Capitolul 6. Prințul nebun
Trecătoarea era la înălțime și noaptea venea repede. Sălăgean trebuia să se grăbească dacă voia să nu-l mănânce lupii. Calul necheza, uitându-se speriat la crengile negre ale copacilor desfrunziți, care, ajutate de vântul puternic, zgâriau cu răutate brazii al căror verde nu se mai distingea. Dincolo de vârfurile stâncilor, soarele roșu mai avea puțin și scăpa de norii care îl potopeau ca valurile unei mări întunecate. Pe marginea drumului se vedea și puțină zăpadă. Dacă nu ajungea într-un sat, se termina totul! Și Vlad încă nu voia asta. Voia să o strângă în brațe pe Silvana Fekete, nu o babă cu pieile încrețite. Primul urlet de lup sparse aerul înghețat. Îi răspunseră alții, din cele două văi ce se căscau de o parte și de alta, ca două pedepse. O umbră trecu printre trunchiuri. Probabil că era un lup, dar lui Sălăgean i se păru că e un câine mare, negru. Dar ce să caute un câine singur prin pustietățile astea? Numai să îi ia sufletul! Dădu pinteni calului, deși bietul animal nu mai avea nevoie de niciun imbold. Pietrele săreau de sub copitele sale ca de sub lopata unui gropar. Iar îl strângea capul, iar ochii îi zvâcneau dureros. Trase un glonț spre trunchiurile copacilor, dar umbra câinelui nu se opri. Brusc, la stânga, se ivi o poiană plină de brândușe. Vremea lor trecuse, dar Vlad nu zăbovi cu gândul asupra acestei ciudățenii, pentru că în mijlocul poienii se vedea o îngrăditură din scânduri, ce străjuia o casă. Poarta era deschisă, suficient de largă pentru a trece călare.
– Om bun! Om bun!
Din casă ieși o femeie, cu un copil murdar ținându-se de fusta ei. Fuma dintr-o pipă cu coadă lungă.
– Seara bună! Unde-i omul tău? Mă puteți găzdui peste noapte? Te rog, afară urlă lupii! Plătesc bine! Florini! Cu zimții întregi!
Femeia împinse copilul spre casă, iar acesta dispăru în întunericul ce ieșea prin poarta întredeschisă.
– Ești vrăjit, drumețule. Ți s-a zidit umbra. Demult tare.
– Așa este.
– Iar tu la rândul tău ai furat o umbră. Păcatul ăsta nu te va lăsa în pace.
Se apropie și îi cercetă chipul și ochii.
– Umbra unei fete. O dorești?
– Da.
Femeia zdrobi cu piciorul câteva brândușe.
– Atât a mai rămas din ea. Puțin probabil să o mai găsești în viață. Dar o vei avea în visele tale. În fiecare noapte. Câți florini îmi dai?
– Câți vrei?
– Câți ai la tine. Pe toți. Văd că ai destui.
– Ai să-i ai.
– Ai văzut-o vreodată goală?
– Nu.
– Atunci nu se poate.
– Dar am văzut goală altă femeie. O vreau chiar și mai mult. Dar probabil că acum e a altuia, din câte am aflat, a unui om pe care îl voi ucide.
– Atunci se va iubi și ea cu tine în fiecare vis, iar dușmanul tău va muri de inimă rea.
Femeia se uită la discul roșu al soarelui, ascuns aproape complet de nori, și lăsat liber ca din întâmplare de umerii gigantici ai munților.
– Vino și stai aici.
Luă o mătură și îndepărtă frunzele uscate din bătătură. Câteva raze scăpară din nori și umbra lui Vlad se întinse pe pământ, lungă aproape cât el. Femeia se dezbrăcă, Era mică și slabă, cu sâni mari și lăsați.
– Nu te uita la mine, gândește-te la ea. Rostește-i numele în gând.
Murmura descântece. Se întinse peste umbra bărbatului și începu să se frece de pământ. Vlad se aplecă.
– Nu, lasă-mă, strici totul dacă pui mâna pe mine!
Femeia râcâi umbra cu degetele și se opri gâfâind. Când se ridică, Vlad văzu că era plină de zgârieturi. Buzele ei rosteau în continuare:
Pe potecuță plecai,
Pe poteca necălcată,
De rouă nescuturată.[1]
Umbra ei și cea a lui Vlad se îmbrățișară și începură să se miște împreună, cu toate că bărbatul și femeia stăteau neclintiți.
– Încetează, odată, femeie! Ce mi-ai făcut? Dacă vrei, iubește-te cu mine, cum face o femeie cu un bărbat!
– Vino înăuntru!
Era o singură cameră întunecată, plină de bucâți de cârpă aruncate peste tot. Erau așa de multe, că se afunda piciorul în ele.
– Unde e copilul? L-am văzut intrând doar!
Femeia râse și îl trase pe soba în care ardea un foc zdravăn.
*
– Să mi-l aduci, boier Gane, să-l văd și eu pe omul ăsta de peste munți.
– E cu mințile luate, Doamne. Se vede pe fața lui, și după vorbă…
– Și atunci putem avea încredere în el?
Mâinile mari ale lui Alexandru Mavrocordat ținură scrisoarea mai aproape de lumina focului.
– Și totuși aceasta este pecetea lui Silaghi. De fapt, ce urmărește omul ăsta?
– Cred că nici el nu știe. Caută și el ceea ce găsește! Doar el a fost cu ideea să trimitem armată în Transilvania, încă din cireșar, când a venit aici.
– Știu mai bine ca tine! Mă întreb dacă nu tot el i-a asmuțit pe țăranii din Transilvania. Sunt de ajuns câteva vorbe plasate când trebuie și cui trebuie…Dar oricum, aveam acest gând încă de când am venit la domnie. Trebuie să ne luăm Bucovina, cum i-au spus, înapoi! Iar Maramureșul este al nostru, este Moldova! Pe hărțile nemților e o singură țară! Așa ar fi trebuit să rămână, ca pe vremea lui Dragoș!
– Iar Țara Făgărașului este a oltenilor, așa zic unii din ei. Poate că și acest zapciu Predoi gândește așa.
– Putem avea tot Principatul, dacă știm să-i facem pe turci și pe ruși să-i atace pe austrieci. Ce sunt eu, Iuga Ologul, să pierd în fața oltenilor?
Vodă umplu două cupe cu vin de Cotnari și îl îmbie pe Gane să ia una.
– Sunt de părere, Doamne, să mă lași pe mine să vorbesc cu turcii. Știi cum îți spun?
– Nu.
– Dar să nu-mi iei capul pentru asta. Prințul nebun. Deli-bei.
