Bogdan-Alexandru Hagiu – Toba (III)

Capitolul 3. Cine-și taie unghiile miercurea, va muri de frică

 

Silviu măsură sala din ochi, neluând în seamă privirile compătimitoare al puținilor clienți prezenți la șapte dimineața. “Ce faci, te-ai întors la serviciu, sau mai ai concediu medical?” îl întrebase unul dintre antrenori, ocupat să ungă un scripete, înainte ca primul client să își facă apariția. “Mai am concediu, dar n-am stare, am venit aici…” Numai că el avea să-l aștepte pe Sorin (așa-i auzise pe băieți strigându-l, nu era clientul lui) toată ziua dacă trebuie. Dar de obicei vine dimineață devreme. Ăsta sigur e polițist, și probabil de la antitero după cum arată. Nu vorbiseră niciodată, dar aveau cunoștințe comune în sală, de câteva ori chiar dăduseră mâna. Silviu tresări și își privi antebrațul drept înfășurat în pânză neagră. Parcă sunt un pirat, mi-am luat și tricoul ăsta…Prin oglindă se uita la el o brunetă care fugea pe bandă, îmbrăcată doar în pantaloni scurți de fitness și bustieră. Pe omoplatul stâng avea un tatuaj, niște stele mici, și încă ceva greu de distins, pentru că își mișca umerii prea repede. Văzându-l că i-a prins privirea, mări ritmul și unul din sânii mari aproape îi sări din bustieră. Deh, asta este…Dar uite-l pe Sorin!

– Salut, Sorin te cheamă, nu?

– Da, spuse bărbatul, șovăind dacă să-i întindă mâna stângă sau să-l atingă deasupra cotului drept. Până la urmă optă pentru varianta a doua. Silviu, nu? Antrenor aici…

– Da. Vreau să discut ceva cu tine. Presupun că ești polițist? La antitero?

Pe Sorin îl pufni râsul.

– Nu există polițiști la antitero. E un department al SRI. Într-adevăr, sunt polițist, dar la brigada rutieră.

– Ah, atunci…

– Și dacă aș fi fost la antitero?! Și după ce m-ai cunoscut că sunt polițist?

– Păi așa, după fizic…Și apoi te-am văzut vorbind în sală cu doi tipi despre care băieții mi-au zis că sunt polițiști. Nu…voiam să-ți povestesc ceva, mă simt în pericol, dar dacă nu ești la antitero…

– Am cunoștințe acolo, dar dacă vrei să vorbim despre accidentul tău, să știi că vreau și eu. Toți din sală au vorbit numai de tine în ultimul timp. Ai ajuns un fel de vedetă. Nu te-au căutat ziariștii? Apăruse parcă ceva…

– Ba da, dar i-am expediat! Au scris ce-au vrut ei.

– Și…cum să-ți spun…, dar hai să-mi fac încălzirea și după aia mai vorbim…

Gânditor, Silviu îl urmări pe gigant cum lucrează cu roata de fitness, apoi cum face două serii de hiperextensii.

– Azi fac spate și triceps. Deci, dosarul s-a închis, dar sunt niște chestii la care sunt sigur că nu te-ai gândit. Cum de s-a pulverizat parbrizul, cum de nu s-a deschis airbagul, cum de au sărit profilele ale metalice…Doar impactul nu a fost puternic, altfel ați fi avut leziuni, chiar și cu centuri, și tu, și femeia…

– Logodnica. Deci crezi că a fost un atentat, ca să-i zic așa?

– Da, chiar dacă e greu de crezut…Cred că or fi fost legate doar așa, de formă. Ca să nu mai zic că tabla aia ar fi trebuit să fie pilită, ascuțită, ca să facă așa ceva. Unde-s acum profilele alea?! Li s-a pierdut urma, presupun. Și țăranul ăla de pe dubiță, auzi, cică a frânat să nu calce un câine!

– Eu am zis că eu am fost de vină, adevărul e că mă certam cu Eliza și nu am observant că frânează.

