Bogdan-Alexandru Hagiu – Toba (roman-foileton, II)

Capitolul 2. Cine-și taie unghiile marți, va uita tot ce-a fost bun

 

Pereții erau vopsiți într-un vișiniu închis și mirosul de dezinfectant reușea doar parțial să-l mascheze pe cel de igrasie.

– La ce te uiți, la mizeria de aici? De parcă n-ar fi secție de chirurgie plastică și reparatorie. Uite, aici e cabinetul meu…ia loc!

Silviu zăbovi cu privirea asupra amestecului de planșe anatomice și tablouri ce păreau de valoare care acoperea complet pereții. Căută măcar un centimetru pătrat de tapet sau zugrăveală, dar nu găsi.

– Ce, te întrebi dacă sunt din șpagă? Nu umblu eu cu de-astea.

– Să lăsăm asta acum, cel puțin deocamdată…Nici nu știu ce să te întreb prima dată…

– Îți spun eu cu ce începem. Am fost aseară la ea, după cum stabilisem. Ți-a făcut niște descântece, să știi. Să nu te mai iubească nimeni, niciodată.

– Da?! Cum?

– Nu-ți spun deocamdată. Toată săptămâna îți va face. Azi, de exemplu, va trebui să te tâmpești de cap, sau, mă rog, începând de azi. Marți treișpe, ce coincidență!

– Am spus că o vreau moartă!

– Las’ că am eu grijă! Nu moartă, dar legumă. Nu îți va mai face rău niciodată. Aseară i-am dat niște Imovane. Ziceai că ia benzodiazepine, nu?

– Da, cu pumnul. Și Diazepam, și Nitrazepam, nici nu-și mai fac efectul.

– Perfect. E suficent un singur Imovane, pe care sigur l-a luat aseară, și stai să vezi, că de nu ți-o plăcea…

– Păi da, că e nebună la cap nenorocita, dacă nu țipa atât la mine nu intram în dubița aia cu profile metalice. Doamne n-am să înțeleg niciodată cum a putut tabla aia să…

– Stai liniștit! Tu sun-o în continuare. Trimite-i și videoclipuri…Uite, ți le-am pregătit pe astea, sunt făcute special pentru așa ceva. Au ei grijă de oamenii ca Eliza.

– Dacă ai pomenit de ei, să trecem la subiectul doi, de fapt, cel mai important.

– Da, îți vom găsi o mână compatibilă genetic, dar va trebui să vinzi terenurile.

– Știți de ele?

– Noi știm acum totul despre tine, Silviu. Și despre familia ta, tot!

– Păi, cu toată valoarea lor, eu n-am putut să vând nici măcar o parcelă, că parcă aș fi acum instructor de fitness, eu, care am terminat Inginerie Electrică…

– Ai să poți…ai să poți…Lasă-te pe mâna mea! Ți-arăt eu la ce agenție o să mergem!

– Păi nu-ți spun că nu am putut vinde nici măcar o palmă de pământ? Toate au fost plase, ba că…

– Și tu nu înțelegi că nu trebuia să ajungă la tine nici măcar un leu din valoarea terenurilor ăstora? Mă rog, la părinții tăi, că știu că sunt pe numele lor, dar totul vei avea până la urmă tu, puiul mamei!

– Dar unde? A…, adică ei iau banii cu care eu plătesc integral transplantul, și apoi banii ajung înapoi la ei? Normal că n-ai să-mi spui niciodată cine sunt acești ei.

– Te cred! Nici eu nu știu decât doar puțin mai mult ca tine. Uite, de exemplu, habar n-am de la cine va fi mâna. Brazilian, polonez, dracu’ știe! Știu doar că va ajunge repede așa că du-te la doi să-ți recolteze sânge!

– Stai, mai stai puțin, să-mi revin…Îl vor ucide! Vrei, te rog, să-mi aprinzi o țigară? Poate fi și o porcărie de aia de-a ta, ce mai contează acum. Mai ales că m-am lăsat, dar în condițiile astea…

Bărbatul trase cu sete un fum, și nu tuși, cu toate că trecuseră aproape zece ani de când nu mai pusese vreo țigară în gură. “Or fi slabe mizeriile astea, eu nu-mi mai dau seama bine acum, ce-i clar e că numai gust de țigară n-are”. Își privi mâna stângă, degetele între care fumega țigara liliachie. “Oare cancerul tot ei l-au inventat?”

– Și nu-mi pot păstra nici măcar vreo mie de metri pătrați?

– Nu, Silviu, nu! Asta e condiția. Tu crezi că v-ați fi putut recupera terenul singuri? Nici n-ați știut ce spate ați avut. Ah, da…, inutil să-ți spun că trebuie să-ți ții gura dacă vrei să-ți capeți mâna!

– Adică ne vor cerșetori pe toți. Poate că ar fi bine să te mai gândești și tu, cât timp ai să mai ai toate astea? – și se uită la tablouri. Sunt originale, nu?

