-am zis, Toader, că tu mai ai de trecut niște etape! Ai nevoie de mine, flăcăule!
– Am, recunosc…
Porniră, pe ulița largă, spre casa zapciului Predoi. Toader luase doar cinci oameni cu el, restul așteptau la marginea orașului. Drumul era străjuit de salcâmi. Primăvara erau numai o floare, vara răcoreau drumeții cu umbra lor, dar acum, la vremea asta, nu li se vedeau decât spinii, mari, lungi, crescuți pe fiecare ramură, chiar și pe cea mai mică. Acopereau și trunchiurile, în mănunchiuri, astfel încât nu te puteai apropia din nicio parte. Nicolae Predoi i-a văzut de departe și a pornit cu pași mari spre noii veniți.
– Toader Ispas din Brașov! A bătut vântul dintr-acolo!
Începu să râdă și se bătu de câteva ori cu palmele pe aplicele negre ale pantalonilor. Purta un cojoc scurt, brumăriu. De când îl văzuse Toader ultima dată, părul îi încărunțise la tâmple. Îl strânse în brațe, apoi îl îndepărtă puțin ținându-l de umeri. Ochii săi mari măsurară iute chipul flăcăului, de la colțurile buzelor la rădăcina nasului, de la sprâncene la rădăcina părului.
– Ce-ai făcut?
Toader îl apucă și el pe zapciu de brațele puternice.
– Nimic de ce să-mi fie rușine. Ai auzit de Horia?
– Da.
– Vreau să mă alături lui. Conduc aproape două sute de oameni. Ajută-ne să cumpărăm tunuri.
Predoi se uită parcă de-abia atunci la Remus Silaghi, care ședea cu bărbia ridicată în sus și cu piciorul stâng ieșit înainte. Ave jambiere bej, din mătase fină. Bătrânul purta o redingotă din catifea grena și un tricorn negru. Perciunii albi, lungi până la piept, îi fluturau în vântul rece.
– Domnul…?
– Este maestrul Remus Silaghi, vestit pictor din Cluj. Mi-e ca un tată!
– Ei, ca să vezi! Și știe Ion Ispas că a fost înlocuit?
– Dar de unde vă cunoașteți voi, flăcăi?
– De câte ori venea tata cu marfă în Țara Românească…Știți cum sunt vameșii în general! Ei, bine, zapciul Predoi…
– Am înțeles, le făceai un preț bun, zapciule! Fă și acum la fel, și adu-ne tunuri de calitate, la un preț nu prea pipărat!
Predoi duse mâna la hangerul de la brâu. Ochii îi erau ca două bucăți de cremene neagră.
– Să nu mai vorbești așa cu mine! Niciodată! Am văzut destui lotri la viața mea, și știu cum poți să înmoi mintea omului! Poate că peste munți ai reușit cu mulți, bătrâne, dar aici ești în țara mea! Și te pot scurta de cap când vreau!
– Gata, gata! Nu mai zic nimic, niciodată!
– Unde i-ai lăsat pe ceilalți, Toadere?
– Lângă pădure, în partea aia…Hai, Nicolae, nu mai fi așa iute la mânie! Nu-l cunoști pe maestrul Silaghi…
– Dar tu îl cunoști? Ai grijă, nu te crede mai viclean ca el, pentru că nu vei fi niciodată.
Silaghi mustăci, dar își duse repede mâna la față.
– Dar ai dreptate, trebuie să fiu o gazdă bună, mai ales că…Dar ce mănâncă oamenii ăștia, unde dorm? Ce știi tu, Toadere, despre cum se face o tabără militară, despre cum hrănești o armată…
– Păi de asta am venit la tine!
– Și pe unde ați trecut granița?
– Așa, printre stânci!
– Și crezi că poți să treci și tunurile în felul ăsta?
Toader tăcu.
– Păi vezi, asta este! Eu te-aș ajuta, treaba mea ce motive am!, dar…Nu numai că nu prea am posibilitatea să cumpăr tunuri fără să afle turcii, dar nici nu le putem trece așa, ca pe niște saci cu grâu!
Toade privi în spate, spre oamenii săi. Printre ei era și Ion Groparul, care se uita la el clătinând din cap a jale. Era și Petre acolo, care nu-și putea ascunde satisfacția.
– Chiar nu putem face nimic? Să ne mai gândim…
– Poți să te gândești cât vrei, dar nu știu cu cât folos…
Nicolae Predoi își îndepărtă brațele de corp într-un gest de neputință.
– Păi atunci, facem cale întoarsă. Îmi pare bine că te văd sănătos, Nicolae, și mulțumesc oricum!
– Îmi pare rău! V-aș pofti în casă, dar tu știi, Toader, ce necaz am! De asta nici nu am plecat azi cu pandurii mei.
– Nu e mai bine?
– Nu! Două luni, atât i-au mai dat doctorii! Și am adus trei, de la București, de la Craiova…
– Îmi pare rău!
– Două luni! Pot să spun și eu ceva, totuși?
Nicolae Predoi se uită în silă la bătrân, dar îi făcu semn din cap să vorbească.
– Ei bine, eu pot să vă ajut! Trebuie doar să scriu un răvaș și să aștept răspunsul. Răspuns care nu poate fi decât pozitiv!
Remus Silaghi stătea acum cu mâinile în șolduri.
– Să schimbăm vorba, se apropie oamenii ăia. Voi discutați altceva, faceți-vă că nu ne cunoașteți!
După ce moții se strânseră lângă Ion Groparul, Silaghi îl luă de braț pe Toader și îi șopti zapciului:
– Habar nu aveți voi, băieți, ce relații am, pe cine cunosc! Ce ați spune dacă tunurile vi le va da chiar domnitorul Moldovei? Chiar pe gratis!
Toader rămase cu gura căscată. Zapciul îi făcu semn din cap lui Silaghi să continue.
– Trebuie să mă lăsați doar să scriu un răvaș.
– De ce nu te duci personal?
– Toader poate să depună mărturie că eu nu lucrez niciodată ca un prost! Eu îi voi scrie cuiva, care va trimite pe altcineva. Dar se va rezolva. Mă aveți ostatic, doar.
– Adică dumneata ești ostatic?
– Da, într-un fel. Eu și două femei. Îți va povesti Toader mai multe…
Nicolae se uită la Toader, care se înroși.
– Și ce vrei în schimb?
– Ce să vreau altceva, decât banii? Nu pe toți, desigur, dar ceva subtanțial!
