Talentatul domn Șora

„Nu mă tem de moarte. Dincolo poţi să intri doar distorsionând toate conceptele pe care le-ai formulat dincoace. E cu totul altceva. Nu ai altă posibilitate, cuvintele sunt astea care sunt, făcute pentru lumea aceasta. Dincolo ai nevoie de necuvinte.” (Mihai Șora)

Umbrele

Eu cred că Mihai Șora a fost în sine un spectacol de idei, în carne și oase. El fost și a rămas până la capătul culoarului un idealist, un om „talentat”, fascinat de propriile „istorii”, amplificate în existențe și credințe, care, la senectute, au devenit un modus vivendi aproape budist. Modul în care Mihai Șora a intrat și a ieșit din propria istorie rămâne dovada absolută a iluziei vieții, a uitării și revigorării idealurilor dincolo de limitele prezentului. Ales recent membru de onoare al Academiei Române și fost membru al Partidului Comunist Francez, după care, la revenirea în țară, a lucrat în Ministerul de Externe al României, condus de Ana Pauker, Șora pare o imensă enigmă  precum un veac de nesingurătate, sub semnul colaborării cu Securitatea. Acest ultim fapt rămâne însă să fie descoperit curând, dincolo de vraja prezenței sale, epurate de umbrele anilor lungi din tinerețe.

Apariția filosofului (fără sistem) într-o reclamă eMAG, unde a promovat tema libertății obținute de poporul român, în urmă cu 30 de ani, la Revoluția din 1989, a stârnit polemici și discuții controversate, iar presiunile oficiale au dus la înlăturarea infamului videoclip. Chiar Mihai Șora recunoștea, cu ușurință glacială, în emisiunea Profesioniștii apartenența expresă, implicată, în Rezistența Franceză și ulterior în Partidul Comunist din Franța. Astfel se confirmă prezența sa prelungită pe liste în spațiile ministeriale și culturale din regimurile comuniste care au urmat: Petru Groza, Gheorghiu-Dej, Ceaușescu, Iliescu (perioada postdecembristă). Poate că va fi nevoie ca arhivele și izvoarele să fie desecretizate pentru a fi revelat parcursul real, politic și funcționăresc, al celui ipostaziat de Liiceanu, în Jurnalul de la Păltiniș, drept „omul pur, nepătat„. Oare nu se oglindesc proiectele BPT-ului și apoi cele Humanitas, drept moșteniri editoriale venite pe o filieră selectă de securiști? Ce naște din pisică….

Portretul intelectualului, la tinerețe și maturitate, sau recenta lupta împotriva chipului din trecut, a devenit o luptă, pentru Șora, contra corupției și comunismului „ciumei roșii”. În schimb, niciun intelectual cu adevărat moral, niciun ziar și nicio televiziune nu au dorit mediatizarea reversului din oglinda retrovizoare a lui Mihai Șora. Fetișizat în înțeleptul societății, cavaler al Binelui, senescentul Sora a devenit în ultimii ani o sumă de cioburi sparte din propria biografie, luminoasă și palidă, precum ziua și noaptea zilelor trecătoare. Fillele îngălbenite ale umbrelor sale sunt ignorate cu bună, sau chiar rea-voință.

Mihai Șora, descedent dintr-o familie ortodoxă, s-a urcat în trenul vieții, într-un ritm de mocăniță, ajungând la centenar și mai departe portretistul istoriei României: cel care face năzbâtiile copilului etern, candid și revoltat, cuceritor și, în chip invizibil, murdar pe mânuțe, trecând prin istoria individuală, cu egoismul fermecător al duplicității. Un mitoman perfect și cuceritor, fără cusur. Un campion de cursă lungă care a jalonat fantomatic, fără să fie disident sau încarcerat, câștigând cursele, in extremis, cu viteza indicibilă a clipei mărunte. Căci, încă din vechime, cel dus era înfășurat și salvat post-factum: de mortuis nil nisi bene dicendum!