– Nu-i treaba ta! Eu știu să-mi trăiesc ziua de azi.

Zicând acestea, Viviana se așeză pe coapsele bărbatului și încercă să-l sărute pe gură, dar Silviu o împinse destul de violent, cu antrebrațul drept, mai s-o trântească pe podeaua acoperită cu gresie verde. Se strâmbară amândoi de durere.

– Mai așteaptă cu asta, doamna doctor! Întâi să am eu mâna înapoi!

– De ce?! Pentru ce faci asta?! Pentru ce mă respingi?! Mi-a spus Eliza că ești un adevărat armăsar, că o ai mare și tare, că…

– Ce să zică, și ea…Doar nu era să-și dea cu firma-n cap, zise Silviu, râzând pentru prima oară în ultima lună.

– Ce are ea și n-am eu?!

– Aș putea să-ți explic, dar sigur am strica prietenia, așa-zisa prietenie…Deci, să-mi pui mâna la loc și apoi mai vedem ce mai facem…Ba chiar am să fac și mofturi, vreau ca mâna să fie de aceeași mărime și aceeași culoare. Ia fă o poză și trimite-le-o ălora!

– Măi băiete, tu te joci cu focul, să știi!

– Nu-mi mai pasă, pământul ăla era moșia pe care străbunicul o primise datorită bravurii în război, și acum vor fi pe ea niște supermaketuri unde voi sta la rând să-mi cumpăr toate chimicalele alea care mă ucid! Și nu voi fi niciodată altceva decât antrenor de fitness!

– Da, dar fără mână nu vei fi nici măcar atât! Gata, du-te la recoltare! Trebuie să-ți știm genomul, sau, mă rog…, tu oricum nu știi ce-s alea…

Ochii Vivianei își pierduseră orice urmă de strălucire, semănând cu două mici petice de asfalt prăfuit. Când încetă să mai audă pașii bărbatului pe coridor, se duse la oglindă, își scoase bluza de halat (“și mi-am luat sutienul ăsta trăsnet, și tot degeaba!”) și se dădu cu cât mai rămăsese din sticluța de Chanel, adică aproape un sfert. Turnă și pe picioare, își frecă și brațele, pieptul, pântecele. Să nu se mai simtă mirosul morții. Apoi scoase din sertarul cel mai de jos al biroului o sticlă de Cotnari. Din acelea de trei sferturi. Până diseară când îi va face “vizita” Elizei, mai este mult…

*

– Aaaaaaaaa!!!! Cine-a veniiiit! Aplauze, băieți! Hip-hip…

– Mai termin-o!

“Băieții”, pachete de mușchi, îl înconjurară pe Silviu, care intrase în vestiar.

– Mi-ați păstrat dulapul, da?

– Da̕  binențeles șefule! Nu se atinge nimeni de ce-i al tău. Ce dacă nu mai ai mână?! Dar ia uitați-vă ce bine arată! Nu vă spuneam eu că mușchii au nevoie de timp ca să crească? Cu cât îi lași mai mult, cu atât cresc mai tare, ăsta-i paradoxul.

– Ia du-te Silviu, în sală, vezi că avem un aparat nou pentru spate. Vezi că ăsta e altfel, cu priza în supinație, îți prinde bine trapezul medial.

– Ia uitați-vă la el cum merge! Ia pune melodia aia cu „number one”, hai, repede!

– Ce zice patronu̕, când ne aduce un coleg nou?

– Șase, că vine-napoi!

Silviu se opri să rupă o frunză uscată din ficusul ce trona în mijlocul vestiarului, apoi se îndreptă spre dușuri.

– Au înecat floarea asta, v-am spus de-atâtea ori să nu arunce în hârdau apa din sticle când pleacă acasă. Aici mai sunt infiltrații?

– Și eu le-am spus, dar n-ai cu cine discuta, na!, clientul nostru, stăpânul nostru, n-ai ce să-i faci, dar și tu știi bine asta…

– Da, știu…știu…De fapt eu am venit să vă întreb: cine vine diseară la băut cu mine? Fac cinste.

– Ei, așa ceva nu se refuză, numai că eu mă pregătesc pentru IRONMAN, v-am spus de mult…

– Iar eu…

– Bine, am înțeles. Am înțeles atât de bine…Beau singur…

După ce Silviu plecă, se risipi și grupul din vestiar. Unii dintre băieți plecară la duș, alții la serviciu sau spre casă, alții spre aparatele care îi așteptau cu brațele lor metalice întinse parcă cu tandrețe. Mai rămaseră doar doi bărbați, unul mai vârstnic, cu înfățișarea unui viking cu barbă căruntă, tunsă dreptunghiular, iar celălalt un scundac cu musculatură hipertrofiată.

– Hai nu te mai fâțâi prin fața mea în pielea goală, că nu sunt interesat!