– Ascultă…
– Stai, Nicolae, tu nu știi de unde sunt banii ăștia, ce e cu ei…
Remus Silaghi se uită spre Ion Groparul, care se părea că nu auzise nimic.
– Am să-ți povestesc totul. Haidem la un han, dacă nu putem intra în casă.
– Două luni? Ce s-a întâmplat? Cine e bolnav?
– Asta poate am să-ți povestesc eu,…nici nu știu cum să-ți spun…
– Domnule Silaghi!
*
Monica Damadian coborî cu greu din trăsură. Pe cap avea o pălărie uriașă, din catifea neagră, cu margini din dantelă albă. Nu fusese o alegere fericită, pentru că astfel chipul îi părea și mai micit. Nici șalul din lână, cenușiu cu negru, nu reușea să dea volum umerilor osoși. Duminica aceasta o însoțea fratele său la biserică. David își scoase jobenul atunci când păși peste prag. Își făcură cruce. Era încă devreme și slujba nu începuse. Băiatul care vindea lumânări mătura covoarele lungi și înguste. La fiecare cinci pași, uda măturica într-o găleată cu apă. Trecu pe lângă ei fără să le arunce nicio privire, prin dreapta, astfel încât obrazul stâng, acoperit cu un păienjeniș de cicatrice, să rămână ascuns de penumbra din biserică. Ieși afară și începu să măture treptele.
– Nu trebuie să faci asta după ce se termină slujba?
– Și înainte și după, domnule, cine muncește pentru biserică ajunge în rai!
David Damadian îl prinse de braț. Văzând privirea de fiară pe care i-o aruncă băiatul, îi puse în palmă galbenul pe care intenționa să i-l dea doar dacă află ceva important de la el.
– Ascultă, acum două duminici ai văzut un cerșetor bătrân, care stătea pe treptele astea?
– Cel care i-a furat umbra domniței, da!, l-am văzut…
– Ia spune-mi, înainte de slujbă, când s-a așezat aici, a fost singur?
– Nu, vorbea cu un bărbat, un domn care a mai venit aici, la biserica noastră, deși nu este armean.
În timp ce băiatul vorbea, David nu se putu stăpâni să nu se uite la fața sa însemnată atât de tare. Își mută privirea atunci când tânărul dădu ușor din cap, într-un gest ambiguu, ce putea însemna încuviințare, cerere de milă, sau blestem.
– Omul ăsta stătea în pragul bisericii și o căuta tot timpul din priviri pe domnișoara.
– Cum arată?
– Înalt, brunet, cu oase mari. Față colțuroasă, nas încovoiat. Sprâncene stufoase și…
– Gata, e suficient, știu prea bine cine-i!
– Pot să plec?
– Nu prea-l ai la inimă, așa-i?
– Nu.
– De ce?
– Se uita prea mult la fața mea.
– Ce-ai pățit?
– Dar ce te interesează, domnule? Sau, bine, îți povestesc, dar te mai costă un galben!
– Rămâi sănătos, uite că vine popa!
*
Zapciul Nicolae Predoi înghiți ultima sarma cu raci și bău repede o jumătate de pahar de vin roșu ca să stingă iuțeala. Toată ziua se chinuise să-i adăpostească pe ardeleni, ba pe la casele pandurilor săi, ba pe la cele trei hanuri din târg, ba chiar și pe la rude. Pe Toader Ispas, Remus Silaghi, Maria și Silvana, i-a adus la hanul Fântâna Purcarului, unde luau acum cina. Mâncase cu poftă cât timp Toader i-a povestit întâmplările de la proprietatea lui Antal Fekete. Bineînțeles că tânărul nu a pomenit despre discuția sa cu Remus Silaghi, nici despre noaptea petrecută cu Silvana. Dar, cel puțin despre acest din urmă subiect, se pare că zapciul se lămurise cum stau lucrurile, pentru că îi așezase unul lângă altul, și, de fiecare dată, le turna în pahare la amândoi. Ba chiar se pare că bănuia că e ceva necurat și cu maestrul Silaghi, pentru că în două rânduri s-a uitat la Toader dând din cap cu tristețe.
– Mai vrei să te faci pictor, nu? Lasă, măi Toadere, că dacă câștigați, vor putea merge și românii la Viena.
Pentru a doua oară în acea zi, Toader se înroși puternic.
– Și ce vreți maestre să…
– Asta-i, că nu câștigați! Nu aveți cum! Eu vă fac rost de tunuri, dar…
– Dar nu i-ai spus nimic zapciului, domnule Ispas, despre faptul că lui Vlad i-a fost îngropată umbra în zidul în care era comoara!
Maria vorbise repede, înnecându-se cu mâncarea.
– Cum adică i-a fost îngropată umbra?
– Când era copil…
– Cine a făcut asta?
Silvana se uită la Silaghi, dar nu spuse nimic.
– Păi voi știți că omul ăsta înnebunește?
Predoi se lăsă pe spate, mai să rupă spătarul scaunului. Cu mâinile sale mari împingea în tăblia mesei.
– Și nu ați găsit un băț în zidul acela?
– Ba da, a scormonit Ion Groparul în moloz, și a găsit nu un băț, ci un toiag lung, cât un băietan, așa, mai răsărit. L-a luat el, îl are și acum, zice că se va propti în el când îl vor durea genunchii prea tare.
– Ei bine,…Cine i-a îngropat umbra? Chiar nu știți?
Zapciul mai luă o gură de vin și se șterse la gură cu un ștergar alb. Pe pânză rămaseră câteva urme vineții.
– Vai de cel care i-a îngropat umbra, pentru că Vlad Sălăgean nu se va înzdrăveni decât dacă își omoară călăul cu această bâtă.
Silvana dădu din cap, încruntându-se.
– Nu are pe cine să mai omoare, au murit deja, și încă demult.
– Domnule zapciu, interesant acest vin! Nu am mai băut așa ceva. Eu sunt învățat cu vinurile franțuzești și italiene. Ăsta te ia repede de cap. Mă duc să mă culc. Hai, Maria, vii?