– Ce-ai făcut cu mașina? Unde e?

– E încă în service. Încă nu i-am dat telefon băiatului, mecanicului…De fapt e inginer, suntem prieteni de o viață.

– Prieteni de o viață și nu ați vorbit încă, nu te-a sunat să-ți spună cât te costă, dacă o poate repara?

“Da, ce să-i faci, dacă pe mine nu mă mai iubesc nici mama cu tata…”

– Probabil că așteaptă să-l sun eu, e băiat cu bun simț. Și eu nu am făcut-o încă, am un sentiment ciudat, sper să mă înțelegi…Dacă nu mai pot șofa nu mă mai interesează. De fapt acum îmi amintesc, așa i-am spus când am fost în stare să vorbesc. Că-l sun eu când mă simt mai bine. O dusese tata la el.

– Da, bine. Probabil că tot la el ți-ai dus mașina și altădată. Dacă ești de acord, vorbesc cu cine trebuie și demarăm o anchetă. Mie nu-mi place povestea asta. Vreau să văd și eu mașina aia, poate a mai rămas un ciob de parbriz pe undeva. Acum, cât fac eu prima serie la helcometru, povestește-mi tu!

Silviu îl privi punându-și cinci plăci de la început și alegându-și de pe jos cea mai lungă bară.

– Bine, îți zic repede. Mi-a propus o doctoriță de la chirurgie că îmi găsește o mână pentru transplant. Dar trebuie să vând niște terenuri intravilane de-ale părinților. Câteva sute de mii de euro, dar nu vom vedea niciun ban. Totul se duce pe transplant. Afacerea e la negru, nu am voie să vorbesc cu nimeni.

– …zece…, unșpe…, doișpe…pffhuuh!

Sorin lăsă bara și începu să se șteargă cu prosopul alb ce îl purta în jurul gâtului. Își frecă fața prelungă și bronzată, apoi părul cărunt tuns perie, cu toate că încă nu transpirase aproape deloc.

– Mi-a dat de înțeles că e o organizație mondială, oculta mondială, cam așa ceva…

– Nu există așa ceva, nu suntem în filmele cu tâmpiți! Cum o cheamă pe femeie?!

– Viviana Cerchez, de la…

– O știu! Năpasta aia!

Se uită la secundarul ceasului din perete și băgă cuiul sub placa următoare. A șasea.

– Femeia asta e totul, bine că mi-ai spus! Avem treabă!

Mai urmări puțin ceasul, apoi începu să facă opt tracțiuni, fără să se grăbească. Ridurile din jurul gurii i se adânceau.

– Uite ce-ți propun, spuse după ce termină seria, tu du-te cu ea la agenție…, pentru că ți-a recomandat o agenție imobiliară, nu?

– Asta-i, că părinții mei nu sunt de acord.

– Că altfel te potriveai, nu, puștiu’?

Sorin se ridică de pe banca helcometrului și se duse la cel mai apropiat perete-oglindă. Își ridică cotul drept deasupra capului și marele rotund se umflă atât de tare că mai-mai să-i rupă tricoul negru.

– Vezi că-ți explodează silicoanele, măi! – se auzi din sală o voce de bărbat, dar destul de subțirică.

Sorin îl prinse pe Silviu de după umeri cu o mișcare bruscă. Bruneta, care lăsase banda, se prefăcu că intenționase să treacă printre ei, dar acum nu mai putea, și evitase ciocnirea în ultima clipă.

– Ia viraj, c-avem treabă. Ascultă, omule! Nu te lăsa intimidat. Trage de timp cât poți, și vedem noi cum facem…Uite, eu iau toată chestia ca temă, și sigur voi găsi cea mai bună soluție! Stai să termin aici și mai vorbim.

– Așa, pune șapte plăci acum! Așa, campionule!