– Și ce, îți trebuie nevastă?! Știi ce-a pățit un prieten de-al meu cu nevastă și doi copii? A trebuit să vândă apartamentul și să-și ia unul mai mare, că nu mai încăpeau toți. A mai trebuit să plece în Olanda, să muncească acolo să câștige mai bine. A fost plecat trei ani, a muncit pe brânci, și, când în sfărșit venea și el acasă, i-a dat telefon din tren lu’ nevastă-sa…

– Ia mai lasă-mă, că nu mă interesează poveștile tale! spuse vikingul legându-și șireturile la adidașii reflectorizanți.

– …și când a ajuns, la gară nu-l aștepta nimeni! – continuă scundacul, uscându-se cu foenul, deși era ras pe cap, bărbierit și epilat complet. Și, dacă chiar vrei să știi, nici eu nu sunt interesat de tine!

*

La ora douăzeci Viviana sună la ușa Elizei.

– Bună, uite, ți-am cumpărat un băț de tobă. Ai zis că în seara asta facem vraja pentru uitare. Dar ce-i cu tine?

– Ce să fie…nimic, nu mă simt bine. Sunt indispusă, simt că parcă pe mine mă urăște toată lumea începând de azi. De fapt așa am citit, că blestemul se întoarce contra ta întreit, înzecit chiar.

– Eeeeiii…, nu se poate chiar așa! Dar ce s-a întâmplat?

– Nimic deosebit, dar chiar azi, la serviciu, toți se poartă de parcă ar fi căpiați…Cum iese unul, ceilalți încep să-l bârfească, nu mai păstrează niciunul niciun secret, toți sunt doxă de cărți de psihologie…Și am inpresia că oricine vorbește cu mine îmi introduce semințe negative, cuvinte cheie, sau cuvinte magice cum li se mai spune, care să mă îmbolnăvească…

Începu să-și tragă nasul, de fapt fiecare inspir era așa, de nu se cunoștea dacă își stăpânește plânsul sau are un guturai rebel. Ochii, deși înroșiți, îi erau uscați.

– Stai cuminte, fato! Uite, eu îți sunt prietenă.

– Tocmai pe tine te bănuiesc cel mai tare!

– Și ce-ai să faci acum? Ai să stai de vorbă doar cu popi și călugărițe?

Pe Eliza o pufni râsul.

– Uite, vezi că poți să și râzi? Hai să ne apucăm de treabă. Sau faci mai întâi niște cafele? Două cafele din alea tari, țepene, fără zahăr!

Eliza o ignoră și mângâie cu aparentă tandrețe mâna pe care se mai cunoșteau încă pete cafenii de bătrânețe, cusută în partea diametral opusă a tobei față de cea a doamnei Profesor Doctor.

– Trebuia să le pun în ordine, nu așa, dar le-am mai potrivit și după mărime, și după cât de mult se puteau întinde…Ce avea ăsta, Alzheimer, nu?

– Păi da, le-ai încurcat așa de tare, că eu nu mai știu ce urmează, ce vrei să faci…Da, la noi a venit să i se taie picioarele, că avea gangrenă. Nici nu realiza ce urmează să i se întâmple. Dar oricum ne boscorodea pe toți, că era unul din acei bolnavi care nu-și mai amintesc decât ce-i negativ, numai evenimentele nefericite din viață.

– Oh, Doamne! Ăsta trebuie să fie iadul!

– Da, și sunt condamnați la el dragii de bărbați, se pare că ei oricum își amintesc doar ce e urât. Așa am auzit într-un podcast, informația  nu cred că face parte din știința medicală. Sau poate că da, parcă mai știi…Cât ați fost voi împreună?

– Opt ani.

– Și unde ați locuit, la tine sau la el? întrebă Viviana aruncând o privire spre patul îngust acoperit cu o cuvertură roșie, flaușată, așezată de mântuială.

– La început la el, i-au luat ai lui un apartament cu două camere când a terminat facultatea. Voiau să se însoare, să aibă o familie. Dar nu puteam să avem un copil și să plătim și ratele. La cât câștigăm noi…Și apoi, mie nu-mi convenea să plătesc jumătate din rate la un apartament care nu-i al meu. Așa că am tot amânat. I-am spus: hai să plecăm în străinătate, muncim în Spania, în Anglia, ca toată lumea…El, nu și nu! Că să am puțină răbdare, că are un plan…Ceva cu un hectar intravilan, obținut în instanță, pe care o să-l vindem…

– Unde-i situat?

– Da’ ce te interesează?!

– Uite că mă interesează! Poate vreau și eu să-mi fac o clinică privată, să nu-mi mai zică tâmpitul de manager că mă dă afară!

Eliza începuse să pună cafeaua, pentru că apa din ibric clocotea.