– Dar ce, dormiți împreună? Credeam că…
– Ei, cum să dormim în același pat? I-am spus hangiului să mai aducă un pat în odaie. Doar nu are atât de multe…Și Toader și Silvana dorm…
– Da, bine…bine…Probabil că și Emese și-a găsit un rost…
– Voi chiar credeți că veți câștiga, măi flăcăi? Păi ați discutat până acum de umbra lui Vlad, îngropată în zidurile conacului lui Fekete, pentru ca acesta să dureze o veșnicie…Dar voi știți că pentru ca această revoluție să schimbe lumea, e nevoie de mii de morți îngropați în pământul Transilvaniei? Și vă închipuiți că deasupra oaselor lor vor înflori zarzării? Vrei să-ți spun eu, băiete? Va urla vântul…Va…Dar ce să-mi răcesc eu gura cu voi, tata mi-a spus răspicat să-mi țin înțelepciunea pentru mine!
Silaghi se ridică în picioare, dominând toți mesenii.
– Gata, mă duc la culcare, mai bine nu ziceam nimic! Când pleacă poștalionul spre Cluj? Vreau să trimit scrisoarea aia!
– La Cluj?
– Dar unde? Păi ți-am spus că…
– Ce scrisoare?
– Asta mai lipsește să știi, Maria, că în rest…Ai grijă, Toadere, poate vorbești în somn!
Silvana râse iar.
– Nu ne-ai spus, zapciule, ce necazuri ai?
– Vă spun altădată, sau vă spune Toader. El știe ceva…
*
– Hai, Monica, îmbracă-te cu rochia nouă și să mergem în seara asta la bal. Voi fi eu cavalerul tău!
– Lasă-mă-n pace, David. Caută-ți o fată, doar n-ai să mergi cu soră-ta!
– Monica, tu vrei să mori? Nu destul că moare tata? Vrei ca nenorocirea să fie…
– David, crezi că eu nu vreau să mă fac bine? Dar nu pot, nu pot! Probabil că am ajuns să miros a hoit deja, altfel nu s-ar fi repezit câinele la mine.
Își ascunse fața în palme.
*
– Știe multe zapciul Predoi despre blestemul celor cărora li s-a îngropat umbra.
Silvana Fekete stinse lumânarea de pe scrin și se așeză lângă Toader. Îi băgă sub mâneca hainei mâna ei catifelată.
– Dar nu cred că știe și că pe acești năpăstuiți îi urmărește un câine negru. Sau roșcat. Iar când îi mușcă, mor în scurt timp și ajung direct în iad.
Bărbatul îi răsuci pletele, strângându-le într-un nod mare.
– Cine ți-a spus lucrurile astea? Mi-ai povestit cine a fost tatăl tău. Dar mama? Unde e? Trăiește? Bănuiesc că este…
– Asta am să-ți povestesc altădată. Acum hai să facem dragoste.
*
Dragă Sofia,
Sunt ostaticul unor rebeli, îi conduce Toader Ispas. Îl mai ții minte pe băiatul ăla din Brașov, nu? Cât s-a mai obrăznicit și ăsta! Se crede Alexandru Macedon, sau mai știu eu cine, Dumnezeu să-l aibă-n pază! Uite ce trebuie să faci: găsește un om de încredere și trimite-l la Vodă Mavrocordat, în Moldova. Cel mai bine ar fi să-l găsești pe Vlad Sălăgean. Să aibă această scrisoare la el. Sunt sigur că ai aflat deja ce s-a întâmplat la conacul lui Fekete, probabil că acum vuiește tot Principatul. Să-l caute pe boierul Gane și să-i spună că vine din partea mea. Îl va introduce la Vodă. Lui Vodă Mavrocordat să-i spună ca a venit momentul, atât. Să-l înștiințeze că va veni la Iași Toader Ispas, din Brașov, cu câteva sute de ardeleni și olteni. Moții cunosc bine pământul Transilvaniei, așa că ar face bine să-i primească în oaste. Ei vor tunuri. Să le dea! Și câțiva lefegii polonezi, care să știe să le mânuiască. Răspunsul îl aștept aici, în Târgu Jiu. Sunt oaspetele (sau ostaticul?) zapciului Nicolae Predoi. Ai grijă de tine, nu fuma prea mult! Totul va fi bine!
Al tău iubitor,
Remus
Bătrâna citi de trei ori scrisoarea, de fiecare data sperând că poate nu a înțeles bine, poate că scrie pe undeva că glumește. Văzând însă că rândurile scrise mărunt și îngrijit nu vor să se modifice după voia ei, își turnă un pahar mare de secărică. Tocmai când voia să-l dea pe gât, veni slujnica și-l anunță pe domnul David Damadian.
– Bună ziua, distinsă doamnă! De data aceasta voi lăsa politețurile deoparte. Vreau să te anunț că noii mei asociați de afaceri sunt domnii Marius și Adam Silaghi, din Budapesta. Poimâine vor fi în Cluj. Vor sta în casa asta, normal. Voi și eu pe aici, și îi voi ajuta să încropească un testament al tatălui lor, pentru cazul în care va scăpa din mâinile tâlharilor. De mine depinde și cât vei primi, și dacă vei mai dormi la etaj sau la subsol, cu restul slugilor.
Sofia îl privea în tăcere, dar cu ochiul stâng zvâcnind.
– Poate că voi fi mai binevoitor, dacă îmi vei spune ceva concret despre Vlad Sălăgean. Vreau să știu dacă s-a întors în Cluj, cu cine stă de vorbă, pe unde umblă. Sau e chiar în casa asta?
– De ce te interesează atât omul ăsta? Nu ești sigur dacă…
– Ba știu sigur! Și vreau s-o dezleg pe sora mea de blestem. Caută și….
– Ce anume vrei? Cum s-o dezlegi?
– Trebuie să găsesc locul unde a îngropat Sălăgean sau…Ai idee cine a fost bătrânul care i-a furat umbra soră-mii?
– Ce bătrân? Acum aud…
– Ți-am povestit. Dar ai uitat. Sau vrei să lungești vorba. Sau vrei să-l aperi.
David își strânse mâinile pe bastonul gros, din lemn de stejar. Degetele i se albiră.
– Ai grijă, că…
– Ce vrei de fapt?
– Să știu unde au îngropat funia cu care i-au măsurat umbra. Monica va trebui să-i sugrume cu ea pe amândoi. Numai atunci se va face bine. Sigur că vor trebui ținuți de câte doi bărbați pentru asta, dar voi vedea eu cum voi face! Na, că ți-am spus! Dar știi și de ce? Pentru că dacă nu găsesc funia aia, vei dormi cu slugile!
