Capitolul 9. Cea mai scurtă zi din an
– Crăișorul Horia zice să mergem la casele noastre și să ne pregătim, că la primăvară ne adunăm iar!
Toader Ispas le vorbea oamenilor săi, atâția câți mai rămăseseră. Fuseseră înfrânți. Umbrele multor flăcăi înalți și vânjoși aveau să înnegrească pământul de acum încolo.
Tu pe unde mergi și cânți
Nu mai vezi ochi înfloriți,
………………………….
Bucură-te țintirime
Că frumoasă floare-ți vine,
Da nu vine să-nflorească,
Ci vine să putrezească.[1]
Fulgii de zăpadă se așezau în căciuli și în cojoacele mițoase. Pământul mai avea să se odihnească sub stratul gros de omăt până să dea naștere altor spice. “Ce rod va fi? Oare chiar au rost toate acestea?”
– Sau poate că vom reuși să ne obținem drepturile pe calea legii. Crăișorul strânge bani să se mai ducă o dată la Împărat. Poate că de data aceasta îl va convinge!
“Dacă nu vom fi uitați, da!”
– Și tu unde ai să mergi acum, Toadere?
Nicolae Predoi se apropiase și acum îl strânse ușor de braț, dându-i de înțeles că nu e nevoie de prea multe cuvinte pentru a-i îmbărbăta pe moți. Chipurile lor aveau duritatea stâncilor din Apuseni.
– Nu e totul pierdut.
– Ba, din păcate, da! Fără tunuri…
– Nu mai ai nimic din banii lui Silaghi? Am ajuns să le spun așa, deși…
– Nu. Puținul care mi-a rămas îl voi da oamenilor ăștia, să-și îngroape morții creștinește. Eu ți-am spus că ce-i de haram, de haram se duce! Unde te duci acum? Acasă nu mai poți, că ne caută austriecii ca pe….
Toader își trecu degetele prin barba deasă, castanie, mijită bine de-acum.
– Și cât or să ne mai caute?
– Ei, uită ei, dar nu chiar așa de repede!
– Păi, eu știu unde să merg…Tu te duci acasă, nu? Ce greu trebuie că ți-a venit…
– Îți dai seama! Tocmai în asemenea clipe! Sper să ajung măcar la înmormântare. Că nu are cum să se mai facă bine. Tare aș vrea să fiu lângă ea când își dă duhul, să nu ajung prea târziu…
– Poate că nu…Fekete cum s-a tămăduit?
– Voia lui Dumnezeu! În caz că s-a tămăduit, că nu-l întoarce boala…
Îl bătu cu palma pe umăr, se gândi puțin, apoi zise:
– Vino să stai la mine până se mai liniștesc lucrurile.
– Mulțumesc, Nicolae, dar acum vreau să stau lângă oamenii ăștia. M-a găzdui vreunul din ei. Și așa din brașovenii mei nu mai trăiește niciunul. Nu s-au știut apăra. Aș fi murit și eu dacă nu ai fi fost lângă mine tot timpul.
– Măcar ai învățat ceva de aici?
– Să-ți spun drept, nu știu! Dar simt că peste un timp, dacă voi mai trăi…
Un surâs despică barba neagră a zapciului. Îl mai bătu o dată cu palma pe umăr.
– Bine, bine…
*
Ospățul era îmbelșugat. Boierul Gane profitase că era dezlegare la pește și poruncise bucătarilor să fiarbă cu mirodenii un somn uriaș. Dar mai întâi mâncaseră știucă umplută cu stafide, cegă friptă la foc domol…Deși își propusese să fie cumpătat, Sălăgean băuse deja trei pahare cu vin dulce de Cotnari.
– Ce căldură a dat dintr-o dată! Dacă o ține tot așa, până mâine se topește toată zăpada! Ne bate Dumnezeu pentru păcatele noastre, fără zăpadă nu se mai fac grânele!
– Da, și va fi foamete mare…
Vodă Mavrocordat își făcu cruce și toți boierii îl imitară.
– Bine că e gata biserica. De asta l-am adus aici pe zugravul din Ardeal, să stea cu noi la masă. Merită! A pictat în stilul bizantin al maeștrilor greci și ruși, deși în țara lui este altă modă. Ce facem, îi mai dăm o comandă? Vrea cineva să-i picteze salonul? Se pricepe și la scene de vânătoare, la portrete, poate desena zeii vechii Grecii…Îmm?! Ce zici, boier Gane?
– Dacă îmi dai voie, Doamne, eu l-aș năimi…
– Mi-ai promis, Măria Ta, că mă lași să mă întorc în țara mea!