Luminile

Să ne imaginam că primul Șora nu există, că umbrele sunt răutăți sau forme de ignoranță din partea celor rău-voitori și încruntați perpetuu. Celălalt Șora, cel luminos, profund și dedicat unui câmp filosofic mai larg decât spațiul european. Citind Dialogul interior, respectiv Sarea pământului, asistăm la acel Mihai Șora care se lasă dezmărginit de prezentul de piatră, de viață gri, și care n-a uitat să se întoarcă la propriul sine, dar și al celorlalți. Singurătatea pură poate fi o vindecare, însă alteritatea este, cu adevărat, în completitudine, salvatoare, la Șora. În alte cărți, cele de dialoguri, precum Eu și tu și el și ea… Sau dialogul generalizat și „A fi, a face, a avea„, Șora este încifrat, esopic, dar nu mai puțin sortit unei biografii filosofice din fenomenologia lui Husserl și Heidegger: „Pentru mine, întâlnirea cu celălalt este o mare bucurie. Am această disponibilitate oricând… Întotdeauna sunt în dialog cu ceva sau cu cineva.”

După câte se poate observa, din lecturi și din prezența sa, miza lui Șora nu a fost „existențialismul” filosofic, ci acela personal, care să transgreseze aventura umană, în înțelesurile ei ascunse, marginale. Asaltul pe care scriitorul și trăitorul Șora îl poartă pentru cucerirea concretului vieții rămâne un fapt unic în cultura română și chiar europeană, ambele atât de străine de spiritul filozofic asiatic, centrat pe esențele nimicului.

„Ce încântare! Ce încântare, într-adevăr, să nu știi nimic, să străbați ușor apa dând dintr-un braț, din celălalt, să faci bule de aer când expiri, să-i vezi – apei – de jos în sus suprafață ca pe un cer lichid, argintiu, strălucitor (ah!, cum să-i spui?, cum să-l prinzi?, cum să te prinzi?, unde-i el?, unde ești tu?, care-i el?, care ești tu?), să-ți ridici capul din apa, capul să-ți alunece din nou sub apă, să inspiri, să expiri, să inspiri, să expiri, să inspiri… Ce încântare! Să te tăvălești prin iarbă până devii iarbă, IARBĂ, iarbă cu adevărat! Să te dizolvi în nisip, nisipul să se incorporeze în tine! Să umbli desculț pe un pământ abia zvântat, în care să lași urme fară să te-afunzi. Fară să te-afunzi, să lași urme! Peste tot! Și toate să lase-n tine urme: rani, cicatrici, diademe! Soarele să te cotropească! Lumina să te inunde! Întunericul să te soarba! (Să-l sorbi și tu pe el!) Căldura să te toropească! Viscolul închircească-te! Îndârjească-te! Să-l înfrunți! Să te biciuie! Biruie-l! Râzi-i în față! Ce încântare! Să fii plin de lume până nu mai poți! Să nu mai poată lumea de cât de plină e de tine!”

(Mihai Șora – Sarea pământului, p. 81)

Între umbrele și luminile lui Șora nu pare să mai existe vreo alegere, sau pretențios spus: tertium non datur! Însă experiența personală directă a fost șocantă și revelatoare, când l-am întâlnit pe Șora cu mult înainte de mediatizarea din ultimii ani. Se întâmpla cândva, după 2006, într-o zi ploioasă, mă aflam la Muzeul Literaturii din vechiul sediu de pe bd. Dacia. În grabă, speriat că ploaia s-ar putea înteți, am alergat spre ieșire, în trombă, lovindu-l cu umărul peste mâini pe imperceptibilul Mihai Sora. Reflexul de a mă întoarce pentru a-i cere scuze se impunea, însă gestul sau a fost stupefiant: și-a continuat drumul înainte, fară să mă privească înapoi, făcându-mi cu mâna fluturată în aer că totul este bine. Acesta este al treilea Șora, al meu: cel care nu se întoarce acuzator spre celălalt, pentru a înainta spre alte orizonturi. În tăcere…. în linii continue, pulsatile, de desen.