Sofia se duse la bufet și luă paharul cu secărică. În trecere, mângâie ușițele din lemn sculptat. Mânerele erau alcătuite din trupurile unor șerpi de care trăgeau mâinile unor ciclopi cu bărbile zbârlite și gurile deschise. Prin gura celui din stânga se introducea cheia. Cel din dreapta îi privea încruntat.
– Îți spun nu că mi-ar fi teamă de tine, ci pentru că vreau s-o ajut pe biata fată. Sălăgean e în Cluj. A fost văzut dând târcoale berăriei din Mănăștur.
– De unde știi? Tu nu ieși niciodată din casă.
– Treaba mea! Și ca să vezi că acolo e îngropată funia, nu zidită, îți mai spun că s-a construit o aripă nouă, chiar începând din ziua în care ai venit să-mi povestești. Nici că putea găsi un loc mai nimerit. Să dea Dumnezeu, să scape fata, să nu înceapă să dospească racul în trupul ei tot la fel ca berea în butoaie!
– Taci!
– Păi nu ai zis că a slăbit mult?
– TAACI!!!
Se repezi să o lovească cu bastonul, dar bătrâna se feri, neașteptat de repede. Măciulia sparse însă gura ciclopului din stânga, pe unde se introducea cheia în dulăpiorul bufetului.
– Potolește-te, neghiobule!
Sofia luase în mână clopoțelul cu care chema camerista. Sună de câteva ori.
– Oprește-te!
– Eu să mă opresc?
– Bine, să zicem că-mi cer iertare.
– Da?!
– Cătălina, condu-l, te rog, pe domnul!
– Ne mai vedem!
– Fii sigur!
David schiță o reverență în batjocură și ieși.
– S-a întâmplat ceva, doamnă?
– Nu, poți să pleci!
Rămasă singură, Sofia puse iar mâna pe sticla cu secărică, dar o lăsă jos fără să-și toarne în pahar. Coborî un rând de scări și intră într-o odaie mică, de la capătul culoarului.
– Ai scăpat de mine, Vlad. Pleci în Moldova, la Iași. Îl cauți pe boierul Gane! Citește scrisoarea asta!
Sălăgean luă scrisoarea și o parcurse rapid.
– Despre ce e vorba?
– Vodă Mavrocordat vrea de ceva timp să intre cu armata în Transilvania, să o cucerească. Acum, cu răscoala lui Horia, are un prilej bun.
– Atât doar că el îi va înrobi pe ardeleni mai tare decât austriecii!
– Și ce-ți pasă?
– Îmi pasă!
– Atunci stai aici, și te va ucide Monica Damadian cu funia pe care ai îngropat-o sub zidurile berăriei din Mănăștur! Te va ține frate-su.
– Frate-su și cu cine?
– Cu cine?! Te credeam mai copt, dar văd că toți bărbații muriți copii! Cu toți armenii lui, cu cine?!
– De unde știi de berărie?
– Hai, că începi să mă plictisești! Pleci imediat, sau vrei să-ți dau mai întâi o farfurie de supă?
– Un cal să-mi dai!
– Îți dau, îți dau! Așa, vezi că-ți vine mintea la cap? Te-ai gândit că îți va pica în mîini Toader Ispas?
– Ba bine că nu!
Zgomotul făcut de copitele calului lui Sălăgean pe strada pietruită s-au mai auzit un timp, după ce călărețul o luă la stânga și fu ascuns astfel de clădirile din piatră cenușie. Sofia se îndepărtă de fereastră și își prinse în palme sânii veștejiți. Așa erau acum oare și cei ai Monicăi Damadian?
*
– Haide, Maria, nu mai fi așa supărată, că am vorbit cu hangiul și aduce un paravan după care poți să te schimbi fără să te văd eu.
– Dar ce va zice lumea, că stăm în aceeași cameră?
– De câte ori nu au stat în aceeași cameră un tată și o fiică…Pentru că poți să îmi fii fiică, dacă nu chiar nepoată…
– Ce poveste stupidă! De ce nu mă lasă să plec? Cu cine pot vorbi eu? Ce om nesuferit e Toader Ispas ăsta! Și ce urât! Ce gât scurt și butucănos are!
– În schimb tu, Matria, ai o linie a gâtului atât de suplă! Stai, dă-mi voie să te desenez! Acum îmi vine în minte o compoziție cu zâne și iele!
Neîncrezătoare, Maria se foi pe marginea patului ei.
– Cum să stau?
– Așa e numai bine. Scoate-ți pantofii și dezgolește-ți pulpa dreaptă doar până la jumătate. Da, așa, chiar așa!
Maria a stat nemișcată câteva minute, privind spre fereastră.
– Ia privește porumbelul acela de pe pervaz. Poți să o faci fără să întorci capul. Vezi ce linii grațioase are gâtul? Când și-l înalță? El are forma asta ca să poată să zboare. De ce oare ni se pare nouă frumos? Cumva fiindcă vrem să zburăm și noi? Ești prietenă bună cu Silvana, nu?
– Da, de ce?
– Ia vezi, poate poți să afli: cum e Toader la pat?
*
– Nu crezi că am făcut cea mai mare prostie din viața noastră?
Marius Silaghi îl apucă de braț pe frate-su. Degetele i se afundară în carnea moale și multă ce umplea mâneca redingotei din catifea verde atât de tare, încât cusăturile stăteau să plesnească.
– Ce incredere putem avea în armeanul ăsta? Numai uite-l cum scormonește în moloz!
– Ia încearcă să-l mai tragi de limbă! Prea ne crede proști!
Vreo zece pași mai încolo, David Damadian îndepărta cu grijă cărămizile sparte ce până de curând alcătuiseră anexa dinspre sud a berăriei, cea mai nou construită, și acum prima demolată.
– Ce tot cauți, David?
– Să știi că ai un comportament ciudat, prietene. Eu, prin natura profesiei mele, am văzut fel de fel de oameni, am experiență, pot să citesc totul pe chipul…
– Ce tot cauți, David? Să știi că ne pare rău că ne-am asociat cu tine!
David Damadian își îndreptă spatele și-și șterse fața cu mâna. Era atât de prăfuit, încât îi rămaseră urme.
– Aveți puțină răbdare. V-am spus că am o problemă personală în toată afacerea asta.
– Și nu putem s-o știm și noi?
– Deocamdată, nu! Dar am să mă țin de cuvânt, am să vă ajut să vă găsiți tatăl. Și veți înota în aur!
– Sigur? Vezi că dacă ne înșeli…
– Puteți fără mine? Aveți bani destui?
