Între PACE și BELIGERANȚĂ

Autor: Vasilisk Donica

Într-o noapte rece, trecută puțin peste miezul ei, m-am trezit din somnul odihnitor, năvălit de borboane enorme, parcă însângerate, de transpirație peste tot corpul.
Am avut un vis cu totul întunecat. Se făcea că pământul, pe care călcam, pleoștea de sânge și o ceață umedă, ce mirosea înțepător a fier, miros care a persistat mult și în realitate după ce m-am trezit, făcea întunericul în care mă aflam și mai dens. Tulburat de întunecime și de izul de morți ce se amplifica, pășeam încet și cu grijă pe câmpul ce semăna mai mult a mlaștină și frica puse stăpânire pe sufletul meu. Picioarele mi se scufundau până la glezne în amestecul de apă ce picura de sus în stropi mari și reci și sângele deja vărsat pe suprafața umedă a locului în care mă aflam. Cu cât înaintam în necunoscut, cu atât nedumerirea mi se intensifica și parcă curiozitatea, acea curiozitate ce ne pândește pe noi oamenii încă de la facerea lumii, creștea.

Unde mă aflu? De ce sunt aici? Ce va să însemne acest câmp cu miros de moarte? Ce s-a întâmplat? A fost război? Unde sunt morții lui?
Câmpia neagră și umedă nu-mi răspundea nimic. Dintr-odată, o groapă adâncă ca o rană mare mi-a răsărit în cale de sub pânza de ceață, de parcă se ascundea sub ea de ghiarele ascuțite ca briciul și ciocul însângerat al corbilor, în care zăceau o mulțime de morți, bărbați, femei, copii cu jucării în mâini, toți laolaltă, aruncați aici parcă din fugă.
Pustiu și moarte se întindea. Numai vântul umed începu să se plimbe grăbit prin câmpie, încetinind la marginea gropii, de parcă împiedicându-se înspăimântat, își mai trăgea un pic sufletul, îndurerat și el la vederea acelor trupuri de oameni, murdare, aruncate la nimereală.
Inima mi s-a cutremurat înfrigurată și o durere de moarte m-a învăluit, și în acest întuneric ce a cuprins momentul și văzduhul, gândul mi-a zburat la moarte.
Ce este moartea? Străina care a pus stăpânire pe omenire. Moartea este oarecum relativă, nu este decât un prilej de viață, momentul de întâlnire cu Creatorul, un pas și totul va fi altfel. De ce atunci să-mi fie frică? Mai mult ca frica de întâlnire cu Dumnezeu nu ar trebui să fie frică. Dar întodeauna necunoscutul te sperie. Frica și groaza de cele văzute în vis m-au înspăimântat atât de mult, încât îngerul păzitor m-a și trezit, inmediat, de teama să nu mă îmbățișeze și pe mine moartea. Poate nu sunt pregătit încă de întâlnire?
Am răsuflat greu mai multe ore în șir, inima bătându-mi ca la un iepure fugărit de ogarii vânătorilor, vrând parcă să-mi sară din piept.

Nu am putut să adorm iar. Cine în locul meu ar fi putut-o face?
Liniștea îngrozitoare domnește peste noaptea lungă de iarnă, cât o zi de vară aridă. Dintr-odată îmi amintesc ce năzbâtii și șotii mai făcem în copilărie și cum războiul ne era jocul cel mai îndrăgit dintre toate. Și cât mai munceam cu tata să confecționăm din lemn armele de război, atât de necesare și importante, cu care ne lăudam între noi băieții, de parcă eram la vernisarea unei expoziții de artă. Jocuri copilărești, minți inocente. Dar acum, numai gândul la o eventuală beligeranță te răcește.

Ce știm noi cei de azi, cei ce vorbim numai, despre suferință? Ce știm noi cei de azi, cei ce vorbim numai, despre război? Nici măcar nu ne putem închipui și nu am văzut chipurile celor care se întorceau din tranșee, ce miroseau greu a moarte și fețele lor aratau ca a unor martiri, trași și subți, cu ochii adânc înfundați în străfundul sufletului, tulburați de durerea prin care au trecut și duc în venele lor un strop din suferința lui Hristos răstignit.
Avem azi toți pe față masca indiferenței, singurul lucru pe care îl facem extrem de perfect și minunat. Sufletul ni-i urâțit de păcate și uităm că avem chip de lumină în noi. Iar atunci când ne întâlnim cu moartea, ea devine pentru noi o mare pedeapsă, căci nu îl avem pe Hristos în suflet și nici nu l-am căutat în aproapele nostru, ne băgând de seamă, că odată cu păcatul totul moare înainte să se nască.

Avortoni suntem azi la capitolul școală, politică, relații sociale, viață de familie…dar cauza e numai în noi, în fiecare din noi. Din prea multă libertate pe care ne-a oferit-o cerul am uitat cum să mai viețuim, la fel ca mărăcinii, care cândva, au fost trandafiri și grădinarul iubindu-i enorm, le-a oferit libertatea deplină, ne cercetându-i și ne îngrijindu-i, ei au sălbăticit. Noi însă nu trebuie să (ne) uităm cu totul, trebuie să privim cerul cât mai des și astfel să ne regăsim.

Unde alergăm dacă cerul, pentru unii, e atât de departe și nu îl putem îmbrățișa? Cine oferă pacea de veacuri aici pe pământ? Biserica și rugăciunea din ea.
Prima nu este doar casa lui Dumnezeu și numai creștinii din ea, ci este Hristos în noi, cu noi, cei care o căutăm, care lucrează în fiecare cu puterea Sfântului Duh.

Este locul unde trăiește Dumnezeu și domnește pacea și rugăciunea. Iar când nu te rogi, e ca și cum praful s-ar așterne pe suflet, și fiecare suntem datori să-l scuturăm cu rugăciunea, ca să strălucească, și astfel vom crește aripi ca să avem cu ce umbla prin Gradina Raiului. Iar când rugăciunea va lua foc, lumina se va aprinde și întunericul se va stârpi, ștergând rugina de pe inimi, nu numai a ta, ci a noastră a tuturor, rugina grijilor acestei lumi, a răutății și a urei, care este de prisos în cer, atunci va domni PACEA și beligeranța nu își va găsi locul printre noi.

One thought on “Între PACE și BELIGERANȚĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.