Era același fan al polițistului, cel cu silicoanele, un puști slăbănog care se chinuia de jumătate de oră cu două gantere prea mari pentru el. Sorin îl ignoră. Puse opt plăci de câte zece kilograme fiecare și făcu șase tracțiuni, strâmbându-se tare la ultimele două și icnind.

– Și partea cea mai rea e că probabil puteau să-ți pună mâna la loc, dar nu au vrut. La asta te-ai gândit?

*

Eliza deschise ochii și realiză că este în pat, dar îmbrăcată. “Of, Doamne, am dormit?” Se uită la ceas. Opt fără zece. Avea în cap o senzație ciudată de prospețime. “Nu mai am cum să ajung la timp la Universitate…Logica spune că am dormit, dar parcă abia aș fi clipit o dată! O fi de la porcăria aia…Dar am luat aseară?” Se ridică și căută folia prin casă. Lipseau două pastile. “Când am luat-o? Doamne, nu mai știu ce fac!” Toba stătea sprijinită de bibliotecă și pentru o clipă i se păru că aleargă pe ea un gândac, dar nu era nimic. În schimb își aminti brusc, integral, ce-i spusese doamna Profesor Doctor. “Un vis, desigur, dar ce-i cu mine?! A avut dreptate babornița, Viviana mă otrăvește. Să arunc chiar acum medicamentul ăsta și să…să…, ce să fac?!” Realiză că se fâțăia fără rost prin casă. Tot brusc își aminti și orarul, și ziua: miercuri, fără ore. Dar trebuia să fie acolo, totuși, la serviciu. Puse de cafea. Brusc, îi veni o idee: avea numărul unei asistente de la Clinica III Chirurgie, care atunci când cu accidentul îi spusese s-o sune dacă se simte rău, dacă o doare capul sau altceva. Toți se ocupau de Silviu, doar fata asta se gândise și la ea.

– Alo, Mihaela? Bună dimineața, sunt Eliza Pralea, dacă-ți mai amintești de…

– Sigur, doamnă, ce mai faceți? Sper că nu vă simțiți rău?! Să știți că după atâta timp nu poate fi din cauza accidentului. Mă scuzați trebuie să mă duc la raportul de gardă, și…

– Spune-mi Eliza, te rog, nu mă lua cu doamnă. Bun, dacă te grăbești, nu te rețin, spune-mi doar la ce salon de înfrumusețare se duce doamna doctor Cerchez, că vreau și eu. Înțelegi doar, că…

– Malagamba Spa. Bine, acum…

– Bine, pa! Să nu mă spui la nimeni!

Malagamba Spa! Chiar după colțul bulevardului. Cum de nu o văzuse niciodată până acum? Oare auzise “să nu mă spui la nimeni”, sau deja închisese? Puțin mai contează…Gata!, corn, cafea, spălat, machiat, pieptănat…Sper să nu deschidă la zece. Ok, e perfect!

– Bună ziua, aș vrea să vorbesc cu doamna care îi face manichiura doctoriței Cerchez!

– Lili, vezi că te caută DNA-ul!

– Eu sunt, iubita, cu ce te pot ajuta? Fă-ți programare la doamna Gabi, în spate!

Doamna Lili avea deja o clientă, căreia îi aplica o vopsea de păr cu miros exotic, dar foarte înțepător.

– Ia uite la ea ce mutră face! Ți-am zis, fată, să deschizi mai tare geamul ăla, că ne intoxicăm toate aici.

Eliza se apropie de ea și îi șopti la ureche, având grijă să nu audă clienta:

– Dacă vrei să câștigi o mie de lei fără să faci nimic, hai cu mine mai deoparte să-ți spun ceva.

Doamna Lili tresări, mai să o zgârie pe clientă cu pieptenele metalic.

– Până…până unde? – și mai încet: dacă ești vreo ciudată, chem poliția, să știi!

– Nu te teme, până aici, la măsuță. Nu durează mult.

– Ei…, hai!Ce-i?

– Ai o mie de lei de la mine dacă-mi dai unghiile doctoriței Cerchez după ce i le tai.