– Deocamdată hambarul ăsta ne-ai pus să-l cumpărăm noi…
– Și credeți că nu va renta?
– De fapt ce rol ai tu?
– V-am spus, am relații să împrumutăm cu dobândă mică. Tu, Marius, vei face ca hârtiile să fie legale.
– Ești sigur că ai socotit bine? O mie de husari?
– O mie!
– Vinzi marfa altuia, armeanule! Să te văd și eu ce-ai să faci! Acum ce cauți? Ce vrei să găsești?
David nu-i răspunse. Îndepărtase cărămizile sparte până la fundația din pietriș. Se duse la grupul de muncitori ce stăteau deoparte și ceru un hârleț.
– Cum ați făcut fundația? În formă de cruce?
– Da.
– Și cam unde-i pământul, pe aici?
– Cam pe acolo.
Armeanul lăsă hârlețul și se apucă iar să arunce bucățile de cărămidă, vrând să ajuga la pământul negru, cu miros de mormânt. Sudoarea îi răzbătuse până la tunica cafenie.
– Ați auzit de Sisif, domnule Damadian? Sunt sigur că nu. Ei bine, era…
– Mai lasă-mă, domnule Silaghi!
Deodată, câinele unui muncitor țâșni de la picioarele stăpânului său și din câteva salturi ajunse lângă David. Începu să scurme furios pământul. Scheuna. Se tăie la labă într-o muchie de cărămidă, dar nu păru să-i pese.
– Ce are? Parcă a înnebunit! Vino-aici, mă!
– Lasă-l, poate că știe el ceva…
David se ținea de șale, urmărind câinele cu atenție. Animalul avea o înfățișare ciudată. Era roșcat, semăna cu o vulpe nefiresc de mare. După puțin timp dezgropă o funie groasă, de cânepă. Aproape de unul din capete avea un nod.
– Asta este! Hai, dă-o încoa’!
Câinele mârăi, ținând bine între dinți capătul cu nod al funiei, în timp ce David trăgea de celălalt.
– Vezi să nu te muște, boierule! Las-o, mă!
Muncitorul aruncă pe câine o găleată cu apă, și animalul dădu drumul funiei.
– Se și teme de apă! O fi turbat. Împușcă-l, boierule, fă-ți o pomană cu el!
– Lasă că am eu ce câine turbat să omor! Uite florinul ăsta, cumpără-i ceva bun de mâncare.
– Hai, că-i dus cu capul rău! Ce facem, Adame, cu toată povestea asta?
– Acu’ vorbești? După ce am cumpărat putregaiu’ ăsta? Ba am mai și dărâmat aproape jumătate?
Marius Silaghi se scărpină în barba neagră, tunsă scurt.
– Ar trebui să știi mai bine ca mine: mai mult am fi pierdut dacă…Ba nu…Nu! Da, așa este, până acum am pierdut banii luându-ne după vorbele unui nebun! Ia uite-l și acum!
– Și ce facem, mergem mai departe?
– Mergem, trebuie să-l găsim pe tata.
– Trebuie…Și aurul!
– Ăla ne-ar scăpa de griji.
– Auzi, Marius?, nu vreau să-mi fac păcate, dar nu ar fi mai bine pentru tata să-l omoare bandiții?
– Pușchea pe limba ta! Cum poți să zici așa ceva?
– Tot vrea să-i dea tot hoaștei ăleia!
– Nici nu te mai recunosc de frate!
Adam începu să râdă.
– Bine, bine, nu să moară, Doamne ferește! Dar și-ar putea pierde mințile în urma evenimentelor nefericite prin care a trecut! Mai e valabil testamentul? Spune, doar ești avocat!
Fu rândul lui Marius să rânjească, barba părând a-i fi despicată de o rană.
– Îți vorbește gura vrute și nevrute! Hai să bem o bere proaspătă, doar e fabrica noastră!
*
– Haide zapciule, mai stai și dumneata de vorbă cu noi! Văd că azi nu ești așa prins cu îndatoririle slujbei dumitale!
– Cine te-a poftit aici, domnule Silaghi? Așteaptă, că ies eu îndată!
Nicolae Predoi lăsă lucrul deoparte și ieși în fața porții, unde Remus Silagi aștepta cuminte, așa cum i se ceruse.
– Nu vreau să te supăr, zapciule, vreau să te ajut. Ce necazuri ai? Aș putea afla din altă parte, în primul rând de la Toader, dar zic că e mai bine să-mi spui tu.
Predoi oftă și se scărpină în cap.
– Ești ca râia! Dar cum e o poveste pe care o știe tot târgul, am să ți-o spun. E vorba de nevastă-mea. Zice că o chinuie copilul nostru nenăscut, transformat în moroi. Îi bântuie visele noapte de noapte. Se pierde pe picioare. Doctorii zic că are rac și mai are doar două luni de trăit, cel mult.
– Păi și de ce nu mi-ai spus până acum? Eu am leacul!
– Ai?
– Îl am. Dar ce îmi dai?
– Ce vrei?
– Prietenia dumitale!
– Dacă o faci bine pe Ilinca, o ai!
– Atunci ne-am înțeles. Uite: știi că dacă unui om i se zidește umbra, după moarte devine moroi…
– Știu.
– Atunci nu trebuie decât să facem invers, să zidim umbra moroiului ca să salvăm omul pe care-l bântuie.
– Nu am auzit de așa ceva.
– Asta pentru că nu ești atât de umblat ca mine.
– Și unde și-a lăsat umbra un copil nenăscut?
– În pântecele mamei.
Nicolae își șterse o lacrimă.
– Acolo are rac. Pântecele îi e tare ca piatra.
– Păi așa trebuie să o vindecăm. Trebuie să zidim un obiect de îmbrăcăminte pe care l-a purtat pe vremea aceea. O rochie, sau mai bine un șorț…
– Un brâu! Da, are un brâu pe care l-a purtat mult pe atunci! Unul roșu cu flori negre!
– Adă-l încoa’!
– Nu, îl voi zidi eu.
– Unde?
– Treaba mea unde! Oricum, mulțumesc. Îmi voi aminti mereu de sfatul tău.
– Dar știi că trebuie și un descântec?
– Are cine să-l facă…Auzi, domnule Silaghi, dacă mă pomenesc aici, în Târgu Jiu, cu oșteni de-ai lui Iozef, să știi că vei muri cu capul în jos, în fum de ardei iute! Ai văzut vreodată?
