Stătea acolo, pe marginea trotuarului. Pe bordură. Cu brațele înconjurase gâtul câinelui care și el, pe coadă, era așezat lângă el. Câinele mai mare decât el. Mult mai mare așa cum erau așezați. O siluetă impunătoare care o domina pe a puștiului. Îi priveam de pe trotuarul de vizavi. Îi priveam de o vreme. Fără că ei să bage de seamă. Înlănțuiți, dar fiecare gândindu-se la ale lui. Îmi era greu să pricep care ce este. El, rufos, mâzgălit pe față de zile întregi de nespălare, cu hăinuțe care nu erau zdrențe, dar nici ceva ușor de definit. Câinele mare, blănos, cu un cap de două ori mai mare decât al băiețelului, proptit de capul acestuia într-un unghi care arăta clar că îi place, că vrea să fie cap în cap, tâmplă în tâmplă cu puștiul. La fel cum nu puteam defini vestimentația băiatului, nu puteam defini nici cine-i câinele. Un soi de „carpatin” – așa îi chema la București acum, după Revoluție, pe vajnicii ciobănești, de secole păzitori de oi. Nu mă întrebați cum ajunseseră aceste mândre exemplare, câinii ciobanilor moldovan, ungurean, vrâncean, în „vale”, la București. Nu mă întrebați cum, din mândrii păzitori ai munților noștri, ajunseseră niște biete umbre care, numai datorită blănii crescute fără dragostea și supravegherea cuiva, mai aminteau de falnica siluetă care punea cândva lupii pe fugă… Nu mă întrebați pentru că nu am răspuns. Nu mă întrebați cum, din alesele titluri de noblețe, căpătaseră acum, după Revoluție, trista apelațiune „maidanezi”.
Da, aveam, de fapt, în față doi maidanezi. Unul în zdrențe, și altul cu o blană plină de scaieți. Mă uitam de la distanță la ei. Soarele blând dintr-o după-amiază de septembrie, cum numai la București poți trăi, punea pe ei o lumină ce l-ar fi putut face invidios chiar și pe demiurgul luminilor de la Teatru Mic, Titi Constantinescu. Două siluete difuze, cap în cap, rămăși așa nu știu de când și nu știu pentru câtă vreme… Mi-era clar că nu aveau grabă. Atunci am descoperit că nici eu nu mai aveam grabă. Am lăsat trotuarul meu cu pas agale și am ajuns lingă ei pe celălalt trotuar. Încet-încet, am venit mai aproape de ei și tot încet, pe nesimțite, m-am lăsat pe vine și m-am așezat la un braț distanță de puști. Mi-am proptit ochii la orizontul din capul meu și am început să mă gândesc la ale mele. Tactica mi-a reușit – nici puștitul, nici ciobănescul nu s-au sinchisit de noul meu achiziționat loc. Într-un târziu, privind tot spre orizontul din capul meu întreb: „cum îl cheamă ?” Într-un târziu, puștiul, privind tot spre orizontul din capul său, dar nedesprinzându-și capul de capul dublu de mare al prietenului, emite: „Pif… Ha, ce nume ? Cum ți-a venit ? Așa… Iar ne-am întors fiecare la orizontul lui….. Bună stradă, nu prea trec mașini p’aici, să vă umple de praf… Nu. Iar orizontul interior…”.
Mi-am amintit atunci de o poveste spusă de starostele Moruzan care ne-a vorbit odată, ba chiar ne-a ținut o teorie – „teoria orizontul cunoașterii„. Ca să pricepem, a mers la tablă și cu creta s-a pus pe desenat.
„Uite, a început. Voi, tu ești aici (la baza tablei) – și a făcut cu creta un x pe tabla neagră. Ești la începutul drumului. „Drumul cunoașterii”. Vrei să parcurgi acest drum spre orizontul din fața ta – și a tras două linii în unghi, de la x în colo spre orizont. Două linii în unghi, zic. Linii care se uneau la x, dar se lărgeau grozav spre mijlocul tablei, spre orizont. Bun, zice. Pleci cu pași șovăitori spre orizontul cunoașterii. Încet-încet, pașii devin mai siguri, ajungi. Și a pus un x pe linia orizontului. Dar… uimire ! Ale naibii linii în unghi se duceau mai departe, spre marginea de sus a tablei obținând o linie „a orizontului” de cinci ori mai mare! Ha, zice Moruzan. În setea ta de cunoaștere nu te dai bătut și cu pași hotărâți și aplicați pleci spre noul orizont ! Ajungi și acolo (un al trei-lea x pe linia groaznic de lungă din partea de Nord a tablei). Dar, ale naibilor linii în unghi plecau și de-acolo. Pe pereți ! Și dacă am fi avut zece table, una peste alta, ele ar fi continuat să urce, să se depărteze una de alta spre a trasa un orizont al cunoașterii mai larg decât deșertul Sahara… Asta e, dragi copii – cu cât înaintezi spre orizontul cunoașterii, cu atât acesta, șugubățul, se lărgește. Și până când obosești, te tot duci și te duci spre noul orizont…”.
Cuțul, cu capul în continuare lipit de al prietenului, tocmai trăsese un suspin. Am revenit la „noi”. Băiețelul, în timp ce cu cu brațul stâng continua să-l țină, încerca cu brațul drept să-l mângâie. Să-l aline. Atunci am văzut că antebrațul era în ghips. Dar el se aranja să-l mângâie numai cu mâna, ca nu cumva să-l rănească cu ghipsul dur. L-am lăsat să-l mângâie, să-l liniștească. Când a obosit și a revenit cu brațul în jos, ca să-l odihnească oleacă, după o pauză, l-am întrebat: „ce s-a întâmplat, de ce ai brațul în ghips ?” După iarăși o lungă pauză, cu ochii spre un orizont invizibil: „ce mai contează?!…. ”.