– …două…, trei…, oh, oare câte oi fi pus?! Am uitat, le-am încurcat…Lasă-mă, nu mă mai întreba atât! Să-ți spună el, dacă vrea. Mai are un teren de la mamă-sa, mai mic, dar mai central. Nici pe ăla nu poate să-l vândă. N-ai decât să-l întrebi.

– Lasă-mă pe mine să fac cafeaua, probabil că te-au ajuns necazurile…, nu mai poți face nici măcar o cafea, săraca de tine…

Doctorița aruncă conținutul fumegând al ibricului în chiuvetă, apoi îl reumplu cu apă rece.

– Așa, și?

– Și ce?

– Și nu l-ai ambiționat? Nu i-ai spus că ocupă degeaba un loc sub soare, chestii de astea?

– Ba da, tot timpul, dar degeaba.

– Și cum de acum stați separat? Din cauza asta?

– A, păi a fost ideea mea. Prefer să platesc chirie pe buda asta, decât să…adică când nu-mi convine plec, când nu-i convine pleacă! Sau, mă rog, așa era. Când eu la el, când el la mine. Dar lasă asta acum, să vedem cum facem să-și piardă Silviu toate amintirile frumoase. Tot timpul îmi povestea ce mult îi plăceau în copilărie sărbătorile de iarnă, când pe casa scării se auzeau colinzi, iar el stătea în patul cu cearșafuri albe și apretate și adulmeca mirosul cozonacilor care se coceau în cuptor. Ei bine, toate astea vor dispare.

– Dar vei dispărea și tu, Eliza, cel puțin fata ideală pe care sunt sigură că te-a considerat la început. Indiferent de ce crede acum.

– Nu-mi pasă, spuse femeia și începu să lovească mâna bătrânului cu bățul de tobă primit cadou.

Dar dădea parcă cu milă, nu ieșeau decât zgomote chinuite și înfundate.

– Uite cam așa făcea și când l-au adus de la Terapie Intensivă.

– Care din ei?

– Moșul, de el vorbesc. Doar gemete, că de vorbit n-a mai vorbit nimic pân-a murit. Nu avea rude, era adus de la azil. Așa că l-am dus la incinerator. Nu înainte de a-i opri mâna pentru tine, fato! Îmi ești datoare, știi asta, da? Dar când mai vorbea cât de cât, zicea numai prostii, despre cum își băteau joc femeile de el că-i impotent, asta pe fete, pe asistente să le întrebăm, că ele se stricau de râs, eu nu l-am auzit…

– Nu-i cazul lui Silviu, treci la capitolul următor!

– Cum își băteau joc de el băieții la școală, aici am prins ceva, zicea ceva de niște poște, uite, eu nici măcar nu știu ce-s alea, dacă n-am avut frați…

– Nici chestiile astea, Silviu a fost lider tot timpul, toată viața lui au gravitat toți în jurul lui. Așa e și acum, cu toți golanii ăia de la sală.

– Ia să vedem, ce mai zicea…Despre bătăile pe care i le împușca tată-su…că-l înjura când îl punea la treabă, că…

– Asta da! Nici Silviu nu se înțelege cu bătrânul. Este între ei o animozitate, o tensiune, dacă i-ai fi văzut vreodată…

Și Eliza începu să lovească mai tare în mâna fostului pacient cu Alzheimer dar și alternativ, peste degetele încă trandafirii ale lui Silviu. Zzzzzzzzzzzummmm, bbbbbbbuuuuuuuuummm, cine-și taie unghiile marțea uită tot ce a fost bun în viața lui.

*

– Cum îndrăznești, măi nenorocitule, să vii beat la noi?! Când iese taică-tu din baie, cred că te omoară, nu alta!

– Mamă, te rog! Stai să-ți spun ce s-a întâmplat. Totul se schimbă radical, dar e și foarte rău, pe de altă parte.

– Adică?!

– Adică Viviana, doctorița, îmi găsește rapid o mână adevărată, de om, de pus în loc, dar costă enorm, trebuie să vindem amândouă terenurile, și s-ar putea să mai trebuiască bani…

Femeia căzu într-un fotoliu, palidă la față.

– Nu se poate, nu ești asigurat?

– Mă faci să râd! Asigurarea nu acoperă…

– Imposibil! Nu există așa ceva! Te-ai uitat la prea multe filme prostești!

Silviu se îndepărtă puțin, pentru că simțea și el mirosul de whisky care îi ieșea din gură atunci când vorbea.

– Mamă, este adevărat, și te rog să mă ajuți! Uite, convinge-l și pe tata, și să vindem!

– Cum să vindem, ai găsit client?

– Da, treaba e ca și făcută!

Mamă-sa se uită la el de parcă…de parcă…Un ochi începu să-i zvâcnească. “Numai să nu facă accident vascular, te rog, Doamne!”

– Adică atâția ani n-am putut să vindem, și acum, dintr-o dată, putem! Dar nu ne rămâne niciun ban, ba chiar s-ar putea să rămânem și datori pe deasupra! Ei bine, nu pot să cred!