Femeia își privi o clipă adâncitura mustind de sânge, lăsată de mânerul foarfecelui, de-a lungul anilor, la capătul inelarului drept.

– Dar…ce vrei să-i faci? Vrăji, nu?

– Să zicem.

– Bine, s-a făcut. Dacă mai pui cinci sute, o chem chiar mâine. Îi zic că nu pot altădată, și că n-are decât să și le taie singură dacă-s prea mici mâine.

– S-a făcut! Deci, mâine seară le am?

– Le ai! Vezi și fă treabă bună, s-o văd atacând taxiuri cu bărdița! Că nici mie nu mi-e simpatică, să știi! Are niște fumuri…Dar hai, te las, iubita, că i se ard ăsteia rădăcinile…Vino mâine, pe la șase! Dar nu mai târziu, că-nchidem! Stai! Dă-mi cinci sute acum! Așa,bine, pentru că mi-ai dat, am să-ți spun ceva, poate-ți folosește. Nu suportă părul negru. Nu suportă să vadă șuvițe negre pe jos, trebuie să le măturăm. Nu suportă să vopsim pe cineva cu negru în fața ei. Nici pe mine, când mă făcusem brunetă, nu putea să mă vadă, n-a mai venit la mine. Nu știu ce are, noi am râs, am zis că-s ciudățenii de-ale doctorilor, dar vezi, poate ție-ți folosește chestia asta!

Eliza parcă plutea. Nici nu s-a uitat ce număr are tramvaiul în care s-a urcat, dar i s-a părut totuși de la sine înțeles când a lăsat-o în fața Universității. A pierdut timpul vreo patru ore, uitându-se la reclame și la postările de pe Facebook. Profu’ nu era azi, nu era nevoită să-l suporte. Existența relației lor avea o probabilitate atât de mare, încât nu o discuta nimeni, niciodată. Silviu făcea crize de gelozie adesea, dar pe undeva spera că nu ar fi nimic între ea și Prof. Izbutise cu mare măiestrie să-l aducă în starea asta de incertitudine. Așa cum o învățase mama ei, începea prin a-i reproșa că nu au bani. Că dacă ar fi mai competitiv ar putea și ei să aibă, ca alte cupluri, o vilă cochetă și o mașină de o sută de mii de euro. Și asta numai pentru că el, Silviu, nu s-a străduit destul în facultate să deprindă temeinic meseria de inginer. Apoi: “Ce crezi, că dacă am sta tot timpul împreună, am mai putea face dragoste? Tu de câte ori i-ai văzut, auzit sau bănuit pe părinții tăi că…” Își mușcă buzele. Cum de ajunsese în halul ăsta, unde erau visele din copilărie?! Se întoarse acasă tot cu tramvaiul, și începu să râdă în hohote când o femeie plină de tatuaje, însoțită de un băiețel ce ținea de coarne o bicicletă prea mare pentru el, a făcut-o “nesimțită” pe o doamnă mai în vârstă care îndrăznise să protesteze atunci când, la un viraj a tramvaiului, a fost lovită de bicicletă.

În sfârșit, soneria.

– Nu stau mult, drăguță, că sunt de gardă, de fapt am plecat doar pentru o oră și ceva, numai cât să ajung la tine, să rezolvăm și treaba cu avocatul. Azi e miercuri, nu? Parcă așa ziceai, că azi e ziua lui…Și câtă treabă am, ce gardă grea! Ah, dacă aș putea face numai chirurgie plastică, dar ce să fac, am specializare și în chirurgie oncologică! Și eu le fac pe toate în spitalul ăsta, iar alții sunt numai cu foloasele! Și este unul cu cancer la pancreas, l-am lăsat, săracul, le-am zis fetelor să-i facă analgezice, Xefo, Morfină, tot ce găsesc, numai să-i facă ceva. Să văd ce face, poate tace până mâine! Hai, repede, unde ți-e toba?! Și ăsta, avocatul ăsta, l-au dezgropat să-i ia mâna, că ăsta avea familie, plângeau toți la capul lui, și-l speriau și mai tare. Adică când era în spital, la asta mă refer, adăugă văzând privirea perplexă a Elizei.