– Adevărul e că ar trebui să-l las să se ducă! Sau mai bine îl ținem aici?…Vă dau la toți o veste care pentru unii s-ar putea să fie bună, dar pentru alții, printre care mă număr și eu, nu e: rebelul Horia a fost înfrânt! Două luni a durat totul! Toți cei care au participat la răscoală sunt vânați de husari și de seimeni în toată Transilvania. Când îi prind îi spânzură, dar nu înainte de a-i tortura…Sfârșitul lumii…
Sălăgean sări în picioare. Plângea.
– Și nu am fost acolo! Să mor lângă ai mei!
Dădu să se repeadă la Vodă Mavrocordat, dar doi ieniceri cu ghioage feliate în mâini îl siliră să se așeze.
– Horia trăiește?
– Da. Vrea să strângă oamenii din nou.
– Lasă-mă să plec…
– Să se servească cafelele! Deci, cum binevoiești, boier Gane, îl lăsăm pe acest om să plece în țara lui, sau îți pictează dumitale conacul?
– Să stea aici, e mai în siguranță!
– Bine…
Cămărașii veniră cu o tavă plină cu cești aburinde. Aroma cafelei umplu sala, aburii ridicându-se până la pietrele reci ale tavanului. Vodă îi făcu agăi un semn, și, când Dimitrie Gane dădu să soarbă prima gură, turcul se apropie iute din spate, scoase iataganul și îi tăie capul. Trupul începu să se zbată, căzând odată cu scaunul. Ochii tulburi ai spătarului, dintre un vas mare cu struguri negri păstrați la gheață și unul cu lămâi, îi priviră pe rând pe oaspeții așezați la stânga mesei, până să-și piardă lucirea pentru totdeauna.
– De ce, Măria Ta?
– Pentru trădare. Nu avem voie să adăpostim fugari din Transilvania. Cum îmi spuneți? Deli-bei?
Apoi, după o pauză:
– Pregătește-te, Vlad Sălăgean, mâine dimineață pleci. Să fii cu băgare de seamă, pentru că ai de trecut munții, și e cea mai scurtă zi din an!
*
Remus Silaghi își pipăi obrajii cu degetele. O rugase pe Maria să-i radă perciunii, și acum pata din naștere se lăfăia nestingerită pe albeața feței.
– Știi că azi e ziua cea mai scurtă din anul ăsta? Uite, de abia acum se luminează…Parcă mă apucă o tristețe așa de mare…Îmi vine să plâng!
– Lăsați, maestre, aveți încredere în Dumnezeu!
– Eu am, Maria, fata tatii, dar nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că sunt bătrân și bolnav, și nu mai am mult de trait…
– Lăsați, maestre, nu vă mai necăjiți atât! Uitați-vă, vă citesc niște rugăciuni! și luă de pe scrin o carte mică cu scoarțe roșii.
Dar Silaghi nu vru să o asculte.
– Ajută-mă să mă îmbrac. Vreau să fac o plimbare, să văd lumina, atâta cât mai este! Auzi, să moară și Sofia!
De data aceasta lacrimile chiar începură să îi curgă pe obraji.
– Ia mai povestește odată cum ați găsit-o!
– Nu vă face bine, maestre. Bine, mergem afară, deși e noroi.
– Uite, Maria. Te rog pe tine, fă asta pentru mine: mai adu un doctor, unul din Sibiu. Să cerceteze dacă nu are în sânge urme de otravă.
– Dar e depusă în biserică, maestre! Ce vreți să…
– Vreau să văd dacă nu au otrăvit-o neisprăviții ăștia doi!
– Doctorul a spus doar că a murit de inimă.
– Lasă că mă pricep și eu un pic le chestiile astea. Și îți spun sigur că nu a murit de inimă…Dar unde e Sofia acum?
– La biserică! Nu am fost împreună ieri?! Îi citește…
– Da, da, așa e! Păi nu mai mergem la plimbare, mergem la biserică…Săraca Sofia! Ce șnițele știa să facă…
Maria îl ajută să-și pună șuba groasă. Își așeză și ea o broboadă peste părul nepieptănat. Când coborau scările fură întâmpinați de Marius Silaghi.
– Unde te duci, tată?
– Să…să…
– Știi ce zi e astăzi?
– Ce, a venit deja Crăciunul?! Ați pregătit bradul? Vezi că în pod sunt niște lumânări mari, frumoase, roșii, primite de la ambasadorul Franței!
– Ai auzit, Maria? Să ai mare grijă de el! Să nu cadă, să nu pățească ceva…Vă plimbați, da? După aceea, să vii la mine să-ți spun ceva…Nu, nu te speria, e de bine, ai să vezi!
Străzile Clujului era pline de zăpadă topită și de noroi. Dedesubt pavajul era alunecos.
– Țineți-vă de brațul meu, maestre! Aveți grijă să nu alunecați!
– Ce fată bună ești tu, Maria! Dar să știi că și fiica mea are un caracter frumos! Nu ca nemernicii ăștia de băieți! Mâine să mă ajuți să-mi fac testamentul. Își las și ție ceva. Lor nu le las nimic! Numai fetei! Ea a fost singura care a plans când a murit maică-sa, și…
– Dar câți bani îmi lăsați, maestre?