– Ba da, mamă…

– “Ba da, mamă…” În niciun caz, măi băiete! În primul rând, povestea e cusută cu ață albă. Lasă că mă duc și eu să stau de vorbă cu nenorocita aia! Dau eu cu crucea de ea! Doctor, nedoctor…

– Să nu faci asta!

– Nu?! Și de ce, mă rog?!

– Pentru că nu…

– În al doilea rând, și asta e cel mai important, nu meriți! De câte ori ți-am zis să înveți, să-ți faci o carieră?! Nu-mi mai zi tu mie de pile, de mită, de mafie, că dacă erai șef de promoție îți găseai serviciu în domeniul tău sigur! Așa, eu trebuie să-mi plec fruntea în fața oricui, să…

– Mamă, nu începe cu poveștile vechi! Ți-am spus de atâtea ori că lucrurile nu s-au petrecut așa!

– Ba-ncep, ba am să ți le spun tot timpul, pentru că meriți! Ai ajuns unde-i locul tău, cu animalele alea care știu să vorbească numai de femei și de mușchi!

– Mamă, așa sunt toți băieții, și la academie e așa, dar nu asta e problema acum…

– Ba acum am să ți le spun pe toate! În loc să-ți găsești o fată bună cu care să te însori și să faci copii, ți-ai irosit viața cu zăpăcita aia de Eliza!

– Mamă, dar ce legătură au toate astea cu…

– Au, pentru că dacă ai fi ascultat de noi, acum ai fi avut bani să-ți cumperi patru mâini, nu una! Nu mai vorbesc că nu ai mai fi fost în mașină cu ea și nu s-ar mai fi întâmplat accidentul! La valoarea mașinii te-ai gândit?! Ah, ce merită fetișoara asta! Uite-așa i-aș face…și zgârie aerul cu unghiile. Și pe noi vrei să ne lași fără un ban la bătrânețe?! Măcar să avem pentru azil, că tu sigur n-ai să ai grijă de noi! Și dacă rămâi cu ea…Ferească Dumnezeu să se mute înapoi la tine, tu n-ai auzit că te moștenește dacă a locuit la tine în ultimul an înainte de moartea ta?! Nu, n-ai auzit…Nu cunoști legile, n-am ce-ți face…Asta îți mănâncă coliva…Sau, din câte o cunosc eu, e în stare să te și omoare, numai să pună mâna pe bani…

– Mamă, dar doar n-ai să mă lași așa?!

– Ba chiar așa am să te las, pentru că asta meriți!

– Adică nu mă iubești?!

– Nu, nu te mai iubesc, nu mai ești copilul meu!

– Nu mai înțeleg nimic. Marele Freud spunea că singura relație interumană care nu se degradează în timp este cea dintre mamă și fiul ei.

– Să-ți pună o mână robotică, să-ți cloneze o mână…Poate ar fi chiar mai ieftin…Și, în primul rând, ți-am spus că eu nu cred în povestea asta!

– Deci, nu?

– Nu!

Silviu se uită la biblioteca plină de cărți SF din fosta lui cameră. “Dacă propria mea mamă nu mă mai iubește, dacă vorbește cu mine așa, atunci ce pretenție să mai am la băieții de la sală? Dar, oare, Eliza m-a iubit vreodată?! Să fi fost numai interesul? Hai, Silviu, ești destul de beat ca să gândești limpede, hai băiatule, mai rămâne să te întrebi ce e iubirea, de acum…Să faci filozofie, ca toți fraierii…Tu, care ai luat întotdeauna lucrurile așa cum sunt…Până și nenorocirea asta cu mâna…ai să treci peste ea, totul o să fie bine. Ia să mă gândesc la ceva frumos, la ceva care să-mi facă plăcere…La ce, oare? Ochii îi rătăciră pe cotoarele cărților. Stephen King…Serge Brussolo…uite-l și pe Marin Preda, cine l-o fi pus aici?!…Mario Vargas Llosa…uite-l și pe Vlad Mușatescu, dar oare de ce nu-mi mai vine să râd? Parcă nici nu-mi pot aduce aminte, cum îl chema pe detectivul acela?”

– Ce-i aici?! Ce-i cu tine, băiete, de ce o superi pe maică-ta?

Pe pereți, poze din vacanțe: el pe Bucegi, el pe Călimani…Nu putu să simtă arsura soarelui, cu toate că pe jumătatea din stânga a pozei stâncile străluceau. Atunci fusese atât de bine, de ce nu mai putea să-și amintească căldura soarelui?!

– Ce-i aici?! Răspunde, n-auzi? Am auzit strigăte!

Bătrânul era într-o pijama nouă, cu dungi albe și bej. Un prosop verde îi stătea pe umăr. Nu-și pieptănase încă părul umed, și acesta îi stătea în mii de șuvițe.