– Ziceai că a avut melanom, nu?

– Da, cu metastaze cerebrale, și parcă și cutanate, ia să mă uit, asta e mâna, nu? Ce-i asta? Nu e…nu, e lentigo simplex, sau mai degrabă lentigo solaris…, toată ziua ne sperie la televizor, nu vezi, cică dă-te, frate, cu cremă de plajă, ca să nu faci cancer de piele…îți zic eu, melanomul nu se face de la soare, sau poate…sau poate că da, dar depinde de…oricum, ăsta săracul, era atât de speriat, că nu am mai văzut niciodată om așa de speriat!

Doctorița Viviana se opri puțin să-și tragă sufletul, se servi cu un pahar cu apă fără să-și ceară voie, se uită la camera plină de fuste și bluze aruncate aiurea, apoi începu iar:

– Dar cu tine, ce-i? Te simți bine? Ești cam palidă! Ai luat aseară Imovane-ul după ce-am plecat eu?

– Am luat…am luat, nu-ți fă griji. Mă gândesc că nu va putea săracul să lupte cu frica nici pe lumea cealaltă. Pe războinicii din vechime luați prizonieri îi îngropau fără mâna dreaptă. Ca să nu mai poată lupta. Așa și ăsta, săracul. Așa și Silviu…

zzzzzDiing!! Hi There SMS. De la Silviu. Ia să vedem: Eliza dacă nu vrei să mai vb treaba ta dar vezi că dr viviana e un demon să nu ai de a face cu ea iti pot spune mai mult dacă ne vedem.

– Ce mesaj ai primt? Pot să văd și eu?

– A, nu, nimic importat, de la Vodafone, învârte roata.

– Și nu o învârți?! Ei, pe dracu’, nu mă duci tu pe mine, drăguță! Ia dă-mi telefonul, să văd!

Eliza o măsură din ochi. Erau la fel de înalte, dar doctorița părea mai solidă. Dar nu contează decât volența atacului, așa se zice în filmele cu yacuza. Dar nu așa…

– Bine, bine, gata…Văd că ești pusă pe fapte mari. Și eu mai am nevoie de tine, doar. Să vedem ce poți face din Silviu, ca apoi să ne ocupăm și de iubitul meu, adică de fostul meu iubit. Dă-i drumu’, că ți-am zis că n-am timp!

Ba chiar îi întinse toba și bățul. Eliza începu să bată absentă peste degetele avocatului.

– Cum arăta?

– Da’ ce-ți veni? Fusese bărbat bine la viața lui, înalt, cu nas mare – și se hlizi – dar acum…Nu, nu era brunet, cică ăștia nu fac melanom, mai degrabă blond, așa, ca tine…

– Da, bine, multumesc…

– Dar de ce dai parcă cu milă? Dă-i până-i sar unghiile, cum ai făcut și pân-acum! Și în Silviu de ce nu dai? Ce faci, îl protejezi?!

Ascultătoare, Eliza începu să bată alternativ peste mâna lui Silviu și peste cea a avocatului, pe care într-adevăr se vedeau două pete negre. Oare se poate molipsi așa?!

Dumm!Tiinnn! Dduummm!Tiiiinnn! Dduuummm!Tiiiiinnn!

Se uită la mâinile Vivianei. În ordine! Unghiile acoperite cu o nuanță sofisticată de violet erau destul de lungi. “Să nu-mi prindă privirea!”

– Ce, te uiți la unghiile mele? Îți imaginezi cum mi-ar fi și mie cu mâna dreaptă în toba aia?

Doctorița începu să-și pregătească o țigară electronică.

Dduuummm!Tiiiiinnn! Duumm!Tiinnn! Dduuummm!Tiiiiiinnn!

– Răspunde, vorbește! Ce-ți miști buzele așa, ce bâigui acolo?

– Ți-am spus că sunt niște descântece speciale, secrete.

Viviana ridică din umeri și puse mâna pe telecomandă.

– Mă rog, treaba ta, fă cum știi! Sper să nu mă incluzi și pe mine acolo. Te deranjează dacă deschid televizorul? Vreau să văd știrile și pe urmă mă duc.

– Da, mă deranjează! Pentru că vorbesc numai despre boli, de războiul din Ucraina, cum se schimbă axa Pământului, numai orori menite să înnebunească omul. Pentru că la politică nu mai sunt atentă de mult. Tot aia! Și ce să mai văd? N-au început încă cu soarele și melanomul? Că doar suntem în plină vară. Doar oamenii trebuie să stea în case și să ia pastile cu pumnul, doar…

Doctorița deschisese totuși televizorul în timp ce Eliza vorbea, și acum acesta arăta un bărbat tânăr care întinde o velă, iar pe banda roșie rula: NOI REGULI PENTRU TURIȘTII DIN GRECIA.

– Dar ce faci, n-ai sonor?!

– Da, eu așa adorm, cu televizorul fără sonor. Nu suport zgomotele.

– Ahaaa! Aseară ai luat Imovane?

– Da.

– Și…?

– Și nu mi-e prea bine, să știi! În seara asta nu mai iau!

– Ba să faci bine și să iei! Ai să vezi că după ce trece ora zece îți va fi din ce în ce mai rău dacă nu iei. Un tratament se duce până la capăt, întotdeauna! Uite, am un prieten psihiatru, îți poate confirma. Vrei să-l sun în fața ta? – și luă în mână telefonul pliabil de ultimă generație, dar cu o carcasă într-o nuanță de ciclamen atât de stridentă, încât nu mai puteai dormi toată noaptea dacă te uitai la ea. De fapt de aceeași culoare era și automobilul Lamborghini parcat în fața blocului în care locuia Eliza. Găsise un loc de parcare, dar trebuia să-l elibereze până la ora douășdouă, și nici așa nu era sigur că nu-și va găsi mașina zgâriată, sau și mai rău…

– Hai, că trebuie să plec! Fă așa cum ți-am spus. Nu știu cât de eficientă va fi vraja din seara asta, nu te văd în apele tale, dar poate că reușește. Să-l văd pe Silviu, probabil vine mâine pe la mine, trebuie să vină…Hai, pa! Adică stai! Mâine ce-i? Joi? Ce avem mâine, că eu nu mai știu…

– Vagabondul ăla, ăla cu tatuajul.

– A, da! Ăla ce face? Ceva cu sărăcia parcă…

– Cine își taie unghiile joi, va ajunge sărac lipit pământului!

– Vai de mine dragă, înseamnă că asta mă așteaptă și pe mine. Doctorița începu să râdă zgomotos, aranjându-și părul în oglinda de pe hol. Pentru că mâine m-a chemat și tănauca aia la manichiură. Îi arde ceva, nu știu ce are, că m-a enervat!

După ce Viviana ieși, Eliza închise televizorul și deschise larg toate geamurile. Mirosul dulceag de la țigara electronică (“vai, dar e mai sănătoasă, să știi!”) îi amintea de cel de boală, de moarte, de frică, așa cum simțise de fiecare dată când intrase într-un spital. Voia să vorbească cu avocatul, simțise că vrea să-i comunice ceva atunci când îi dăduse peste degete. Și oricum îi era dor de senzația de limpezime pe care i-o dăduse Imovane-ul. Să uite de ea, să nu rămână cu gândurile ei…Să-i treacă teama profundă de viitor. Așa că, după ce își puse pijamaua și se spălă pe dinți, luă pastila, ronțăind-o puțin să vadă dacă nu e cumva și dulce pe deasupra. “Ah, nu, e amară ca naiba!”