*
– Parcă ați fi pregătit special pentru mine salonul ăsta! spuse ofițerul Kelemen privind tapiseria albastră a scaunelor, aceeași culoare cu tunica sa, ramele aurite ale casetelor tavanului, la fel ca centura și epoleții săi, dalele de marmură, negre ca și cizmele.
– Nu, domnule ofițer, pe dumneavoastră v-am ales special pentru a-l salva pe bietul…
– Pe onorabilul nostru tată, domnule, n-o ascultați pe această…
– Această venerabilă doamnă, care vă va fi mamă vitregă în curând, necio…băieți nepoliticoși ce sunteți! Să lăsăm vechile dispute și să ne unim forțele pentru a-l găsi pe Remus. Uitați-vă aici, domnule ofițer: cafea, vișinată, palincă, bomboane franțuzești…
Kelemen privea însă picturile murale: Diana la vânătoare, Castor și Polux…
– Să trecem la lucruri concrete. Să știți, domnule Damadian, că m-am mai gândit la propunerea dumneavoastră, și nu cred că putem angaja un soldat timp de o lună numai cu zece de florini. Mai ales în așa misiune periculoasă. Mai cu seamă acum, când Imperiul are nevoie de fiecare sabie!
– Unsprezece!
– Insuficient!
– Domnule ofițer, nici noi nu avem de unde scoate mai mult de unsprezece mii de florini.
– Chiar și așa…La ce vă trebuie o mie de oșteni? Pentru o mână de bandiți ar fi suficenți o sută. Și de ce v-ați schimbat? Parcă la început atât voiați, o sută.
– S-ar putea să fie mai periculos decât credeți, domnule. S-ar putea să vă bateți cu moldovenii sau cu valahii.
Kelemen începu să-și răsucească mustața.
– Știți ceva, doamnă?
– Știu, dar nu voi spune nimic. Nici flăcăii ăștia nu știu mai mult…
– Nici sub tortură?
– Ba acolo, poate că da, dar nici dumneavoastră nu veți mai ajunge general în cazul ăsta. Ce e drept, poate veți primi o decorație frumoasă, numai bună de privit în serile de iarnă.
Pe Adam Silaghi îl pufni râsul. Sofia își trase pe după urechi șuvițele perucii albastru-argintie. “Ce faci, fato, ce faci? Mai știi ce să faci acum?”
– Că au trecut granița, asta e clar. Am vorbit cu săracul Antal Fekete și gravorii noștri le-au făcut chipurile acestor tâlhari: Toader Ispas, Vlad Sălăgean, așa-zisului Ion Groparul. Nu sunt nicăieri în Imperiu.
– Să-mi dați și mie chipul acestui Ion Groparul.
– Cu plăcere, domnule Damadian. Deci, dacă…unde trebuie să mergem?
– Acum tâlharii și bietul Remus sunt la…Nu, nu e bine! Dumneavoastră pregătiți regimentul și vă spun eu unde trebuie să vă duceți!
– Și asta e încheierea discuției? Cui credeți că vă adresați? Sunt multe mistere aici.
Kelemen se opri să soarbă o gură de cafea.
– Cel puțin pentru mine, cel mai mare mister sunteți dumneavoastră, domnule Damadian. Ce interese aveți în toată povestea asta?
David își privi pantofii.
– Ei bine…ca să zic așa…tâlharii ăștia îmi încurcă afacerile din Sibiu.
– N-am ce zice, frumoasă minciună! Să știți că pe mine nu mă puteți mitui. Interesele Imperiului sunt mai presus de persoana mea. Mâine veți afla dacă am hotărât să fiți arestați. Toți!
Sofia zâmbi și făcu o reverență grațioasă.
– Desigur, domnule ofițer, desigur! Dar ați auzit, desigur, cât bănet au scos tâlharii din zidurile conacului.
Kelemen dădu din cap a încuviințare, își termină cafeaua, și plecă cu un aer mulțumit. Adam Silaghi își turnă un păhărel de palincă și îi spuse lui frate-su:
– Se cam împarte!
– Lasă, că e destul! Și apoi, poate nu ajunge la toți…
“Proști mai sunt, Doamne! Bine-așa, ține-i așa…”
*
– Spune-mi tot, moșule. Tot, ai auzit? Lasă, nu te ridica! Poate te dor șalele.
Nicolae Predoi își aduse un scaun și se așeză în fața lui Ion Groparul. Ziua era neașteptat de caldă și bătrânul ședea pe prispa casei gospodarului care îl găzduia.
– Ce poftești, zapciule? Te credeam om așezat…
Zapciul se apropie calm și, uitându-se în altă parte, luă toiagul lung ce zăcea rezemat de perete, puțin mai încolo de bătrân. Acesta tresări puternic.
– Ăsta e bățul cu care i-au luat umbra lui Vlad Sălăgean?
– Ce importanță are?
– Ce spui, pot să-l frâng de genunchi?
Lemnul uscat pârâi. Ion Groparul se ridică de pe scaun iute ca un flăcău, dar zapciul îl ațintea deja cu pistolul.
– Pe cine trebuie să omori cu ăsta?
– Pe Remus Silaghi.
– El i-a îngropat umbra?
– Nu, dar el ne-a pus!
– Pe cine?
– Pe mine și pe tatăl Silvanei.
– Aha, de asta…Și de ce vrei să se facă bine Vlad Sălăgean?
– Ca să elibereze Ardealul. Să avem pământul înapoi.
– Toader nu poate?
– E cu caș la gură.
– Dar nu e mai cinstit?
Groparul îl privi cu milă.
– Ia povestește-mi tot! Pe îndelete, că avem timp.
– De unde să încep?
– De la început. De când erați tineri, tu și tatăl grofiței. Dar ai grijă să nu uiți ceva. Că altfel…Uite, parcă s-a crăpat puțin aici.
*
– Ăsta este, Monica?
– Da, el e! Fără rănile acelea purulente…Probabil că erau ouă bătute, cu rumeguș, și sânge de animal. Dar desenul a fost bun. Aceleași trăsături. Cine este?
– Un gropar bătrân, din Valea Adâncă. Acolitul lui Sălăgean. Au prădat împreună conacul lui Fekete.
– Sălăgean unde e acum? Ai putut să afli?
– Nu știe nimeni. Dar a fost văzut în Cluj. A fost pusă o recompensă de două sute de florini pe capul lui. Nu are unde se duce, iar pentru banii ăștia, sigur ni-l aduce cineva. Iar atunci…
– Atunci îl voi sugruma cu funia asta. Vin și eu cu tine la Cluj. Și dacă e nevoie, și în expediția voastră militară!