– Zice că vrea să vindem tot pământul, ca să-i pună doctorița aia mâna la loc!

– Nici vorbă!

Ce l-ar mai putea bucura? “Ia să vedem…Fetele! Ia să vedem: cum o așteptam pe Eliza în fața Universității, era seară, trecea grupul ăla gălăgios care…nimic! Nu-mi bate inima mai tare! Ai murit pentru mine, Eliza! Nu-mi amintesc decât gura ta înjurându-mă și bucata aia de tablă venind…noroc că am făcut atâta box și karate, într-o fracțiune de secundă am ridicat mâna, că altfel m-ar fi decapitat. Dar oare airbagul de ce nu s-a deschis?…Așa, vorbesc cu mine în gând ca sa fiu coerent, să nu mă cuprindă beția.”

– Numai uită-te ce mutră are, ce ochi! E beat criță! Nu ți-e rușine…

– Lasă-l, trebuie să ținem cont de starea în care e. Dar să-ți fie clar, băiete: nu vindem nimic! Nu-ți ajunge că te ajutăm cu bani și acum, la bătrânețe? Că dacă era după tine, la cât câștigi…Ce-ai să faci după ce noi nu vom mai fi?! Ai să vinzi lucrurile din casă, ai să vinzi casa?! Sau ce-ai să faci dacă cade unul din noi, dacă se îmbolnăvește unul din noi? Sau amândoi?

Se întoarse spre soțul său, privindu-l cu ochi disperați:

– Tu ai auzit ce le face în azilele alea? Sau cum le mai zice? În ce hal își bat joc de bătrâni?! Stau în mizerie, îi bat, nu le dau de mâncare…Și sunt duși acolo de copii! Parcă ăsta ce va face cu noi? Nu ne mai rămâne decât să ne rugăm să murim în picioare precum copacii, așa cum zicea mătușa aia a ta, Dumnezeu s-o ierte. Nu vezi în ce lume am ajuns să trăim?!

*

– Hai, mai lasă-l de-acuma, nu mai bate! Lasă-l să se mai odihnească! Lasă-i pe amândoi! Nici n-ai văzut că am intrat cu o pizza! E acolo, la cuier. O pizza cu de toate. Ar fi mers și o bere, dar nu m-am gândit. N-ai ceva prin casă?

– N-am decât niște whisky. Niște Jack Daniel’s.

– A, e bun și ăsta! Cu niște Coca-Cola…

– Am!

– Super! Ia să vezi ce chef facem! Așezi tu niște farfurii și niște tacâmuri?

Eliza se repezi la dulapul suspendat și începu să scoată cele cerute, în timp ce Viviana își aprindea o țigară.

– Dar ce faci, fată?! Mie mi-ai pus două furculițe și ție două cuțite?! Te-ai tâmpit de tot? și începu să râdă, dând capul pe spate, într-o încercare de a imita cine știe ce actriță de film.

– Iartă-mă, Viviana, nu știu ce-i cu mine, cred că…am o senzație ciudată, nu știu…

– Hai că-ți trece, ia cu apaos!

– Ce-i ăla? Ce-ai spus?!

– Paharul cu vin din care beau toți la pomenirea unui mort, tu ia cu whisky, și o îmbie cu paharul umplut pe jumătate cu băutura nediluată. Așa-mi place mie, să fac panaramă, tu nu te uita…Și de fapt eu am greșit că ți-am zis să pui tacâmuri, că doar pizza se mănâncă cu mâna!

Eiza mai bătu de câteva ori în tobă cu un aer absent, lovind la întâmplare mâini tinere și mâini cu pielea zbârcită, mâini mari și mâini mici, degete care mângâiaseră, degete care loviseră…

– Acum du-te, Viviana, lasă-mă singură.

– Da’ ce, mâine la cât mergi la slujbă?

– Nu te interesează, așa ai spus, că nu mai suntem prietene. De ce ți-aș spune tot despre mine, atât timp cât tu nu-mi zici nimic despre tine?!

– Bine, bine…Hai că te las, atunci. Mâine ce facem?

– Mâine îl avem pe avocatul ăla. Ciudat cum i-ai avut pe toți atât de repede. Ai spus că îi era frică de tot.

– Da, avea cancer în stadiul terminal, de asta a și murit. Melanom, cu metastaze cerebrale. Zicea că să-l operăm, să i le scoatem. Se temea de tot, dar de tot! Uite eu aș putea scrie nu numai cărți de chirurgie, dar și de psihiatrie, la câte cazuri am văzut.

– Au făcut treabă bună băieții, l-au dezgropat și l-au pus la loc atât de bine, că nu rămăsese nici grăunte de praf pe capac. Așa s-au lăudat, cel puțin. Deci, mâine îl avem pe el. Cine-și taie unghiile miercurea, va deveni fricos ca un iepure!

– Asta de unde ai mai scos-o? Mă rog…Numai să știu și eu când să mă programez la manichiură…Tu când ți le tai? Aha, pălești…Și, mai ales, Eliza, de unde ai avut tu bani să-i plătești pe bandiții ăia, dacă văd că tragi mâța de coadă, că nici mașină n-ai?

– Ajunge, Viviana, du-te acasă, acum…De parcă n-ai vorbit tu cu ei mai mult decât mine!

– Bine, mă duc, mă duc…Nu uita să-ți iei Imovane-ul, ți-a fost bine aseară cu el, așa-i?

Rămasă singură, Eliza sorbi ce mai rămăsese din whisky, apoi se apucă să spele farfuriile. Bine că proasta dracului lăsase cutia cu pizza. Nu lipseau decât două felii, are ce mânca mâine toată ziua. După ce termină își luă pastila și se întinse pe canapea, cu mâinile sub cap. Nu avea chef să se uite la televizor, nici să citească. Ce avea de făcut mâine? Ce ore avea? Parcă nu-și amintea nimic din orar. Civilizații antice sau medievale? O fi de la pastilă, de la Imovane…Se auzea sforăind ușor (ea sforăie?!), dar nu dormea, avea capul deosebit de limpede. Da, chiar despre sciți trebuia să vorbească mâine. Deci aveau tobe din piele de om, beau sânge…Ce face băiatul ăla cu atâtea absențe, oare mâine vine? Scitul din stânga începu să vorbească: “Nu e bine ce ai făcut, măi fato! Doar șamanul poate folosi toba. Acum toate spiritele celor morți se vor întoarce împotriva ta. Sau ai uitat că dacă le-ai tăiat mâna dreaptă nu vor putea lupta pe lumea cealaltă? Măcar dacă ar fi fost îngropați cu mâinile și picioarele legate…tot arm ai fi avut o șansă. Iar fi dezgropat nepoții și ar fi luat curelele din jurul oaselor. Dar așa..” “Dar parcă pe lumea asta au luptat? Moșul ăla cu Alzheimer a luptat sau n-a fost decât o cârpă?! Avocatul ăla cu melanom a luptat sau n-a fost decât un iepure fricos? “Mai slăbește-mă!” “Ei bine, eu am luptat!” spuse doamna Profesor Doctor venind dinspre bibliorafturile ce gemeau de cărți și de dosare. “Așa, oare unde e formularul pe care trebuie să-l ducă mâine la rectorat?” “Ascultă-mă ce-ți spun, nu te gândi aiurea! Vezi că Viviana asta vrea să te omoare! Mai mult o urăsc pe ea decât pe tine. Fetița asta trebuia să-mi fie recunoscătoare. Dacă nu eram eu nu mai ajungea ea chirurg în veci și pururi. Doar ș-acuma, dacă o întrebi unde e pancreasul, nu știe! Dar asta e altă poveste…Deci nu numai că nu mi-a fost recunoscătoare, dar mă și urăște! Și de ce, mă rog?! Că i-am găsit până și un băiat bun? Dacă n-a știut să se poarte cu el, dacă n-a știut să-l păstreze, asta e treaba ei! Bun, că omul era dermatolog, și ar fi trebuit să-și recomande pacienții unul altuia…, că fata are dublă specializare, să știi, are și microchirurgie, și chirurgie oncologică. Și o parte trebuia să ajungă la mine, normal, că aveam și eu obligațiile mele, că doar totul se face între oameni și cu oameni. Și ce vină am eu că boul n-a vrut să înțeleagă?! Că nu, că el pleacă în străinătate…De parcă acolo crede el că e altfel? Fuge de dracu și dă de tată-su, s-o fi lămurit până acum…Și cică eu le-am distrus viața, că din cauza mea nu a putut ea să rămâna la Universitate…Păi tu știi ce-i acolo? Normal că știi, ce ești tu, lector, da? Sau asistent? De fapt te cunosc bine, mai bine chiar decât tine. Măcar ea face bani mulți, dar tu? Chiar merită să te culci cu boșorogul? Ce ți-a spus, că numai o dată, ca să te facă asistent…Și după aia a trebuit să te muți separat de Silviu, să stai aici cu chirie, că zicea că te dă afară, că nu ajungi să-ți susții teza așa proastă cum ești…Și tot pe Silviu îl urăști, tot săracul băiat e rău, incapabil, nesimțit, și în toate felurile în care îi spui?! Ei, să știi că pe vremea mea nu era așa, dar ce să-ți spun, că oricum n-ai să înțelegi niciodată.” “Pe Silviu îl iubesc, de Prof mi-e scârbă, dar n-am ce face.” “Nu-mi spune tu mie, că pofta a mai venit și mâncând. Gradație de merit, cadouri. Cum ziceai? Mai bine bani, să nu mă-ntrebe fraierul de unde am asta, că e prea scumpă pentru bugetul meu.” “Chiar dacă pe vremea ta era altfel, deși nu prea cred, tu ești vinovată că timpurile au ajuns astfel, hoașcă bătrână! Tu și Profu’, și toți comuniștii ca voi!” “Și mai știu că nu chiar întâmplător l-ai ales pe Silviu, așa înalt și plin de mușchi cum e, din când în când îi mai zici Profului că dacă nu cotizează suficient îi spui logodnicului tău și-i rupe oasele. La vârsta lui nici nu se mai prind. Iar el se smiorcăie și zice că nici salariul lui nu e de ministru. Și atunci ce faceți? Nu luați șpagă de la studenți? Nu faceți niște cursuri de nepriceput? Jumătate din copii la buget, jumătate cu taxă, nu? Cu ce ești mai bună ca Viviana?” Cuvintele bătrânei îi sunau dureros în cap, așa că își puse dosul rece al mâinii drepte pe frunte, să se mai răcorească. “Dar cum pe ea o urăsc mai tare, e mai vinovată decât tine pentru ce mi-ați făcut, ah! cum să stau eu fără mână, Doamne? și ce cavou frumos am, de douăzeci de mii de euro!, deci cum pe ea o urăsc mai tare, am să te avertizez că nu ți-e prietenă, vrea să te ucidă. N-oi fi eu medic chirurg, dar știu că la câte benzodiazepine ai luat la viața ta, Imovane-ul ăsta pe care ți l-a adus pune capac! Îți face creierul praf, dacă nu ți l-a făcut deja. Și cu alcool! Ți-a adus doar o folie, fără prospect, ia du-te mâine la farmacie și cere un prospect. Sau, poftim, uite pe Google.” Eliza întinse mâna după telefon, să se uite pe Internet, să caute prospectul de la Imovane, dar parcă nu era mâna ei, parcă n-o asculta, bâjbâia în spate, degetele îi loviră pixul de pe noptieră, apoi imprimanta…”Eu te-am prevenit, să știi…Și apoi, citești atâtea cărți de psihologie, chiar nu-ți dai seama că se joacă cu mintea ta, că-ți induce boală? Mâine n-are ce mai căuta aici!”

*

Disciplina: Manipularea psihologică în istoria contemporană

Satutul disciplinei: Opțional

Semestrul: 2

Curs 2. Manipularea psihologică prin distorsionarea realității

 

De data aceasta nu mai veniseră decât cinci studenți. “Probabil că nu le-a plăcut. Mă doare-n cot! Poate voi fi mai liniștit așa, numai cu ăștia!”

– Deci un om poate fi influențat prin distorsionarea realității în așa măsură, încât ajunge să creadă că lucrurile s-au petrecut altfel în viața lui. Este suficient să i se reproșeze ceva în mod constant, zi de zi, și ajunge să creadă el însuși că a făcut acele greșeli. Și nu își va mai aminti realitatea, va surveni uitarea. Metoda este aplicată empiric, instinctiv, în relațiile interumane, pentru a putea domina și obține avantaje, dar și în politică, sub o formă să-i zicem științifică. Scopul este de a obține avantaje economice, de a determina oamenii să cumpere anumite produse, să…

– Dați-ne exemple!

– V-am rugat de atâtea ori să nu mă mai întrerupeți! Tocmai asta mă pregăteam să fac, să vă dau exemple. Dar puteți și voi înșivă să vă gândiți la popoare cărora li s-a falsificat istoria în sens negativ până au ajuns să creadă că a fost chiar așa. Rezultatul? Pe străzi sunt numai oameni triști, pentru că nu își mai pot aminti nimic frumos.

Bărbosul începu să roadă capătul pixului.

– Și dispuși să creadă orice minciună li se mai spune, pentru că nu mai au o percepție clară a realității. Vă mai întreb o dată, domnule profesor, unde vom ajunge până la urmă?

Profesorul oftă și îl privi lung pe student.

– Nu știu, probabil că nu vom mai folosi cuvinte. Deși nici așa nu vom fi feriți. Mă întreb dacă nu cumva, din frica de a nu fi abuzați psihologic prin cuvinte, oamenii din vechime nu comunicau prin semne, tobe, chestii de astea…

– Sau muzică! spuse fata cu unghii negre. Azi avea părul violet deschis.

– Sau muzică, da! Să vă povestesc ce fel de tobe aveau sciții. Aveau niște tobe făcute din piele de om, piele jupuită de pe mâini, cu tot cu unghii. De pe mâinile drepte ale dușmanilor uciși în lupte. Băteau în ele și rosteau incantații, ca să atragă nenorociri, să le moară dușmanii. Și…

– Adică acum ce faceți cu noi, domnule profesor, ne manipulați să ne placă acest curs? Și nu ne-ați spus cum vom da examenul, deși era obligația dumneavoastră! Grilă sau subiecte deschise?

 

CV literar: