„Noi doi vom împărţi stelele”, zice Ea.
„Lasă stelele, noi vom împărţi salteaua, laptele, pâinea”, răspunde El.
„Nu sunt Turnul Eiffel” rămâne un spectacol proaspăt și fascinant, dovada talentului dramaturgic al unei cronicare și scriitoare care a lăsat urme profunde în cultura noastră, în special prin cronicile sale de film de-a lungul a trei decenii (anii ‘60-‘80). Succesul repurtat de dramaturga Ecaterina Oproiu, în țară și străinătate (piesa a fost tradusă în 12 limbi şi jucată în Anglia, Austria, Belgia, Franţa, Germania, Polonia, SUA etc.), a dus la mai multe variante pentru public ce merită reamintite. Premiera a avut loc în 1964, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, în regia lui Liviu Ciulei, iar actorul protagonist a fost Virgil Ogăşanu. Varianta pentru teatru radiofonic, în regia lui Valeriu Moisescu, i-a avut în distribuție pe Rodica Tapalagă, Octavian Cotescu, Mihai Pălădescu, Margareta Pâslaru, Vasilică Tastaman, Cornel Coman, Diana Mavrodin, Dumitru Dumitru, Gelu Ivaşcu, Maria Ciortea, Papil Panduru, Vasile Florescu. În stagiunea 1978-1979, piesa „Nu sunt Turnul Eiffel” a devenit musical (compozitori Ion Cristinoiu şi Mihai Dumbravă), la Teatrul Mic, textele fiind scrise de Ecaterina Oproiu şi Mihai Dumbravă, iar distribuția a fost pe măsura succesului piesei: Carmen Galin, Leopoldina Bălănuţă şi Ştefan Iordache. În adaptarea tv (teleplay) din 1969, în regia lui Cornel Todea și Boris Ciobanu, actorii au fost la fel de fermecători și calibrați în rol, amintind de Jean-Paul Belmondo și Anna Karina din Pierrot le fou, sau de toți acei juni ludici și lucizi, rătăciți și alienați ai noului val francez și românesc. De amintit distribuția TV: Monica Ghiuță, Florian Pittiș, Ioana Ciomîrtan, Luchian Botez, Cristina Stamate, Mihaela Murgu.
Din fericire, după aproape 50 de ani, același spectacol vizual și de idei aparent lejere, năstrușnice, l-am întâlnit în recenta versiune, „de scândură”, de la Teatrul NB, sala Pictura, în regia lui Dragoș Huluba. Ambii actori protagoniști – Anca Dumitra (Ea), respectiv Dan Rădulescu (El) – aduc în prezent un text cu multe….subtexte, cu ironii fine din vremuri când oamenii căutau sensurile iubirii, libertății, Occidentul emancipat….și turnul Eiffel. Deși afirmația din titlul piesei îi aparține Ei, putem înțelege că Ecaterina Oproiu atribuie negația „nu sunt” mai ales la plural, în simbioza deplină a iubirii regăsite. Cei doi actori principali sunt convingători și maturi în interpretare, dovedind încă o dată că expresivitatea privirilor poate fi un reper esențial în valoarea de ansamblu a travaliului actoricesc.
Opțiunea aduce aminte de maniera lui Lars von Trier din filmul Dogville, care își construia lumile din jurul personajelor cu ajutorul zidurilor și cretei. Regizorul Dragoș Huluba, chiar și împrumutând aceasta manieră de a umple scena și povestea, reușește să redea fidel atmosfera din textul dramaturgic. Se impune însă o corrigenda: necesitatea de a schimba registrul vocal al actorilor aflați într-o sală prea mică; se cuvine, deci, ca aceștia să urle mai puțin din toți plămânii, alto voce, în schimbul unui pianissimo salutar pentru urechile publicului.
A fost minunată, de asemenea, revenirea cunoscutei scenografe Doinei Levitza în construcția acestui spectacol (dar și în sală la premieră!), în care și-a impus viziunea artistică și acum jumătate de veac. Din păcate, Ecaterina Oproiu, uitată și ignorată de contemporani, ajunsă la vârsta nonagenarilor înțelepți, nu a putut să-și revadă textul într-o distribuție buna, matură și din care s-au distins câteva viitoare personalități teatrale. Ne rămâne, în schimb, să citim, cu atenție și simț umoristic, cele trei volume de Jurnal intitulate Salutări de la Cannes, o suprinzătoare revenire a autoarei în prezent, apelând la memoria propriului trecut cine-festivalier.
Iată, în încheiere, cum își ipostaziază, de ieri și până astăzi, doi dintre regizorii piesei propriile viziuni, ambele învăluite de valoare și multă dăruire artistică, având aceeași disponibilitate spre călătorie și imaginație, spre reverie și evadare dintr-o lume de betoane. De aceea, piesa Nu sunt turnul Eiffel merita văzută de către toți aceia care n-au uitat ce înseamnă Arta și artiștii, care iubesc neîncetat teatrul și viața.
Cornel Todea, despre Florin Pittiș:
„Un rebel care a iubit viaţa prin ce a gândit, prin ce a făptuit, prin ce a dăruit… O energie contagioasă, pe care o risipea fără grija de a păstra rezerve pentru ziua de mâine, o bucurie de a trăi pentru bucuria celorlalţi. Aşa l-am cunoscut, în 1969, când a acceptat propunerea făcută de mine în calitate de regizor, ca, asociat cu Monica Ghiuţă, să pornim împreună la realizarea unuia dintre primele tele-play-uri ale televiziunii naţionale. Spectacolul-film tv, pornit de la piesa cu acelaşi nume a Ecaterinei Oproiu, se chema „Nu sunt Turnul Eiffel”. O aventură pe gustul lui. Porneam cu exuberantă inconştienţă să fabricăm un produs care avea, graţie, prin excelenţă, atmosferei pe care Moţu Pittiş o crea în timpul lucrului, să câştige o bătălie cu produse ale unor televiziuni de renume”. – Cornel Todea
„Nu sunt turnul Eiffel” e un „road play” care nu se petrece la Paris, așa cum ar sugera titlul , ci pe un drum pe care pornesc doi tineri care au pierdut un autobuz. Și drumul se transformă în povestea vieții lor pe care o construiesc și pe care apoi o distrug ca să o ia de la capăt, mereu de la capăt, căutând răspunsul la întrebarea: ce e iubirea? – Dragoș Huluba