Alexandru Mavrocordat începu să umble cu pași repezi prin sala tronului.
– De ce?
– Nu știu, or fi aflat că vrei să intri cu armată în Transilvania.
– Cine le-a spus? Cine nu și-a ținut gura? Doar ție ți-am spus! Cine mai știe?
– Remus Silaghi!
*
Vlad Sălăgean se întinse cu voluptate sub plapuma curată și groasă. Boierul Gane îi spusese că mâine vor merge împreună la Vodă. Dacă mai stătea mult în Iași, trebuia să-și facă alte haine. Caftan, nu redingotă, comănac, nu tricorn. Și cizme după moda rusească. Privi flăcările din șemineu până când îl luă somnul. Se făcea că umbla pe o stradă din Cluj, din vremea copilăriei sale. Acum nu mai era, dispăruse sub povara pătrățoaselor case ale negustorilor. Pavajul grosolan, pe care își julise genunchii de atâtea ori, răsuna sub pașii săi. Deodată, acolo unde ar fi trebuit să se sfârșească, strada se bifurcă. La stânga era flancată de niște plopi înalți, dar care nu dădeau umbră. La capătul ei, în picioare, palidă, stătea Monica Damadian. Îi făcu semn cu mâna să se apropie, vru să meargă spre ea, dar picioarele nu-l ascultară. Nu se putu deplasa nici măcar un lat de palmă. La dreapta strada era umbrită de copaci din Pădurea Roșie, cu trunchiurile tari ca piatra. Unele ramuri se sfârșeau în mâini, altele în gâturi ce purtau capete de om. Unele aveau chipurile soldaților lui Ispas. Printre copaci fugea Silvana Fekete, goală. Sânii i se loveau unul de altul. Într-o clipă fu lângă ea, o răsturnă și o pătrunse. “Două luni vei mai face asta, Vlad Sălăgean, nu mai mult!”, îi spuse ea printre gemete. “Apoi o vei apuca la stânga, să o întâlnești pe Monica Damadian”. Furios, Vlad o trase sub unul din copaci, așezând-o astfel încât umbra să-i acopere jumătatea stângă a feței, sânul stâng, coapsa stângă. “Așa, acum ești pe jumătate moartă!”
*
– Lasă-mă, lasă-mă!
Toader o prinse în brațe pe Silvana, dar aceasta se zbătu în continuare. Cămașa i se suflecase și coapsele fierbinți i se lipiră de corpul bărbatului.
– Lasă-mă!
– Silvana, trezește-te!
– Ce mi-ai făcut?
– Ce s-a întâmplat? Silvana, visezi, trezește-te!
Începu să o zguduie tare de umeri. Cu greu, femeia deschise ochii. Își pipăi trupul.
– Mă doare!
Sări în picioare, se duse la oglinda mare din perete și-și scoase cămașa de noapte. Chiar și la lumina slabă a lunii, se vedea că jumătatea stângă a corpului îi era neagră. Când aprinseră lumânările, văzură că erau de fapt niște vânătăi care unduiau sub piele, ca frunzele unei păduri întunecate și bătute de vânt. Se opreau la jumătatea nasului, între sâni, la scobitura șalelor, ca după o linie trasă cu rigla.
– Ce boală e asta? Ce blestem?
– E o vrajă puternică, Toadere! Făcută de ticălosul acela de Sălăgean.
Începu să plângă.
– Va trebui să fac tot ce vrea el, noapte de noapte. Altfel cine știe ce îmi mai face! Mă lasă oloagă de o mână sau de un picior, sau…Mai bine tac, diavolii nu știu ce gândești, dar aud ce vorbești!
*
– David, vai, dacă-ți spun…
Monica intrase fără să bată la ușă și David își trase plapuma până la bărbie.
– Știi ce am visat azi-noapte? Am visat că eram pe strada noastră, Era vară, ardea soarele, dar copacii nu dădeau pic de umbră! Nu mă puteam mișca. Era așa de înspăimântător totul! La capătul străzii, lângă prăvălia lui Agopian, stătea Sălăgean. Se forța să vină spre mine, dar ceva îl ținea pe loc și pe el. Voiam să țip după ajutor, dar nu-mi ieșea niciun sunet din gât. Deodată, la mijlocul drumului, a apărut de niciunde băiatul acela cu fața arsă care face curățenie în biserică. Ducea, legat cu o funie, un câine mare, negru. Mi-a zâmbit, și jumătatea strânsă de cicatrici a buzei de sus i-a dezvelit dinții albi. I-a dat drumul câinelui, care s-a repezit în salturi spre Sălăgean. Dar s-a ivit acel Ion Groparul, cu fața acoperită de puroi, ca atunci când mi-a furat umbra. A luat un cârnat din cei pe care Agopian îi ține afară pe sârmă și l-a aruncat câinelui. Acesta s-a oprit și a început să mănânce. Bătrânul a început să se vaite ca în acea dimineață, în pragul bisericii: “Ai milă de viața mea, frumoasă domnișoară!” Apoi a început să strige: “Eu i-am zidit umbra lui Vlad, eu ți-am îngropat-o și ție! Nu vei scăpa, târfă, nu vei scăpa! Eși pe calea morții și nu ai umbră! La următorul somn vei fi a lui Vlad!” M-am uitat la picioare, și, într-adevăr, nu aveam umbră. Nici eu, nici copacii. “Somnul e frate cu moartea, dar am să te apăr eu!”, a spus băiatul și a început să arunce cu pietre spre Sălăgean. M-am trezit lac de apă, tremur și acum…
Într-adevăr, cămașa de noapte a Monicăi era udă de sudoare. Atât de udă, încât petele întunecate ale vărfurilor sânilor se zăreau prin țesătură. David își feri privirea.
– Ah, Doamne, par a fi vrăji! Îmbracă-te, mergem la preot! Dar mai întâi, mănâncă ceva. De-abia îți mai revenisei…Uite, știi ce-ai să faci? La noapte culcă-te cu funia cu care ți-a luat umbra în mână. Și dacă-ți mai vin în vis, sugrumă-i cu ea!
– Măcar dacă am fi acasă! Sper să nu fi auzit ceva mojicii ăia. Sau baba…
*
– Cum să-ți spun, domnule Sălăgean, nu am nicio garanție. Nu pot să-ți dau zece mii de soldați. Hai, să zicem, o mie. Nu am încredere nici în dumneata, nici în acel maestru al dumitale, Remus Silaghi.
Sălăgean stătea cu capul plecat.
– Cum hotărăști, Măria Ta! Îi voi conduce eu, măcar?