Luă un fursec dintr-o bombonieră înaltă, din sticlă verde, și îl mestecă cu poftă.
– Vrei și tu? Sunt cu alune.
*
– După ce am montat și oglinda aceea prin care puteai să vezi în camera alăturată, Adorjan Fekete a începu să se poarte cu noi mai mult decât frumos. Nu numai că ne-a plătit regește, dar ne poftea la masă în salonul conacului. Constantin a zis că trebuie să fugim unde o vedea cu ochii, mai ales că Gheorghe Sălăgean, tatăl lui Vlad, se uita la noi cu niște ochi…Nu că nu ar fi avut de ce, dar Silaghi ne pusese. Oricum, știam prea multe. Eram holtei amândoi, și…
– Stai puțin, de ce a făcut Silaghi asta?
– Să aibă cine păzi comoara. El nu putea sparge zidurile să ia banii, nimeni nu putea.
– Dar nu trebuia să-l iubească pe copil, ca să-i zidească umbra?
– Ei bine, eu cred că l-a iubit. Mai mult decât pe copiii lui. Și acum ține la Vlad ca la un fiu. Bine, în felul lui…Ca un copac bătrân care îi dă lăstarului crescut din rădăcina lui sevă otrăvită, astfel încât nici să nu moară, dar nici să trăiască.
– Și bătrânul Fekete? E clar, ăsta era pizmaș. Dar tatăl lui Sălăgean?
– El nu a știut. Și, oricum, și el și groful au fost oameni foarte ciudați. Au murit fără să le spună băieților de bani. Bine, credeau probabil că scapă de boală, că se trezesc sănătoși după fierbințeală, dar chiar și așa…
– Auzi, Ioane, dar dacă noi vom îngropa mii de români în răscoala asta, va fi oare bine în țara asta? Peste cât timp? Ne vor veghea oare umbrele?
Bătrânul se ridică, făcu câțiva pași și luă un pumn de pământ din fosta grădină a gospodarului.
– De ce crezi, Nicolae, că pământul ăsta e mai negru decât cel din Ardeal?
– Pentru că au murit mai mulți români?
– Cred că da. Și acum e mai bine. Omul ăsta are ogorul lui, eu nu-l mai am. E rândul nostru, e rândul meu acum! E rândul lui Vlad, e rândul lui Toader!
– Povestește mai departe!
– Ai să vii și tu cu noi? Așa, cu vreo mie de panduri?
– Spune mai departe!
– Spun, spun…Dar mai întâi, uite un descântec din satul meu, făcut probabil de niște oameni care știu ce roade dă mânia:
Plecat-a un om mare roşu
Intr’un codru mare roşu,
Să taie pari mari roşii,
Şi nuiele mari roşii,
Să facă o strungă mare roşie,
Să mulgă oi mari roşii,
Să facă un caş mare roşu,
Şi să plece prin sat strigând:
«Hai la caş roşu,
La caş roşu!»[2]
– Asta ca să știi unde o să ajungem tăind cu săbiile. Chiar cu dreptate! Și acum, să-ți povestesc mai departe. Am pribegit prin multe locuri. Ne câștigam pâinea ca zidari. Constantin s-a încurcat cu o roabă de pe moșia unui boier din Moldova, o tătăroaică. I-a făcut un copil, o fetiță. Silvana. Când era copila mică, lucram la o catedrală din Pécs. Dacă ai ști ce oraș…Turnuri, turnulețe…Ferestre în ogivă, rozete din piatră…
– Povestește mai departe. Vorba lungă, sărăcia omului!
– Într-o zi, l-am văzut pe Silaghi. Se tocmea să picteze interiorul catedralei. I-am dat binețe, dar la început s-a făcut că nu ne cunoaște. Și curând s-a întâmplat nenorocirea. Acum nu știu dacă știi cum lucrează un zidar la construcția unei catedrale din țările de la apus. Mai precis la unele decorațiuni din piatră, care nu se pot face decât așa. Au turnuri de două ori mai înalte ca bisericile noastre. Meșterul stă într-un coș de nuiele, iar doi oameni îl lasă de sus cu un scripete. Cum, necum, funia s-a rupt și Constantin a căzut de la zece stânjeni și s-a făcut zob. M-am uitat și eu la funie. Nu fusese tăiată, dar părea pe jumătate destrămată cu un cuțit. Pe unul din oamenii care coborau coșul l-am văzut stând de vorbă cu Remus Silaghi. Știu că nu e suficient, dar eu totuși cred că…Mama Silvanei a înnebunit de durere. Spunea tot timpul că nu ar fi trebuit să-l lase să plece la lucru, că în dimineața aceea a cântat un graur cu glas de miel căruia i se zdrobește gâtul. Mai spunea că e pedeapsa lui Dumnezeu pentru fapta lui Constantin, că i-a zidit umbra băiatului. Fetei i-a spus să-și țină gura câte zile va avea, pentru că dracii aud ce vorbești, dar nu și ce gândești. Mie mi-a spus să mă întorc în satul meu, pentru că acolo mă știu oamenii și i-ar fi mai greu lui Silaghi să pună pe cineva să mă omoare. Și așa am făcut, mai ales că am aflat că Gheorghe Sălăgean și Andorjan Fekete muriseră de curând de ciumă. Silaghi e prea laș să facă ceva ce se poate afla. Eu și pe oamenii ăia doi din Pécs, i-am luat mai cu frumosul, mai cu urâtul…Dar nu am putut scoate nimic de la ei, era țara lor.
– Cu Silvana ce s-a întâmplat?
– Nu le-am mai văzut de atunci. Decât pe fată, când era de-acum femeie în toată firea și s-a măritat cu Antal Fekete. De mamă-sa nu am mai auzit nimic, și cu Silvana nu vorbesc niciodată. În satul meu se vorbește că Fekete a întâlnit-o la o mănăstire de pe lângă Budapesta. Fusese crescută de maici, avea o educație aleasă.
– Și acum văd că e femeia lui Toader! Măi, pe băiatul ăsta cred că l-a pupat mă-sa prea mult pe spate când era mic, că prea e muieratic!
– Vrea să pună mâna pe bani! Doar de asta s-a măritat și cu Antal. Eu mă gândesc uneori dacă muierile astea simt vreo plăcere dacă nu au alături o pungă cu bani pe care s-o mângâie din când în când.