“Așa ca viața, Eliza, așa ca viața. Nu știi când îți servește o bucată de nu-ți mai revii! Ce, parcă eu mi-aș fi închipuit vreodată că fac melanom?! Dar nu vreau să stau mult de vorbă cu tine, vreau să mă întorc în ceața uitării. Mi-e puțin mai bine acolo. M-ai trezit când îmi dădeai peste degete cu bățul ăla nenorocit de tobă. Și te-am auzit zicând că războinicii îngropați fără mâna dreaptă nu mai pot lupta pe lumea cealaltă. Ei bine, eu oricum nu mai voiam să lupt. Nu mai voiam să lupt încă de când eram în viață. Mă săturasem de atâtea amenințări. Că-mi dă foc la mașină cu mine-năutru, că-mi pune bombă, că-mi omoară nevasta, copiii…Nu mai puteam avea și eu un e-mail, un cont de Facebook, un număr de telefon…Și atunci cum să-mi mai fac reclamă ca avocat?! Dar să-ți spun de doctorița asta, Viviana, pentru că vreau s-o văd la pârnaie pentru ce mi-a făcut! În primul rând, să știi că ea are un dosar gros de un metru. Au un sistem, acolo, în spital…Ca peste tot, dealtfel. Avem de lucru până peste cap, nu există loc în care să nu se organizeze. Inclusiv la noi, inclusiv eu, acum, că nu mai sunt printre cei vii, nu-mi mai este frică s-o spun. Dar acum ăstora de la chirurgie li se înfundase, trebuia ca posturile să fie ocupate de medici noi, trei din străinătate. Așa că Viviana avea un dosar de un metru cu plângeri ale pacienților.” “Și prin cine lua șpaga, nu cumva prin Mihaela, fata cu care am vorbit eu azi?” “Ba da, și prin ea…sau mai bine zis mai ales prin ea.” “Și atunci oare i-a spus, sau îi va spune, că m-am interesat la ce salon de înfrumusețare se duce?” “Nu i-a spus, și nici nu îi va spune, sau cel puțin așa cred, pentru că i-e silă de gura ei spurcată. Dar să-ți spun mai departe. Deci Viviana asta avea, și are încă, desigur, un dosar de un metru. Nenorocirea mea a fost mană cerească pentru ea. Am ajuns la ei în stadiul patru, pentru că medicul de familie mi-a zis că nu-i nimic, că n-are rost să mă duc la dermatolog, că așa apar de la o vârstă, niște…nu mai știu cum le-a zis, în limba lor încâlcită…, deci am ajuns la ei în stadiul patru, și Viviana, când a auzit că sunt avocat, adică când mi-au făcut studenții foaia de observație, gata!, că ea îmi face rost de Keytruda, că mă voi face bine sigur, că e garantat sută la sută…” “Numai să o scapi de dosar, nu?” “Exact, numai să o scap de dosar. Adevărul e că mi-a făcut rost de Keytruda, m-am simțit mai bine, dar probabil că se putea și fără intervenția ei, nu voi ști niciodată. M-a externat și trebuia să mă țin de cuvânt la rândul meu. Am reușit să închid gura presei, dar dosarul nu a putut fi aruncat la gunoi ca și cum nu ar fi existat. Ți-am spus, sunt interese prea mari. Metastazele au recidivat însă, și mă ducea cu vorba că mă bagă într-un lot experimental pentru vaccinul ARN. Dar că trebuie totuși o intervenție chirurgicală pe creier…Mă rog, să nu fie moarte, doar viață chinuită…Când nu am mai putut vorbi m-a lăsat în pace. Dar auzeam, înțelegeam, o auzeam cum făcea la vizită glume de prost gust despre mine. Și de aceea o urăsc acum, vreau să o văd moartă. Ajută-mă să o distrug! Unde mai pui că ți-a dat mâna mea dreaptă, probabil ca răzbunare că nu am scăpat-o de dosar. Dacă ai ști cât de frică mi-a fost când m-au dezgropat ticăloșii ăia, cât m-a durut când mi-au tăiat mâna, am rămas fără mâna dreaptă, eu, care de douăzeci de ani am avut grijă să ajung un mort prezentabil, să nu chelesc, să nu fac burtă, să nu chicotească când au să mă dezbrace și au să mă spele…Și ce soartă am avut, cum am ajuns…Și tu ești vinovată, Eliza, și tu ești vinovată, nu numai doctorița! Dar deocamdată vreau să mă ocup de ea! Dacă vrei îți spun toate legăturile pe care le are, că are, să știi, nu numai în lumea medicală, dar chiar și printre interlopi. Este, într-adevăr, o rețea internațională, dar nu-i cea mai puternică, așa cum pretinde ea. Întâlnește-te cu Silviu, așa cum ți-a scris, vezi ce i-a zis și lui, și mai vorbim după aia. Mi-e tare teamă să nu-i fi grabit sfârșitul lui Gicuță. Ăsta era un om al străzii aciuat pe lângă spital. Avea o burtă enormă de la ciroză. Îl mai tratau, cică, la gastroentero. Nenorocitul avea un culcuș lângă conducta de apă caldă, și toți se făceau că nu-l văd. Dar poate nu degeaba se făceau că nu-l văd, pentru că un pacient a făcut reclamație că a trebuit să-i dea lui plicul. Iar Viviana Cerchez venea seara în parcul din curtea interioară să-i dea de mâncare ceva bun, cică! Și ai să mă întrebi de ce nu fugea Gicuță cu banii…Păi avea și el șefii lui, ce-ți închipui?! Acum, lasă-mă, nu mă mai întreba nimic, că nu mă simt bine deloc. Mi-e atât de frică, atât de frică!