– Păi, destui…Ai văzut și tu câți galbeni erau zidiți în conacul lui Fekete!
– Dar banii aceia nu mai există, maestre! Nu mai sunt! I-a luat zapciul cu el, să le cumpere arme la rebeli! Nu vă amintiți?
– Da, da! Blestematul! Și nu putem pune mâna pe el? Ce face Kelemen?
– Kelemen e mort! L-au împușcat rebelii, nu v-am spus?
– Da, da…nerușinații! Pe unde o mai fi Toader Ispas? Ce s-a mai obrăznicit și băiatul ăla…E de nerecunoscut!
– Au fost înfrânți, maestre! I-a spulberat armata!
– Ce bine! Și moldovenii au luat bătaie! Trăiască glorioasa noastră armată! Cinste bravilor husari!
Vru să schițeze niște pași de defilare, dar nu putu din cauza piciorului beteag. Alunecă și era gata să cadă, dar trecătorii fură scutiți de acest spectacol, numai ca să asiste la o scenă și mai tragică. Jumătate de cap îi fu spulberată de o împușcătură, și Remus Silaghi se prăbuși, întâi în genunchi, apoi cu totul.
– S-a tras de la fereastra aceea!
– Ba de la aceea!
– Ce-i cu voi, oameni buni? A tras turcul acela care fuge…În gangul ăla! Prindeți-l!
Maria se ghemuise lângă cadavrul pictorului și plângea.
“Ce mă fac acum?”
*
Vlad Sălăgean nu călări întins spre poarta dinspre nord a orașului. Era liber să vadă Iașul, nu îl însoțea niciun oștean înarmat, ca până acum. Privi clădirile de piatră, coloanele ce aveau la capitel grifoni cu limbi lungi și despicate. Sirene cu două cozi, desfăcute în lături, prinse în mâini. Trecătorii, grăbiți să se adăpostească de ploaia rece și măruntă, nu zăboveau cu privirea asupra lor. Viața era prea scurtă, nu aveau timp să se gândească că puteau apuca doar pe două căi. Pe care se nimerea, ori pe care erau împinși, pe aia mergeau. Potcoavele calului lăsau urme adânci în buștenii putrezi ce pavau străzile. Departe, spre zarea cenușie…
Eu dacă știam,
Nu mai răsăream;
Eu de-aș fi știut
N-aș mai fi crescut.[2]
Umbra i se așternea înainte și fugea mai repede, era mereu grăbită. Trecu codrii Pașanilor, codrii Botoșanilor…Copacii își strângeau crengile în urma sa. Nu va reveni niciodată în Moldova. Din nou îl durea capul și ochii îi zvâcneau, gata să-i iasă din orbite. Știa de la vrăjitoare că Monica Damadian e moartă, că Antal Fekete trebuie să-și suporte pentru tot restul vieții nevasta necredincioasă, că Toader Ispas stă ascuns în casa unui moț, neînțelegând decât pe jumătate ce s-a petrecut cu viața lui. Știa și că leșul lui Ion Groparul se odihnea în sfărșit în ștreang, după ce fusese purtat prin toate satele din Apuseni. Lațul era din funia cu care măsurase umbra Monicăi. Așa i se măsurase și lui, și nu numai lui. La amiază intră în ograda unui han din Bucovina, să îmbuce ceva. Un câine negru îi amușină cizmele. Avea cap de om, chipul lui Remus Silaghi. Favoriții albi erau plini de noroi. Îl privi cu ochi rugători, și atunci Vlad știu că murise și pictorul.
– Nu-i da de mâncare, domnule, azi s-a aciuat pe-aici!
Hangiul îi dădu un picior în fund și potaia fugi chelălăind.
Începeau deja să se aștearnă umbrele înserării. Făcuse de atâtea ori drumul ăsta…Aici e bradul fără vârf, aici e stânca gata să se prăvale peste potecă…Ajunse la căsuța vrăjitoarei când întunericul topea deja toți copacii, și pe cei drepți, și pe cei strâmbi, și pe sănătoși, și pe cei plini de scorburi.
– Ai venit…
Îl luă de mână și îl trase înăutru. Nu ardea focul, dar era cald. Nu-i mai zvâcneau tâmplele. Făcură dragoste atât de mult, încât văpaia plăcerii le cuprinse fiecare parte din trup.
– Azi e cea mai scurtă zi din an.
– Da, dar pentru mine, este, în sfârșit, lumină!
[1] Flori alese din poezia populară – poezia obiceiurilor tradiționale, Ediție îngrijită de Ioan Șerb, 1967, Editura pentru literatură, pag. 259.
[2] Călinescu G. Istoria literaturii române. Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1964, pag. 45.
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.