Nicolae Predoi se uită urât la bătrân.
– Și pe tine cum de nu a încercat Silaghi să te omoare?
– Păi eu am fugit…
– Nu…atunci!
– Probabil că a considerat că trebuie să scape mai întâi de Constantin. El era mai vorbăreț.
– Și acum nu te-a recunoscut?
– Nu știu, dar cred că nu. Am îmbătrânit tare, iar el e într-o ureche. Știi și dumneata, zapciule, că acolo unde e multă minte e și multă prostie!
– Hmmh! Da, știu.
– Dar pe Silvana, de ea își amintește?
– Nici atîta! Nu aș recunoaște-o nici eu dacă nu ar fi stat în preajma mea atât timp când era copil.
– Dar ea pe tine, da, numai că își ține gura, pentru că altfel ar auzi-o dracii….Hmm!
Zapciul lăsă pistolul la o parte și își umplu pipa, fără însă a-l scăpa din ochi pe Ion Groparul.
– Acum povestește-mi cum a fost atacul la conacul lui Fekete!
Cât timp bătrânul a vorbit, Nicolae a privit casele, tufele desfrunzite de soc cu tulpinile lor albe și ruginii, desenul ramurilor de plop pe cerul albastru. Gustul tutunului avea ceva din cel al plăcintelor bine rumenite.
– Ce avea cu Sălăgean?
– Nu știu, tu îl cunoști pe Toader Ispas, ar trebui să-ți dai seama de ce a fost atât de iute la mânie.
– Așa e băiatul ăsta…Se va schimba el, dar nu așa de repede…Dar tu de ce ești atât de apropiat de Sălăgean, de ce te-a pus în fruntea oamenilor din sat?
– Cât a pictat biserica din Valea Adâncă am stat de vorbă în mai multe rânduri. Venea la mine, în cimitir…
Predoi luă toiagul și îl îndoi pe genunchi. De data asta bățul se crăpă pe o lungime de o palmă.
– Stai! Bine, îți spun. A aflat că i-am îngropat umbra.
– De la cine?
– Nu știu! Dar bănuiesc că de la Sofia, o muiere din Cluj care era și pe atunci țiitoarea lui Silaghi. Că nu cred că de la Silvana.
– Și ce te-a pus să faci pentru el?
– Să adun oamenii…
Zapciul pârâi iar toiagul, și atunci bătrânul îi povesti cum i-a furat umbra Monicăi Damadian.
– Unde ați zidit-o?
– La Cluj, la temelia unei berării. Berăria din Mănăștur.
– Și totuși, cum de v-au găsit pe tine și pe Constantin să păstrați secretul banilor? Îmi spui, sau…
– Am fost lotri. Altfel ne spânzurau.
Predoi oftă, se ridică și se îndreptă spre poartă.
– Dă-mi toiagul!
– Mai lasă-mi-l mie puțin! S-ar putea să nu mă mai țină spatele nici pe mine!
– Dar ai să mi-l dai?
– Cred că da.
Zapciul se întoarse din pragul porții.
– Auzi, Ioane, tu nu vorbești ca un țăran, ci ca un om cu carte. Cum se face?
– Păi, măi copile, poate am învățat și ceva carte prin pribegiile mele.
*
– Silvana, trebuie să-ți spun ceva.
– Rău tare?
Femeia îi așeză palmele pe sânii ei.
– Da, iartă-mă, de-abia acum mi-am dat seama, altfel îți spuneam mai devreme.
– Dar spune-odată!
– Sălăgean știe unde sunt copiii tăi! La un sas din Brașov, Schmidt, așa-i? Dacă vrea să le…
– Vai de mine!
Silvana sări din pat și-și trase cămașa peste cap.
– Acum mă duc!
– Nu, stai să-i scriem. Oricum ajunge mai repede scrisoarea!
– Tu înțelegi că nu mai pot sta o clipă? Înțelegi ce simte o mamă?
Dădu o palmă peste mâna întinsă spre ea.
– Silvana, nu mă obliga să te ameninț. Nu poți pleca, pui în pericol ce vrem noi să facem. Există o soluție. Îi scrie Nicolae lui Schmidt, îi spune că l-a prins pe Sălăgean, iar răspunsul vine tot la el, în Târgu Jiu.
– Și de unde adică îl cunoaște Nicolae pe Sălăgean?
– Tu nu-i cunoști pe austrieci. În mod sigur au făcut deja gravuri cu chipul lui Sălăgean, iar foile imprimate sunt peste tot, la toți soldații de la graniță. La fel și eu, poate și Ion Groparul. Nu mai avem ce căuta în Transilvania, decât ca învingători.
– Și cine le-a spus cum arătați?
– Antal.
– De ce l-ai lăsat în viață?
– Pentru că nu am avut inimă să las să fie omorât.
– Nu cumva pentru a avea clemență în caz că vei fi prins?
– Nu.
– Ei, nu! Dacă nu te-aș cunoaște, Toadere. Uite-așa te citesc, ca-n palmă! Vorbește cu prietenul tău să trimită un pandur de-al lui, unul de încredere, la Brașov. Și să se întoarcă degrabă cu răspunsul, dacă sunt bine copiii. Să-i ducă acasă, să-i păzească soldații! Oare Antal o mai fi în viață?
– Și ce să spună pandurul?
– Că Sălăgean a fost în Târgu Jiu, a siluit o femeie, l-a prins zapciul, iar sub tortură a mărturisit totul, inclusiv că vrea să-mi răpească copii. Apoi a fugit din arest. Asta în caz că nu l-or fi prins deja. Dar trebuie să riscăm. Dar parcă ieșea un ziar în Sibiu, nu?
– Da, și unul în Cluj, dar ce crezi?, că au scris despre asta? Ca să vadă oamenii cum se întinde răscoala lui Horia?
– Da,…da! Hai, du-te!
[1] Poezii poporale din Banat, III, Descântece, adunate de E. Hodoș, Editura “Asociațiunii”, Sibiu, 1912, Tipografia Arhidiecezană, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/fg/BCUCLUJ_FG_134139_1912_003.pdf, accesat aprilie 2020.
[2] Poezii poporale din Banat, III, Descântece, adunate de E. Hodoș, Editura “Asociațiunii”, Sibiu, 1912, Tipografia Arhidiecezană, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/fg/BCUCLUJ_FG_134139_1912_003.pdf, accesat aprilie 2020.
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.