*

Disciplina: Manipularea psihologică în istoria contemporană

Statutul disciplinei: Opțional

Semestrul: 2

Curs 3. Manipularea prin frică

 

– Este un subiect arhicunoscut. Știți cu toții, ați auzit probabil, că mongolii lui Ginghis Han câștigau războaiele în primul rând prin teroare psihologică. Trimiteau răspândaci care povesteau despre movile de cranii…

– Noi pe astea le știm, profesore! Altceva mai aveți?

Profesorul își mușcă buzele. Nu, așa nu se mai poate! De fapt ce-i mai trebuise disciplina asta?! Numai așa, să nu se plictisească? Doar mai mult de două norme nu avea voie să facă, și el însuși propusese nenorocita asta de disciplină, pe care dealtfel nici nu a mai avut timp să o pregătească. Și acum, din cauza asta, era batjocura copiilor ăstora…Nu, nu se mai poate. Se va pensiona anticipat, chiar dacă astfel va pierde bani serioși din pensie! “Nu încerca să te păcălești, băiete, ai vrut bani de la copiii ăștia, așa că nu te mai mira că…”

– Se uită pe geam cum ninge! spuse o fată ridicându-se și ieșind din amfiteatru.

“Trezește-te, că te mai alegi cu o reclamație la rector! Spune ceva, orice!”

– Dar maeștrii manipulării prin frică erau sciții. V-am povestit data trecută de tobele din mâini de om. Dar ei făceau mai mult decât atât, își jupuiau prizonierii de vii, își făceau pocale din craniile lor, pe cei care îi lăsau în viață îi orbeau…

– Și parcă noi nu suntem orbiți?! Vă mai întreb o dată: cum se va termina totul?! Mie mi-e frică, dumneavoastră vi-e frică, tuturor ne e frică! Mai și zic că trei sferturi din oameni vor dezvolta o boală psihică în cursul vieții. Și atunci?! De ce suntem bombardați cu știri care ne sperie?

– V-ați pus problema că de multe ori această inducere a fricii este neintenționată? O știre este preluată de sute, de mii de ori…Și depinde cum o primește fiecare, sau depinde dacă cineva o repetă, o folosește într-un context care…

– Mie mi-a prescris doctorul antidepresive!

– Și mie!

– Iar mie, diazepam. Cine ne face asta?!

 

CV literar: