fragmente din volumul „Religie – de la efecte la cauză”, Claudiu Dumitrache – în curs de apariție
Cugetând la ultimii ani, din lumea muzicală, literară, filozofică și de divertisment (în care m-am aventurat), din relațiile interumane și călătoriile din Europa, Asia și America, dar mai ales din pelerinajele de la mănăstirile românești, grecești și athonite – înțeleg faptul că Frumosul, ca să poată fi considerat, trebuie să provină din Adevăr, altfel ne amăgim cu efecte efemere, cu lumini artificiale, cu imaginarul comod, cu stări de conștiință alterată și droguri felurite sau închiși în „microbunăstarea” noastră.
Această frumusețe, care nu se mai poate relativiza, contesta sau schimba, se descoperă doar în Adevăr, nefiind creată, dar putând să ia și o anume formă materială transfigurată, ca expresie a frumuseții înțelese și văzute cu mintea și simțite cu inima: ori ca jertfă, ori ca rezultat al manifestării spirituale în lumea pământească, ca lucrare, dar numai în modul [artistic] ortodox, așa cum se întâmplă cu Biserica. Forma ei materială pământească și de manifestare este expresia trăirii duhovnicești a celor ce intră în aceasta – expresie a realității spirituale, însă numai cei ce văd prin Adevăr pot transcende simbolismul și ritualul ei. Prin participarea la Sfânta Liturghie, în Sfânta Biserică Ortodoxă, parafrazând-o pe cercetătoarea Mihaela Gheorghiu, prin participarea conștientă, prin înțelegerea simbolurilor, muzicii și asumându-ni-le, devenim contemporani cu Hristos, cu jertfa Sa, cu mărturisirea Sa, aici ieșim din cronologia timpului și pregustăm adevărata veșnicie, după măsura vasului fiecăruia – Dumnezeu oferind, celor mai vrednici și smeriți, Lumina Sa.
Despre această Lumină, spunea Sf. Dumitru Stăniloae, deşi nu are formă materială, „nu e ceva difuz, dezorganizat, ci se simte în ea o armonie superioară, o plenitudine de bunătăţi şi, ca atare, e frumoasă, e chiar frumuseţea de model a oricărei frumuseţi văzute.” Deci, frumusețea nerelativă, adică reală, nu se poate aprecia după socotința fiecăruia, în mod individualist, pentru că aceasta nu se vede după estetica rațională a lumii acesteia, aceasta din urmă fiind influențată de pasiuni, pofte, dorințe, sentimente, (pseudo)educații felurite și consum. De cele mai multe ori, aici intervine relativul aprecierii frumuseții între persoane care, exprimându-și neplăcerea față de o operă de artă, spre exemplu, operă care poate fi expresie a Adevărului, se invocă celebra replică clișeică și pervertită „gusturile nu se discută”, aceasta salvându-i pe mulți, dar doar în ochii celor asemenea lor, „opaci harului.”
În scurta și substanțiala sa lucrare intitulată ,,Scurtă privire teologică asupra muzicii”, din 1999, părintele Dan Bădulescu (fost muzician) se întreabă cum sună, de exmplu, o melodie urâtă. Muzicianul atrage atenția că, de cele mai multe ori, aici vorbim despre muzica vrăjită, care nu sună respingător, oribil sau cacofonic. Dimpotrivă, sună chiar ,,artistic, estetic, atrăgător”, dar înşelător.
Părintele mai constată că mulţi oameni, în mod eronat, îşi ,,apără preferinţele muzicale folosind acel principiu estetic hedonist, după care ce e plăcut e şi bun.” Esteticianul John Ruskin, despre care amintește părintele în lucrare, a oferit următoarea explicaţie prin care, deși lipsit de experiența sacralității liturgice, autorul, prin onestitate, reușește să înțeleagă importanța frumosului, care nu poate fi frumos fără să provină din adevăr: ,,Nimic mai obişnuit decât să auzi oameni dornici să fie consideraţi filosofi declarând că „frumosul este adevăr şi adevărul înseamnă frumuseţe.” Fapte sunt că adevărul şi frumosul sunt lucruri cu totul deosebite, deşi adesea înrudite. Căci, deşi adevărul şi frumosul sunt independente unul faţă de celălalt, nu înseamnă că suntem liberi să-l căutăm pe oricare dintre ele după liberul nostru arbitru. Ele sunt într-adevăr separabile, dar este greşit să le separăm; ele trebuiesc căutate împreună în virtutea lor, ceea ce înseamnă să căutăm în primul rând adevărul şi apoi frumosul.”
Dacă eliminăm orice realitate spirituală și știința empirică a harului, raportându-ne strict la manifestarea telurică, fără ideea creaționismului și negând un sens al vieții, ajugem să fim de acord cu majoritatea gânditorilor curentului psihanalitic, punând punct, fără alte comentarii. Kant era de părere că aprecierea frumuseţii este determinată de gust, iar acest lucru este la fel de adevărat cu acela că arta, în viziunea lui Freud, este un act în care complexele și frustrările sunt ridicate la un nivel valoric sau virtuos universal, chiar abolind caracterele de bine și rău / rușine și onoare, generând astfel o satisfacție, bucuria jalnică a auto-suficienței, defularea, care implică o formă bolnavă a iubirii de sine.
Aici, cei care păstrează predaniile și ajung să aibă experiența adevăratei frumuseți, ori chiar să intuiască mai presus de intuiție, vor spune că gustul este determinat de educație, experiențe, consum și iubire. Într-un cuvânt de folos și care ridică semne de întrebare, responsabilizându-i pe cei mai sinceri și smeriți, părintele Bogdan Chiorean explica faptul că, pentru a merge la Biserică, „e musai să intuiești [măcar] ceva din relația pe care Hristos ți-o propune. Cât reușești să descoperi arată, de fapt, câtă dragoste ai”.
Pentru a considera Frumosul, deci, în mod autentic, trebuie să avem în vedere mărturia unică și unitară la care suntem chemați prin cuvintele „Să ne iubim unii pe alții că într-un [singur] gând să mărturisim… ”, fără a mai lasă loc de opinii, păreri și aprecieri individuale rezultate din experiențe și formări exterioare Adevărului, Care este Dumnezeu. În caz contrar, pentru și cea mai mică diferență de percepție, separarea persoanelor devine inevitabilă și, odată cu aceasta, ținta este ratată (hamartia!), despărțindu-ne de Persoană absolută reală. Sf. Sofronie spunea că omului „îi este indispensabilă cunoaşterea Fiinţei divine, a „formei” Existenţei Sale, căci este evident că întreaga noastră viaţă depinde în aşa măsură de concepţia privitoare la Prototipul, la Imaginea ei primordială, încât orice modificare a viziunii noastre despre Fiinţa divină va avea drept consecinţă fatală o modificare a „formei” propriei noastre existenţe.”
Aici merită menționat că realitatea duhovnicească, în care trec sfinții, este necreată, însă nimic și nimeni nu se confundă în aceasta, existând o ordine perceptibilă a persoanelor și energiilor sau lucrărilor dumnezeiești de care se împărtășesc sfinții și prin care cunosc pe Dumnezeu, înaintând la nesfârșit în cunoașterea Sa, în iubirea Sa; căci Dumnezeu nu poate fi cuprins nici de către oameni, nici de către îngeri, altfel oamenii și îngerii ar însemna să se integreze în Sfânta Treime și să devină Dumnezeu, în Ființa Sa, dupa natura Sa – idee care nu este decât o erezie, conform Bisericii, omul rămând om creat și având să se îndumnezeiască numai prin har, dându-i-se această șansă, din nemărginita iubire a lui Dumnezeu, prin faptul că El a deschis timpul, acest timp fiind, evident, temporar pentru pocăința omului și pronunțarea doririi mântuirii sale prin liberul arbitru; Dumnezeu Cel veșnic, deci, integrându-Se în timpul teluric pentru ca omul să poată deveni veșnic, trecând de la existență și moarte la fiindul nelimitat și necreat: la viață. Apoi, despre energie și act, scria Sfântul Sofronie, „dogma ne vorbește într-un limbaj diferit. Energia este cognoscibilă și comunicabilă, ea intră cu ființa creată în cea mai strânsă dintre uniri, fără ca necreatul să devină creat sau creatul să devină necreat.” Aici, sfântul mai spune că „îndumnezeirea desăvârșită a naturii umane asumată de Hristos nu o preface în natură divină, acest lucru rămânând adevărat în veșnicie.” Suprafiinţa rămânâe incognoscibilia și incomprensibila, cunoașterea Sa fiind posibilă numai prin lucrările dumnezeiești, până la identitatea cu Dumnezeu, prin har.
Este o condiție sine qua non, pentru participarea la taina frumuseții, aceea de a avea curajul recunoașterii adevărurilor și de a ne asuma, până la urmă, starea decăzută, smerindu-ne – acest curaj venind din nădejdea în Dumnezeu, de la Care omul capătă putere în toate și puterea de a se jertfi. Celui ce nu are curajul nădejdii prin credință, spune Hristos, nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor, ca unuia ce nu a crezut și nu a avut încredere în nemăriginita milă, putere și iubire de oameni a lui Dumnezeu, arătându-se acestea prin cuvintele din Matei 12,31-32. Dar nu se exclude nici aici, ca în aproape orice îndemn evanghelic, caracterul paradoxal, antinomic sau „cu dus și întors.”
Despre judecata lui Dumnezeu, părintele Nicolae Steinhardt spunea că, „în fiecare zi, Dumnezeu stă un ceas pe scaunul dreptății și 23 de ceasuri pe scaunul milei.” Referitor la aceste cuvinte, Ion Rațiu explică, într-un articol intitulat „Colosul iubirii lui Dumnezeu”, aceea că „Dumnezeu dăruiește omului pacea și mila Sa cu mai multă bucurie decât dreptatea și pedeapsa. Pentru aceasta, cel ce privește spre scaunul milei să nu uite de scaunul dreptății, iar cel ce privește spre cel al dreptății să nu deznădăjduiască, ci să caute spre cel al milei. Dumnezeu ar vrea să fie doar milostiv și iertător, însă libertatea noastră Îl obligă să fie și drept. Dreptatea Lui se întemeiază pe libertatea noastră de a alege binele sau răul, lumina sau întunericul, lumea sau Împărăția Sa.”
Astfel că, exagerarea iubirii lui Dumnezeu în timpul pământesc limitat, adică al pregătirii oamenilor pentru mântuire, pentru comuniunea deplină, este un păcat deoarece „deschide calea altor păcate”, oamenii ajungând să le săvârșească fără mustrare de conștiință și fără a se mai pocăi în chip real, știind aici că pocăința este fuga de păcat, după cum spun Sfinții Părinți, și timpul vieții pe pământ „este dat spre pocăință”, după cum afirmă părintele Theologos Cadar, Dumnezeu dorind, astfel, să nu piardă pe nimeni.
„Adică toată viața nu avem altceva de făcut decât să ne pocăim?” Părintele Rafail Noica explică, într-o conferință, ce înseamnă pocăința, cuvânt de care mulți se tem și îl percep ca pe o limitare a experiențelor tari, când, de fapt, este tocmai opusul limitării, reprezentând cele mai profunde și tari experiențe pe care le poate avea omul pe Pământ. Părintele Rafail Noica spune că e necesar să întelegm cuvântul în adevăratul sens al său pentru a reuși să înfăptuim pocăința. Și dacă vom înțelege, spune părintele, vom zbura „ca niște serafimi de foc”. Pocăința nu este „o miorlăială”. Ca și nevoința, pocăința este „o lucrare a minții, nu atât a trupului”. Cuvintele, chiar dacă sunt corecte, sunt înțelese greșit și, prin urmare, și pocăința sau nevoința vor fi greșite. Părintele spune că această neînțelegere este o formă de erezie, fără un rezultat al rodului bun propovăduit de Biserică, ducând automat și la întrebuințarea greșită a lucrurilor, ajungându-se chiar la păcate împotriva firii. În esență, spune părintele, „pocăința nu este altceva decât dinamica către veșnicie”, mai exact „acel zvâc lăuntric al unui suflet care întrevede ceva din realitățile duhovnicești și tânjește după ele, mai mult sau mai puțin – pocăință deplină sau mai slabă”. Astfel că, pocăința reprezintă dinamica urcușului duhovnicesc, ceea ce, cu adevărat, este singurul lucru pe care îl are de făcut omul, singurul său sens în urma căderii din har.
Pocăința reprezintă întristarea după Dumnezeu, nu lepădarea de lucrurile lumești, deși cea din urmă se înfăptuiește odată cu primirea unui fir de har care este infinit mai dulce decât orice lucru lumesc și, prin urmare, cele lumești devin disprețuite în comparație cu Lumina dumnezeiască, omul tinzând tot mai mult spre pocăință.
La pocăință omul poate tinde prin credință („Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”), sau prin harul lui Dumnezeu pe care Acesta îl dăruiește omului ca să-l atragă la El, spre deplinătatea harului la care este chemat să ajungă omul prin cuvintele „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”, sau „Astfel dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”, sau „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”, sau „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”, „Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos. Ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos”.
Blaise Pascal, de asemenea, știind că omul nu-L poate găsi pe Dumnezeu prin propriile forțe, privat de har, cu semerenie își imagina că Hristos îi răspunde prin cuvintele „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit!” – un răspuns „teribil, paradoxal, tainic şi ameţitor”, după cum spune Părintele Nicolae Steinhardt.
În aceste feluri devine posibilă vederea frumuseții. Marea gânditoare și rugătoare, vrednica de pomenire Zoe Dumitrescu Bușulenga (Maica Benedicta, academician român care dădea occidentalilor lecții despre filozofiile lor), în acest sens, spunea că „adevărurile sunt cam triste uneori, de aceea lumea nu le iubește”, astfel fugind, deci, de Crucea mântuirii (despre care aflăm că este „pierderea nebunilor în stele cititori”) și de posibilitatea vederii adevăratei frumuseți, care ne face liberi. Aici se cuvine să întărim și cu îndemnul Mântuitorului, Care transmite: „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”
Aceste lucruri au fost mărturisite și înțelese atât de înalții trăitori în Adevăr, adică de sfinți, cât și de mirenii onești, așa cum a fost Mihai Eminescu, care ne atenționează despre marele păcat al minciunii, al interpretării greșite sau al ereziei (în sensul duhovnicesc), arătându-ne că numai adevărul odihnește: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în față și a recunoaște adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el folosește.”
Și despre această frumusețe, a lucrărilor lui Dumnezeu, spunem că nu este relativă, neputând niciun sfânt să-și dea cu părerea sau să aibă alte considerații decât cea adevărată, pe care o mărturisesc toți. La întreabrea „Ce este smerenia?”, pr. Rafail Noica îi răspunde pr.-lui Theologos Cadar spunând că „smerenia este acceptarea adevărului”, a nu ne închipui realități imaginare, care, parafrazându-l pe pr. Theologos, separă persoana de Hristos și de „Adam cel global”, de omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De aici și cuvintele Sfântului Ignatie de Antiohia, care, vorbind despre muzică, scria Bisericii din Efes următoarele: „Trebuie să participi la un cor astfel încât să fie în armonie şi în concordanţă şi luând parte la esenţialul din Dumnezeu la unison, să poţi cânta pe o voce prin Iisus Hristos către Tatăl, astfel încât El să te audă şi, prin faptele tale bune, să te recunoască o parte din Fiul Său.” Apoi, vom mai menționa și aceea că, „nimic nu purifică sufletul, nu-i dă aripi, nu-l smulge din cele pământeşti, nu-l eliberează din legăturile trupeşti, nu-i inspiră înţelepciune divină, nu-l face să dispreţuiască cele de jos, precum muzica şi (atenţie!) accentele măsurate ale unui cântec dumnezeiesc”, acestea fiind cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur.
Afirmațiile din urmă sunt, desigur, bazate empiric sau în modul inegalabil al caracterului sofianic posibil exclusiv prin unitatea Bisericii harului. Dar, într-o anumită măsură le-au experiat atât vechii greci păgâni, de la Pitagora, Socrate și Aristotel, la mirenii mari din era noastră. De exemplu, Ateneus din Naucratis era de părere că ,,scopul muzicii nu e plăcerea, ci slujirea virtuţii”, iar – secole mai târziu – Bach și Beethoven definesc arta muzicală ca parte religioasă în care omul se curățește de patimi, devine virtuos, intră în comuniune cu Dumnezeu și Îl slujește pe Creator, Beethoven afirmând că „muzică este o revelaţie mai înaltă decât orice înţelepciune sau filosofie.”
Așa ne dăm seama că lucrările din Biserica strămoșească, în care au mărturisit și mărturisesc sfinții și în continuare, căci aceasta este Trupul lui Hristos din care ei fac parte, sunt lucrări dumnezeiești, iar toate manifestările artistice ale ritualurilor sale fiind expresii ale realității duhovnicești. După cum spunea maica Siluana Vlad, tot la muzică referindu-se, „să cânți sau să asculți cântarea liturgică, cum este cea psaltică, ai nevoie de o formare, de o inițiere care presupune o aspră asceză și o lepădare, chiar răstignire a sentimentelor proprii ocazionate de evenimente exterioare rugăciunii.” Căci muzica, artă fiind; și arta, religie fiind – nu este decât rugăciune, comuniune cu Dumnezeu, la care omul nu poate adăuga idei și moduri lumești de manifestare. Despre acest lucru mai vorbește părintele Teologos Cadar, atunci când amintește despre noaptea în care Arhanghelul Gavriil a apărut în trup omenesc și a slujit cu un părinte din Sfântul Munte pentru a-i arăta acestuia cum să-i cânte corect Maicii Domnului (fiind o altă minune care arată că Biserica Ortodoxă este a Dumnezeului Celui viu), îngerul scriind și cu degetul în piatră corecturile aduse imnului „Cuvine-se cu adevărat” (piatră care se păstrează și astăzi): „Acum trebuie să știți că îngerul a cântat pe glas II, a cântat pe psaltică, nu a cântat nici pe cunțană, nici pe lugojană – vă rog frumos să mă iertați că spun asta – pentru că aceste cântări vestice, corale, produc sentimentalism în Biserică și nu sunt adecvate cultului ortodox. Deci Dumnezeu arată că dorește ca în Biserică și în cer să se cânte muzică psaltică. Sfântul Iosif Isihastul, [de asemenea], a fost în cer și a auzit cântări.”
Într-un articol intitulat „Manelele creștine”, din 2012, Radu Alexandru tratează această problemă de închinare scriind că „atât textul liturgic, cât și forma au, în Biserică, un caracter revelat, fiind rânduite de Sfinții Părinți, sub inspirația Duhului Sfânt. […] Ca și icoana bizantină, muzica psaltică este o muzică transfigurată ce ne cheamă la înnoirea minții prin harul lui Hristos. Mai întâi de toate, muzica bisericească este rugăciune și, din acest motiv, nu sunt acceptate în cultul bisericii nici cântarea instrumentală și nici genurile muzicale lumești, ca unele ce nu ne pot descoperi realitățile cerești. Toate acestea nasc întru noi sentimente, în timp ce muzica psaltică ne deschide trăirii lui Hristos. Aceasta este în așa fel compusă și interpretată încât să nu stârnească patimile noastre, ci să le potolească, deschizându-ne, în același timp, rugăciunii și unirii de taină cu Mântuitorul.”
De altfel, despre cei ce cântă lui Dumnezeu din propria socoteală, – scufundându-se de fapt în propria milă sau propriul amor, nefiind o operă de artă supusă dogmei, Adevărului, conform mărturisirii Bisericii harului de două mii de ani – vom aminti cuvintele Dreptului Iov, care spunea că „ei cântă din tobă şi din harfă şi se desfată la sunetele flautului. Îşi isprăvesc zilele în fericire şi coboară cu pace în împărăţia morţii.” Astfel înțelegem că dumnezeii slujiți în alte biserici sunt idoli, chiar dacă sunt formați parțial după Sfânta Scriptură (care este revelată Bisericii lui Hristos), ceea ce le aduce o mai mare osândă slujitorilor, pentru că mântuirea „provine din ascultarea trăitoare prin unitatea Bisericii în Hristos, și nu din cunoștința rațională sau din autoîncrederea în capacitatea de interpretare a minții noastre”, fapt pentru care Mântuitorul nu a scris nimic.
Legat de cei care nu ascultă de Biserică, spune Iisus, să ne fie nouă ca niște păgâni și vameși (adică să ne rugăm pentru ei, pentru întoarcerea lor în Trupul Său), căci aceștia nu arată expresia iubirii, adică a ascultării, răstălmăcind și interpretând după socotințele lor omenești scrierile sfinte, scrieri în care aflăm că „nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia, pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi de Duhul Sfânt.” Dar mai amintim și ce spune psalmistul prin cuvintele „Strigat-au către Domnul, şi nu era cel ce mântuieşte; şi nu i-a auzit pe ei”, sau „Zadarnică le este truda; Dumnezeu nu aude şi Cel Atotputernic nu ia aminte.” Tot despre păgâni (sau neamuri) aflăm în Psalmul 95,5 – că dumnezeii lor sunt idoli (draci).
Iar concluzia acestor nebunii o are părintele Arsenie Papacioc, amintind: „Dacă nu ești în adevăr, nu ești în Dumnezeu.” Referindu-ne și la o idee din ale celebrului C.S. Lewis – dacă nu căutăm adevărul, ci doar mângâiere în lume și refugiu, nu vom găsi niciodată mângâiere reală și, evident, nici adevărul, ci „doar vorbe mieroase şi iluzii deşarte la început şi, în cele din urmă, disperare.” Căci spune Iisus Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. Și mai zice: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.”
Dumnezeu, fiind mai presus de orice nume, folosește aceste denumiri nu pentru a se referi la Ființa Sa, ci – după cum spune părintele Liviu Petcu – se referă „la lucrările Lui care vin în lume”, dar acestea nu sunt separate de El. Sfântul Grigorie Palama ne arată că Dumnezeu este fără nume, Ființa Sa fiind supraființială, mai presus de orice nume, El cunoscându-Se de către oameni prin lucrările și energiile Sale necreate. Pr. Liviu Petcu zice că numirile pe care Și le-a dat Dumnezeu Însuşi („Eu sunt Cel Ce sunt”, „Dumnezeu”, „Calea”, „Lumina”, „Iubirea”, „Adevărul” şi „Viaţa”) sunt nume de lucrări. Iar aceste lucrări, cunoaștem, s-au făcut și se fac numai prin Biserica Ortodoxă, fără de care „Nimeni nu vine la Tatăl Meu” – fapt arătat în rodul bun al mirosului plăcut, al izvorârii de mir, al neputrezirii corpurilor sfinților; minuni care se fac de către Dumnezeu exclusiv în Biserica Ortodoxă, ceea ce arată credincioșilor că, de exemplu, sfântul este cu adevărat sfânt și se poate urma, fiind în Împărăția lui Dumnezeu și pretutindeni prezent prin Duhul Sfânt, dându-i-se puterea de a lucra la mântuirea lumii, de a face voia Tatălui. Sfântul Ciprian al Cartaginei rezumă această învățătură în celebrele cuvinte „cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată şi în afara Bisericii nu există mântuire” – câțiva ani mai târziu, Sfântul Grigorie Teologul spunând că „nimic nu e mai jalnic ca vorbirea despre Dumnezeu, stând în afară de Dumnezeu.” Tot prin Duhul Sfânt aflăm aceea că „oricine zice lucruri diferite de cele rânduite, chiar și dacă este (în general) vrednic de crezare sau postitor sau face minuni și se nevoiește și profețește, să îți fie ție ca un lup care, îmbrăcat în piele de oaie, omoară și nimicește oile!” (Sfântul Ignatie Teoforul)
Deci cine poate accepta acest compromis moral și spiritual; cine poate accepta un drog pentru o contrafacere a stării de perfecțiune, a Paradisului promis; cine poate fi de acord cu un surogat al iubirii, care se confundă cu pofta, și să rămână indiferent la singura știință care dă roade bune și care vindecă sufletul? Această întrebare rămâne deschisă până când persoana se smerește și devine sinceră față de sine, de Dumnezeu și de semenii săi.
Până când omul decide să se unească cu Hristos și să participe cu ceilalți credincioși la pregustarea Împărăției – în cadrul liturgic al Bisericii strămoșești – nu este decât un „mort-viu”, un om singur, chiar dacă relaționează cu lumea, și străin de har.
***
[10] „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte.” (Filipeni 4,13); „Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” (Psalmi 26,2); „Ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui.” (Psalmi 26,8);
[21] „Smerenia nu este vorba goală pe care o spunem noi: „sunt păcătos” și altele ca acestea. Smerenia este adevărul.” (Sfântul Iosif Isihastul); „Dacă vei mărturisi Adevărul, va curge sânge.” (Părintele Arsenie Papacioc)
[34] I Timotei 6,20-21: „O, Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă. Harul fie cu tine! Amin.”
[40] „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” (Matei 7,15-20)