– Nici asta! Boierul Gane!
– Când plecăm?
– Măi, da’ grăbiți mai sunteți voi, ardelenii! E bine păzit, boier Gane?
– Nu are nimeni voie să vorbească cu el.
– Bine, atunci. Peste trei zile.
– Și pe unde intrăm, prin sud?
– Nu, prin Maramureș.
– Îmi cer iertare, dar cu o mie de oșteni nu îi putem birui pe austrieci.
– Mai este și Horia al vostru.
– Depinde câți oameni poate strânge. Și apoi, le trebuie arme. Poate…
– Mă mai gândesc. Oricum, vouă vă dau tunuri. Și meșteri care să le folosească așa cum trebuie!
– Mulțumesc, Măria Ta. Dar trei zile sunt insuficiente pentru ca un sol să ajungă în Târgu Jiu și rebelii să fie aici.
– Nu vrei să pleci tu? Am văzut că ești iute…
– Nu!
– Nuuu??! De ce?
– Pentru că…Pentru că nu mai pot! Chiar dacă arăt verde poate, sănătatea mi-e șubredă. Am niște dureri groaznice de cap și de ochi.
– Te vor tămădui doctorii noștri. Dar măcar îi scrii tu răspunsul zapciului Predoi?
– Nici asta!
– De cee??!
– Pentru că nu văd bine. Literele se alungesc sub pana mea de parcă…Dar am să încerc. Aduceți-mi cele trebuincioase!
– Ai aici cele trebuincioase! Voi pune sigiliul meu care să le dea voie ardelenilor să ajungă nestingheriți la Iași.
*
Cinstite zapciu Nicolae Predoi,
Prealuminatul Domn al Moldovei, Vodă Alexandru Mavrocordat, vă așteaptă cu brațele deschise. Vă va da tunuri și oșteni bine pregătiți, care știu să le folosească. Veniți la Iași cât de repede puteți, ar fi bine în două zile de la primirea acestei scrisori. Toader Ispas, să lăsăm pe mai târziu războiul nostru și să vedem acum binele românilor! Dacă vor, pot veni și panduri, dar nu mai mult de o sută.
A voastră preaplecată slugă,
Vlad Sălăgean
Alexandru Mavrocordat reciti scrisoarea, apoi încălzi ceara și aplică sigiliul.
– Acum e bine.
*
Vlad știa ce are de făcut. Seara a mâncat puțin, în schimb a băut vârtos. Somnul a venit repede. De data asta pe drumul cu pomi fără umbră, sub lumina dureroasă a soarelui, Monica mergea într-un cortegiu funerar. Înmormântarea tatălui ei. Voalul negru îi cădea peste obraji. Era atât de slabă, încât de-abia putea merge. Vlad vru să pornească spre ea, dar o putere îi ținu picioarele. Și apoi, acum văzu, fata avea în mâini funia cu care Ion Groparul îi furase umbra. Se întoarse spre dreapta, dar drumul umbrit era pustiu. “Ești trează, Silvana? Dormi! Dormi chiar acum!” Conturul copacilor începu să se estompeze. “Nu vreau să mă trezesc! Nu vreau!” Începu să fugă ca un animal, în patru labe, pe drumul pe care venise călare, de la Cluj la Iași. Urca coastele dealurilor, întrecând iepurii și lupii. Își auzea râsetul.
Nu te-ntinde, nu cuprinde,
Cu cuţit te tai,
Putere să n-ai,
Du-te-n vârf de munte,
Vântul să te-asculte[2]
Ajunse repede în munți, la casa vrăjitoarei. Acum nu mai erau brândușe, ci zăpadă. Femeia îl luă de mână și intrară amândoi în casă, dar nu pe ușă, ci prin peretele care se topi ca untul și apoi se refăcu. Copilul se juca cu o pisică uriașă. Când îi văzu, se transformă și el într-un cotoi și săriră pe geam, mieunând. Femeia râse. “Copii, lasă-i să se joace. Ce vrei? N-am avut de lucru și am îngropat un cotoi mare, cenușiu, la temelia casei. Și acum îmi ia băiatul când are el chef.” “Vreau să intru în visul lui Vodă.” “Mai întâi trebuie să plătești”. Vlad o mângâie la îndoitura netedă și caldă a coapselor. Făcură dragoste de doisprezece ori. Cum termina începea iarăși. “Se apropie zorii. Uite ce trebuie să faci!” De după sobă, vrăjitoarea scoase un ceas solar de buzunar, ca acela pe care-l purta Fekete. Numai că în loc de cifre avea pictate siluete omenești. Îi văzu clar pe Vodă Mavrocordat și pe Toader Ispas. Restul, până la doisprezece, erau figuri încețoșate. “Vreau întâi la Toader Ispas!” “Ai răbdare! Mâine! Du-te la Vodă, cât mai ai timp!” Mută umbra țepușei ceasului, cu mâna, până acoperi chipul bărbos și cușma din blană scumpă a lui Mavrocordat. Vodă era în pronaosul uriaș al unei biserici din piatră. Privea un șir de domnitori, pictați pe peretele din spate. Toți erau de aceeași statură, gigantică, îmbrăcați în mantii galbene, din brocart, mărginite cu blană de jder. Smaraldele și rubinele jucau pe ramurile coroanelor din aur. Pe alt perete era râul de foc, mai roșu decât…decât…mai roșu decât roșul flăcării. “Dragoș, Bogdan, Petru, Lațcu, Ștefan, Iuga Ologul…el a pierdut! Vreau să fie șters! Cine mă pictează pe mine în locul lui?” “Eu!” Ochii lui Mavrocordat s-au mărit. “Tu?” “Eu!”. Vodă întinse mâna spre el, dar totul se încețoșă, și acum Vlad alerga iar în patru labe spre drumul umbrit de copaci ce aveau brațe de om în loc de ramuri. Silvana stătea lângă o baltă cu apă murdară și își freca obrazul stâng, sânul stâng, piciorul stâng, “Vreau să mă curăț de murdăria ta!” Dar negreața nu se ducea. Vlad o trânti pe un pat de frunze moarte, îi îndepărtă coapsele și o pătrunse.
*
Kelemen pocni tocurile cizmelor lustruite.
– M-ați chemat, Excelență!
– Da. Uite, domnule Kelemen, voi trece direct la subiect. Situația este deosebit de gravă. Am informații că Alexandru Mavrocordat va intra cu o mică armată în Transilvania. Va ajuta un grup de rebeli refugiați în Oltenia, la Târgu Jiu. Misiunea dumitale este să le blochezi accesul în Principat. Vei comanda trei mii de secui.
– Înarmați cu muschete?
– Da. Vei avea și patru tunuri mici, dacă este nevoie.
– Pot să întreb de unde aveți informația?
– Nu.
Ofițerul își frecă obrazul cu palma. Era încă dimineață, țepii bărbii încă nu se simțeau.
– Nu ar fi nimerit să atac orașul Târgu Jiu? Ne-am lua Oltenia înapoi. Mica Valahie!
– Nu. Nu este momentul pentru un război cu turcii.
– Câți oameni are acest Horia? O sută? O mie? O sută de mii?
– Nu putem încă estima. Drumurile sunt pline de țărani înarmați. Dacă ne atacă și românii din Moldova și Valahia, suntem pierduți. Și așa s-ar putea să pierdem.
– Cum, în fața unor țărani?
– Da, în fața unor țărani.
– Și ce sorți de izbândă am eu cu trei mii de oameni?
– Așteaptă dispozițiile mele. Ai încredere. Lucrurile nu sunt chiar așa cum par.
*
– Zapciule! Zapciule! Ieși un pic la poartă, am o vorbă cu dumneata!
Remus Silaghi își pusese în acea zi o eșarfă portocaliu aprins. Își tunsese puțin favoriții și se dăduse cu parfum.
– Ce poftești, domnule Silaghi? Ar fi bine să ai un motiv serios pentru care ai venit aici. Nevastă-mea nu se simte bine deloc!
Pictorul observă cearcănele vinete de sub ochii lui Nicolae Predoi.
– Păi tocmai de asta am venit. Dar mai întâi să te întreb: nu ar fi mai bine să ai câțiva panduri înarmați în curte? Zi și noapte? Atâția bani ar putea fi…
– N-avea grijă, sunt în siguranță.
– Nu cred că a fost o idee bună…
– Și unde voiai să stea? La han? La staroste? Haide, domnule Silaghi, nu mă mai plictisi! Spune ce ai de spus, și du-te!
– N-am avut astâmpăr și am găsit o vrăcioaie, aici în Târgu Jiu. Baba…
– O știu și eu, e una singură.
– Hai, că poate nu le știi pe toate, zapciule. Ia spune, când ai zidit casa, ai sacrificat ceva la temelie? O umbră? Un animal? Un om?
– Păi, eram băietan când a înălțat-o tata. Mi-a spus să aduc stârvul unui animal omorât de mine. Am ieșit în uliță și am omorât un câine. Și acum îmi pare rău! A scheunat o singură dată!
– Ce culoare avea?
– Parcă îmi mai amintesc…Așa, bălțat. Mai alb, mai negru…
– Hai, că-ți amintești!
– Negru!
– Negru! Și nu-l vede Ilinca acum?
– Ba da!
– Păi cred și eu. Tu i-ai adus boala.
– Și ce să fac?
– Să mă primești pe mine și pe vrăcioaie. Ce ai făcut cu brâul?
– Nimic.
Predoi se sprijini de streașina gardului.
– Măi Silaghi! Nu mă duci tu pe mine! Ai picat la țanc, dacă nu veneai singur, veneam eu la tine. Să nu crezi că nu știu de ce-ți zice Toader tată! Am să văd ce fac și cu băiatul ăsta. Deocamdată, haideți toți cu mine, să vedeți cum sunt judecați niște haiduci. Mergem întâi la han, să-i luăm și pe Toader cu muierea aia a lui, și pe fata aia căruia nu știu ce-i faci, dar nici nu mă interesează până pe-acolo. Că am impresia că vi-e cam urât…
Remus Silaghi căscă gura să spună ceva, dar renunță. Avea o expresie indignată. Porni în urma zapciului, având grijă să nu calce prin baligi. Predoi avea pistoalele la brâu, iar petele negre de pe degete arătau că le curățase și încărcase nu de multă vreme. Fluiera încetișor. Când au ajuns la han s-a întors spre Silaghi:
– Du-te și-i adu! Să vină repede, că avem timp puțin!
Până au ieșit afară, Toader cu o mică tăietură de brici pe bărbie, a cioplit un băț. I-a făcut un vârf alb și destul de ascuțit.
– Haideți cu toții. Să vedeți cum se face dreptate la noi, în Oltenia. Mai trecem să-l luăm și pe Ion Groparul.
– De ce?
– Așa vreau eu! Dar ce faci, grofițo? Doar nu mergem la vreun bal, la Paris sau Viena!
Silvana purta mănuși, iar fața îi era acoperită de un voal negru des, fixat deasupra pălăriei roșii de fetru. Își lăsase despletit părul lung, astfel că nu i se vedea nici gâtul.
– Nu, zapciule, nu. M-aș bucura să merg la vreun bal. Dar m-a lovit o boală…Toată pielea îmi e plină de bube mici. Nu stați pe lângă mine. Nu se știe ce e.
– Dar Toader poate să stea?
Văzându-i că tac, Nicolae dădu din mână a pagubă.
– Păi, aici nu avem doctori. Doar babe care dezleagă.
– Mai aștept puțin, poate îmi trece.
– Îmi dai voie să văd eu, Silvana, despre ce este vorba? Mă pricep destul de bine, să știi! Anul trecut, când eram la Viena…
– Încetează, domnule Silaghi! Mă simt prea rău ca să pot suporta minciunile dumitale!
Ion Groparul era și de data aceasta în curte. Spărgea lemne.
– Măcar lemne de iarnă să-i fac omului ăstuia. Sau îi dai câțiva galbeni pentru găzduire, zapciule?
– Am eu grijă de fiecare. Hai cu noi până la casa starostelui!
Ion privi fix bățul ascuțit din mâna zapciului.
– Ce vrei să faci? Ne tragi în țeapă?
– Pe tine, mai târziu.
Curtea starostelui era plină de oameni. Erau și târgoveți, și țărani. Câțiva bărdași tocmai terminaseră o spânzurătoare. De bârna groasă, fixată pe doi căpriori, atârnau patru ștreanguri. În mijlocul curți era trasă o cușcă pe roți. Toader privi mirat hainele prinșilor, care erau mai scumpe și mai frumoase decât sumanele albastre ale celor zece panduri ce stăteau în cerdac, înconjurându-l pe staroste. Cel mai bătrân dintre ei avea o haină neagră, cu revere și buzunare roșii. Pe umeri îi străluceau epoleți albi de forma unor cruci. Cine știe în ce armată servise, ce uniformă dezonora acum…
Oltule! pe malul tău
Crească-ar iarbă și dudău
Ca să pască murgul meu.
Oltule! câne spurcat,
Ce vii mare, tulburat,
Și cu sânge-amestecat?
Aduci plăghii și butuci,
Și căpestre de cai murgi,
Și chiar trupuri de haiduci![3]
– Cu asta ce fac?
Silvana îl strânse de braț. Toader văzu puțin mai încolo, în bătaia vântului, un cazan cu smoală fumegândă. Nicolae Predoi luă de lângă cazan o pâlnie de aramă și veni spre ei, cu pași măsurați.
– Asta le-o turnăm pe gât dacă nu spun ce tovarăși au și unde se ascund. Dacă spun, îi spânzurăm.
– De ce nu-i duceți la ocnă? Ce țară barbară!
– Să fi fost aici acum treizeci de ani, domnule Silaghi! Să fi văzut cum asemenea bandiți intrau călare în palatul lui Vodă și cereau legi după placul lor! Sau poate ai fost…Nu ziceai că ai călătorit în toată lumea?
– Ar trebui să vă bucurați cinstiți boieri! Mie nu așa mi-ați spus, că v-au prădat haiducii? Nu că v-aș fi crezut, dar am vrut să văd cine sunteți cu adevărat și ce vreți să faceți. Să știți și voi, că dacă nu i-am omorî pe acești bandiți, ne-ar…ne-ar…
Starostele coborâse din cerdac și venea spre ei, vorbind tare, astfel încât să acopere vocile oamenilor strânși să privească execuția.
– Bine, dar să-i torturați…De ce?
– El e?
Zapciul îl arătă cu degetul pe Ion Groparul, iar haiducul vârstnic îl privi cu tristețe.
– El. Iartă-mă, Ioane, dar nu vreau să înghit smoală clocotită.
– Ai să înghiți oricum, că nu ai unde să ajungi decât în iad, și de murit murim toți. Acum spune tot ce mi-ai zis mie. Și poate îți mai amintești și altele. Dacă te văd că minți, smoala e acolo!
– Acu’ mai bine de treizeci de ani, eu și cu Ion prădam și în Transilvania și în Oltenia. Ții minte, Ioane, cântecul nostru?
Mă fac puișor de lup
Și casc gura să-l îmbuc
Să mă dau după lăstare
Și-mi iau flinta la cătare[4]
La semnul lui Predoi, doi panduri îl prinseră pe Ion de brațe. Bătrânul nu se împotrivi. Dădea încet din cap, iar ochii îi vedeau imagini trecute.
– Asta a fost după ce ați zidit banii?
– Da.
– Era și Constantin cu voi?
– Da.
– Povestește tu mai departe!
– Odată ne-am tocmit să ducem o cireadă de vite din Moldova, de lângă, Iași, până la Budapesta. Boierul știa că suntem lotri, dar a închis ochii. Nimeni nu ar fi făcut așa…
– Cum îl chema pe boier?
– Gane.
– Același cu cel cu tunurile?
– Nu știu, poate feciorul lui, că avea un băiat…
– Mai departe!
– O roabă a fugit de pe moșia lui Gane și Constantin a luat-o cu el pe cal. După legea cetei, trebuia să-l omorâm, dar Constantin a spus că după ce trecem hotarul cu Transilvania o gonește. Dar nu a făcut așa. Mi-a spus că nu poate trăi fără ea. Cred că îi făcea farmece. Mi-a spus că el se desparte de ceată, că dacă vreau să fug cu ei…Așa am făcut, era fratele meu de atâția ani…
– El l-a ucis la Pécs?
– Nu știu. Tu ai făcut-o?
– Nu. Dar…
– Unde e ucigașul? Silvana vorbi cu o voce groasă și răgușită, ce nu era a ei.
– Oale și ulcele. L-au împușcat lângă Craiova, acum vreo douăzeci de ani. Cine e, fiică-sa?
– Da.
Remus Silaghi își îndreptă și mai mult spatele.
– Și mă bănuiai pe mine, fato! Nu ți-ai dat seama că un om ca mine nu se bagă în tărâțe, ca să nu-l mănânce porcii?
– De ce nu m-ați omorât și pe mine?
– Te-am cruțat, Ioane.
– Nu m-ați cruțat. Erați în țară străină, vă temeați să nu fiți prinși. Dar ia stai așa…Cum ați aflat unde suntem?
– Nu a fost acela singurul transport de vite. Am mai ajuns de câteva ori în țara ungurească. Am auzit vorbindu-se că la Pécs se face o catedrală, că lucrează și doi meșteri valahi…și v-am găsit.
– Ață albă, tâlhare, e cusută cu ață albă! Ia dă, mă, smoala aia încoace!
Bătrânul haiduc își plecă capul.
– Nu mint, zapciule, nu mint! Sunt prea obosit, nu mai am putere să mint!
– Ei, așa o fi! Până la urmă, nici nu are mare importanță pentru noi. Ei, acum, ce facem cu ei? Mai aveți un ștreang și pentru Ion, zis Groparul, sau pe el îl tragem în țeapă? Uite, acolo, un par numai bun!
– Și cine o să-i stăpânească pe ardeleni, zapciule? Toader? Petre? Copiii ăștia care…
– Chiar eu, moșule! Ai vorbit destul! Pregătește-te să mori!
– Lasă-l, măi Toadere. Uite-l mă, ce rău e! Trebuie să te liniștesc eu, prietene? Păi cine e zapciu aici? Are dreptate, moții nu vor rămâne cu voi dacă-l spânzurăm pe Ion.
Toader se scărpină în cap. O dată. Și încă o dată. Apoi dădu un picior în pâlnia de aramă uitată pe jos, atât de tare, încât aceasta zbură până departe, zdrăngănind de pietre.
– Și ce facem?
– Păi, tu cunoști datinile noastre?
– Puțin. Ce zice datina?
– Că poate fi răscumpărat.
Toader pufni în râs.
– Hai că asta chiar….Acum să dau și bani pe el!
– Trebuie, Toadere!
Nicolae se uită spre staroste, dar acesta urmărea discuția cu ochi ca ai unui om de abia deșteptat din somn.
– O să fixăm un preț. Acum, ce facem cu ăștia? Că dacă-l iertăm pe Ion…
– Nicolae, tu ești sigur că tâlharii ăștia doi nu ne păcălesc? Tu zici că te pricepi să citești chipurile și să auzi dincolo de cuvinte. Eu recunosc că nu sunt atât de talentat ca tine. Dar tocmai de asta nu pot fi păcălit.
– Chiar așa, băiatule? Ești sigur?
– Să lăsăm asta. Cum…
– Uite cum vine treaba, Toadere! Eu nu vreau să vărs sânge de creștin și nici să-i frig cu smoală înainte de a se duce pe lumea cealaltă. Destul că am aflat o parte din adevăr! Ce facem, îi răscumperi și pe ăștia patru?
Toader Ispas începu să-și mângâie bărbia.
– Poate te ajut eu, flăcăule!
Glasul bătrânului haiduc era răsunător.
– Ziceați ceva de niște tunuri.
– Da.
– Pe cine vreți să loviți?
– Pe grofi!
Haiducul își plesni palmele.
– Bună treabă! Păi tunar ca mine nu mai găsești până-n țara frâncilor, flăcăule.
– Domnule Ispas!
– Da, desigur, domnule Ispas! Și nici flăcăii ăștia de lângă mine nu sunt chiar de lepădat. Ia arată-le, Dumitre, ce…
– Oprește-te, oprește-te! Datina nu zice așa. Nu vă putem scăpa de spânzurătoare dacă vă tocmiți lefegii.
– Dar cum? Dacă ne ia de bărbat vreo fată mare? Păi, să vedem, poate se poate așa…Dar în ceea ce mă privește, nu cred, zău!
Nicolae Predoi îi făcu cu ochiul lui Toader.
– Păi, poate vă ia vreuna…Ia dați o fugă, și aduceți toate fetele de măritat din târg! Pănă atunci, ia uite-te, Maria, nu-ți place niciunul?
Maria se înroși până la rădăcina părului.
– Nnnu…nnu!
– Haide, Maria, haide, poate nu vei mai avea vreodată norocul ăsta! Să ai un bărbat în putere, care…
– Care să mă ia numai ca să scape de spânzurătoare?! Și apoi să plece?!
– Nu este chiar atât de simplu! Dacă te ia, rămâneți aici, și noi toți îl vom urmări dacă se poartă frumos cu tine. Iar dacă nu, putem face oricând altă spânzurătoare. Iar dacă fuge, îl prinde potera! Ei, hai, care îți place?
Maria făcu câțiva pași mici spre cușcă. De pe podeaua de lemn se ridică un bărbat tânăr. Era înalt și spătos, cu plete negre. Mustățile lungi erau împletite și înnodate la ceafă.
– Pe mine să nu mă arăți cu degetul, domniță. Decât să intru în fiecare seară cu tine sub așternut, mai bine mor astăzi.
Câteva femei izbucniră în râs, iar bărbații își dădură coate.
– Dacă am fi avut și noi atâta minte la vremea noastră! Bravo flăcăule, știi ce vrei pe lumea asta!
– Liniște!
Predoi se duse pe cerdac și se întoarse cu un harapnic lung.
– Cine se mai arată lipsit de bună cuviință rămâne fără o ureche!
– Haide, Nicolae, doar nu cu mine vorbești așa! râse unul din bărbații din mulțime.
– Ba și cu tine, moșule! Acum și aici sunt zapciu, nu nepotul tău!
Maria se dusese lângă Silvana, plângând.
– Lasă, nu-i nimic! Nu-ți trebuie nenorocitul ăsta!
Nicolae pocni harapnicul iar canaful din vârf mușcă din cizma haiducului.
– Stai jos! Și ține-ți gura!
Ceilați doi haduci, cei care tăcuseră, se uitau la un deal împădurit din apropiere. Un vânt puternic despărțea în brazde lungi coroanele copacilor, care încă mai păstrau frunzele roșii ale toamnei, de parcă un piepten uriaș și nevăzut ar fi trecut prin codru. Ridica vârtejuri de frunze uscate. O dată. Și încă o dată. Până la sfârșitul lumii. Sau al oamenilor.
– Credeți că pe mine m-ați păcălit? Oricare din voi l-ar fi putut ucide pe tata. Și tu, Ioane, și tu, haiducule, și dumneata, Remus Silaghi! Când vin fetele de măritat aduceți și un preot?
– Da.
– Atunci să facă carte de blestem! Și să jurați că sunteți nevinovați!
Nu trecu mult până ce vreo zece femei, îmbrăcate în straie de sărbătoare, au intrat în curte. Majoritatea erau tinere, dar două din ele erau mai mult decât coapte. Vorbele umblă mai repede ca vântul. O fată blondă, suficient de drăguță, îi întinse mâna printre bârnele cuștii unui haiduc tânăr, cu un semn adânc pricinuit de o lovitură de sabie de-a latul feței.
– Îți faci socoteala că am să fac numai ce vrei tu? Spune de la început, tu ce ai? Ce boală, ce…?
– E mai bine în ștreang? Să nu mai vezi lumina soarelui? Peste câteva luni vor înflori pomii…
Flăcăul se ridică și îi prinse mâna întinsă.
O femeie cu părul împletit în cozi, frumoasă dar cu mersul șleampăt, îl apucă de mâneca hainei pe al patrulea lotru. Își trecu degetele prin barba lui încâlcită și râse.
– Mai bine mori, muică, mai bine mori! Nenorocita asta și-a băut mințile!
– Te vrea alta, frumosule? Ai cu cine să mă schimbi? Sau mai bine….
Cu ochi întunecați, bărbatul îi prinse mâna.
Haiducul cu mustățile înnodate începu să râdă.
– Haide, Leano, nu te mai codi! Cine te mai ia cu cununie?! Scoate-ți broboada aia, că nu ești vreo sfântă!
Cea numită Leana veni cu pași săltați și îl prinse de mână.
– Numai să nu te fi lovit vreun glonț la…dar nu cred!, prea te ții bățos!
Se sărutară prin bârnele cuștii, buzele pline și roșii ale femeii afundându-se în mustața neagră a haiducului.
– Și acum ce facem cu bătrânul?
– Hai, Ancuța, hai, nu mai sta. Ai să ai și tu un moșneag la…Hai, doar n-ai să mori așa, singură!
Cea căreia îi spuneau Ancuța nu mai era tânără demult. Avea portul femeilor văduve.
– Hai, Ancuța, doar au trecut șapte ani!
– Ai să te porți cuviincios cu fetele mele, haiducule? Dar nu, nu cred! Nu-mi plac ochii lui. Lăsați-mă în pace!
– Am să le fiu ca un tată!
– Ești în stare să tragi o brazdă? Ai pus vreodată mâna pe plug?
– Am s-o fac și pe asta. Cât mă va mai ține Dumnezeu în putere…
– Acuși vine popa. Te juri cu carte de blestem?
– Am să mă jur!
Zapciul Predoi zâmbea mulțumit. Toader se apropie de el.
– Bună treabă ai făcut, Nicolae!
– Am scos și din preț…Nu aveai nevoie de împielițatul ăsta. Deși nu știu nici ce tunari o să-ți dea Mavrocordat…
– Numai de nu ne-am trezi cu husarii aici…
– Crezi că eu nu m-am gândit? Dar nu, nu…Eh…
– Silaghi ăsta…Poate acum o încurcă, să vedem…
– Tu vorbești? Care îl iubești ca pe un tată?
– Nicolae..
– Toadere, eu mă pun în locul tău, dar acum trebuie să te gândești numai la moții ăia care au rămas fără pământ, nu la tine. Ai grijă de sufletul tău, că dacă apucă să se strice…Îi vezi doar pe lotrii ăștia. Mai mult de asta am vrut să vii și tu. Cel bătrân așa moare, cu minciuna în suflet. Ceilalți…om mai vedea!
– De când i-ai prins? Unde i-ai ținut? De ce nu mi-ai spus și mie?
Nicolae îl prinse de umeri.
– Dar tu mi-ai spus mie? Acum îmi spui?
Toader nu apucă să răspundă, pentru că pe porțile dechise larg intră preotul, însoțit de dascăl.
– Aduceți-i aici!
– Aveți grijă cum vă purtați cu mine! Sunt un prieten apropiat al mitropolitului Grigorie!
Preotul păru încurcat, dar, după ce deschise cartea, îi spuse:
– Atunci înseamnă că sunteți un om curat domnule, și nu aveți a vă teme. După straie văd că sunteți un boier de soi!
– Păi, sigur că da! Sunt un apropiat al guvernatorului Transilvaniei, și…
Predoi plesni din harapnic.
– Gata, destul! Te acuz eu, Remus Silaghi! Te acuz că prin vorbele tale diavolești ai distrus sufletele unor oameni. Vlad, Maria, Ion, Constantin, Silvana, și câți or mai fi. Chiar dacă nu ai poruncit uciderea lui Constantin, ai contribuit la moartea lui. Acum citește din carte, părinte!
Preotul începu cu glas monoton:
De veţi umbla cu dreptate şi veţi mărturisi adevărul cu frica lui Dumnezeu să fiţi şi blagosloviţi de nu să fiţi procleţi afurisiţi de Domnul nostru Iisus Hristos şi de 318 sfinţi părinţi de la Niceia şi de toate sfintele sinoade aşişderea şi de către smerenia noastră fierul pietrele să se topească iar trupurile voastre să stea întregi şi nedezlegate în veci parte şi locaş să aveţi într-un loc cu Iuda vânzătorul şi cu procletul Arie să nu se aleagă de voi şi de casele voastre şi de agoniseala voastră ca praful ce-l spulberă vântul dupe faţa pământului şi pe trupurile voastre să se pună bubele lui Ghiezi să vă înghită pământul de vii ca pe Datam şi să vă cuprindă cutremurul lui Cain.[5]
– Acum spuneți fiecare dacă l-ați ucis pe Constantin!
– Nu.
– Nu.
– Nu.
– Zapciule, ți-am făcut pe plac și am jurat, dar ai rostit vorbe grele la adresa mea și n-am să te iert!
– Nici nu trebuie, Remus Silaghi, pentru că nici eu nu te iert. Ba te mai acuz si pentru dobândirea pe căi necinstite a banilor ce zac în pivnița mea.
Printre moții și brașovenii ce veniseră și ei, aduși de mulțime, să asiste la execuție, se iscă un murmur.
– Vom vedea ce se va alege de toată povestea asta. Eu știu un singur lucru, că ce-i de haram, de haram se duce.
Silaghi se trăgea de perciunul stâng, obrazul strâmbându-i-se în mod grotesc.
– Cer o judecată adevărată. Cu jurați!
– Avem așa ceva la Craiova. Și la București. Dar nu tot ce pedepsește Dumnezeu pedepsește și legea. Așa că…
– Te crezi Dumnezeu, Nicolae Predoi? Nu vezi că începe să te bată pentru trufia ta? Și stai să vezi ce va mai urma…
– Așa că vei zace o vreme aici, în beciul starostelui, până ce, așa cum am zis, vedem ce se mai alege!
La semnul lui Predoi, doi panduri îl înșfăcară pe Silaghi. Pictorul începu să se zbată și să strige:
– Veți fi trași pe roată toți! Cât mai durează? Două luni mai durează! Dați-mi drumul și cereți-vă iertare!
– Duceți-l mai repede! Nu vreau să-i mai aud strigătele!
– Toadere! Ai să atârni în spânzurătoare, băiatule!
Nu mai vru să pășească, și, târât fiind de panduri, cizmele sale lăsară două brazde adânci pe drumul până la beci. Țipa ca din gură de șarpe, de parcă îl picaseră cu smoala ce clocotea în cazan.
Ion Groparul se apropie de haiducul bătrân, fostul său tovarăș:
– M-ai vândut, năpârcă!
*
– Vă dau o veste bună: guvernatorul mă pune la comanda unei armate de trei mii de oameni. Așa că nu mai e nevoie să scoateți niciun ban. Dar am și o veste proastă: va trebui să-mi îndeplinesc misiunea, nu să-l caut pe tatăl vostru.
Gura lui Adam Silaghi se opri la jumătatea rânjetului. Sofia preluă însă inițiativa:
– Poate ne înțelegem totuși, domnule ofițer. Poate avem până la urmă același drum.
– Poate, dar…
– Da, bine, sigur!, avem noi grijă de un prieten ca dumneata!
– Eu te voi urma, oriunde vei merge. Știu să trag cu pușca, cu pistoalele, mă pricep desul de bine și la sabie!
– Măi, să fie! Dar ai putea fi cel mai bun oștean al meu, domnule Damadian! Cred că ai un interes deosebit în toată povestea asta!
– Am!
– Găsește-l pe Remus!
– Îl voi găsi, doamnă. Și dacă-l găsesc pe el, îl găsesc și pe Sălăgean!
*
– Te-am chemat, domnule Sălăgean, să te întreb dacă aveai vreo ocupație în țara dumitale.
– Da, Măria Ta. Sunt pictor. Zugrav bisericesc.
Vlad îl privea pe Alexandru Mavrocordat drept în ochi, surâzând.
– Ce-ai spune să te angajez să pictezi o biserică? Una mare, frumoasă, chiar în Iași!
– Păi…depinde. Cum s-o pictez? În stil bizantin?
– Desigur. Și culorile să fie după canoanele rusești. Dar cel mai important este să faci o galerie a domnitorilor Moldovei, de la întemeierea ei. Și să mă înfățișezi, ultimul, pe mine. Mai măreț decât toți! Te prinzi?
– Eu mă apuc de treabă chiar acum, Măria Ta, dar îndrăznesc să-ți spun ceva: poporul nu te va putea vedea la fel de măreț ca Ștefan, decât dacă vei înfăptui ceva pe potrivă.
– Cum ar fi?
– Cum ar fi să cucerești Transilvania. Să întregești țara. Și asta nu o poți face cu o mie de oșteni.
– Dar cu câți?
– Austriecii sunt slăbiți acum. Treizeci de mii ar fi suficienți.
– Treizeci de mii? Ți-ai pierdut mințile? Și cu turcii ce fac?
– Se vor teme și ei de o țară la fel de mare ca a leșilor. Românii de peste munți ți se vor alătura. Numai să le dai pământ.
– Cui să dau pământ?
– Celor care vor lupta mai bine. Așa cum a făcut Ștefan.
– Adică ție.
– Adică mie! Mie și altora, pe care îi vei vedea!
– Retrage-te acum. Mă mai gândesc. Trebuie să fi ajuns răvașul la acel zapciu Predoi, nu?
– Păi, de acum, cred că da.
*
– Cum de ți-ai luat, Silvana, atâtea lucruri, unde au încăput? Și mănuși, și pălărie, chiar și voal triplu! Uite, eu nu am reușit să-mi aduc decât două rochii și haina groasă. Dacă ninge, nici nu știu ce am să fac! Poate mergem să facem niște târguieli! De ce taci? Nu vrei să-mi arăți și mie ce ai pe piele? Ai călcat vreo carte de blestem? Ai auzit cum spunea preotul azi…S-au pus pe tine bubele lui Ghiezi? Hai, spune-mi ceva, nu mai sta așa! Deci crezi că am făcut bine că nu am luat de bărbat vreunul din tâlharii ăia? Adevărul este că nu meritau! Niciun bărbat nu merită! Parcă Toader al tău…ce crezi că va face peste câțiva ani? Crezi că nu te va părăsi? Ce crezi că va face când nu-ți va mai veni sorocul? Doar el e mai tânăr ca tine. Și chiar dacă ați fi potriviți ca vârstă, tot ar pleca, ascultă ce-ți spun eu. Așa sunt toți. Cred că ei nu îmbătrânesc. Ha! Dacă l-ai fi văzut pe măgarul ăla bătrân de Silaghi! Mai avea puțin și mă siluia. Noroc că l-au vârât la beci. Chiar, ce crezi că se va mai întâmpla? Oare moare moșul de inimă rea?
Maria se opri, își trase răsuflarea, și sorbi o gură de ceai.
– Chiar nu zici nimic? Poate nici nu ești Silvana, poate ești ucigașa ei. Nici vocea nu mai e a ta! Chiar, cum e Toader la pat?
De data aceasta, de sub voalul împăturit în trei se auzi un râs scurt.
– Nici asta nu vrei să-mi spui? Chiar dacă e bun, să știi că singura lui ambiție e să se culce cu o femeie frumoasă. Odată ce și-a îndeplinit-o, drumul! Proasta satului, asta ești! Iartă-mă! Dar nu crezi că nu e corect față de Antal? Ai văzut azi, pe văduva aia…A așteptat șapte ani, după datină. Și ce tâlhar și-a luat, săraca, după șapte ani. Păi ăla o omoară…
*
– Cu adevărat a sosit timpul, boier Gane! Nu vom mai avea niciodată o asemenea ocazie. Iscoadele noastre spun că Nicola Ursu, zis Horia, strânge o armată uriașă. Sigur îi va bate pe austrieci. Noi vom culege laurii, dar trebuie să intrăm în Ardeal cu o armată adevărată, ca să ne putem impune. Mă voi proclama împărat al Moldovei și Transilvaniei. Eu, nu țărănoiul de Horia!
– La câți oameni te gândești, Doamne?
– Treizeci de mii. Nu așa ți-am spus de mai de mult? Ce, nu i-ai pregătit? Ne trebuie o armată, nu o ceată de hăitași, care să-i ajute pe bandiții refugiați în Oltenia. Să-i vedem când or veni! Poate mă pomenesc și cu pandurii, nu numai cu țăranii din Apuseni!
– Nu mai bine mă duc eu cu armata în întâmpinarea lor? Și să intrăm pe la Oituz, nu prin nord? Dacă tot luăm tot Principatul, nu numai Maramureșul…Pe acolo e mai greu, trebuie să trecem două șiruri de munți. Și apoi, în Bucovina, sunt două regimente de lăncieri. Am aflat că au și tunuri. Așa, prin Oituz, cât ai clipi, Sibiul și Clujul sunt în mâinile noastre. Cu Brașovul va fi mai greu, e mai bine apărat, dar se va supune de la sine…Horia îi bate în vest…Maramureșul va fi floare la ureche!
– Adevărat, boier Gane, adevărat…Ce m-aș face fără tine? Hai, pregătește-i! Mâine dimineață plecați! Dar pe Sălăgean îl ținem aici. Am altă treabă pentru el.
*
Cavaleriștii turci intrară în Târgu Jiu puțin după ora amiezii. Aga nu s-a oprit la casa starostelui, ci la cea a lui Nicolae Predoi.
– Ascultă zapciule, noi, ca întotdeauna, știm totul. Și de unde vin, și cum îl cheamă pe fiecare, și câți bani ai în pivniță. Știm și unde trebuie să ajungă rebelii ăștia. Drept dovadă, îți înmânez chiar eu scrisoarea de la Alexandru Mavrocordat. Aveți noroc. Sultanul este de acord ca austriecii să primească o palmă zdravănă. Dar de la românii din Ardeal, nu de la olteni. Voi stați frumușel acasă, dacă vreți să vă țineți capetele pe umeri!
– De ce?
– Chiar trebuie să dau explicații suplimentare unui om ca dumneata? Fie, o fac: nu vrem să intre husarii aici și să vă ia înapoi. Auzi, Mica Valahie! Lăsați-ne să vă păzim, că vi-e mai bine cu noi!
– Și moldovenii?
– Nu fi prea curios, că ai să mori de tânăr! Avem noi un plan și cu ei, dar…Destul! Și încă ceva: drumul ăsta ne-a costat, înțelegi?
– Înțeleg, sigur că înțeleg…O mie de galbeni sunt suficienți?
– Mai pune una!
– Bine, dar atunci am să te rog să nu-i ucizi pe ardeleni!
– De ce i-aș ucide?
– Aha, vreți ca Mavrocordat să ia Bucovina, ca să fie tot a voastră până la urmă…După ce câștigă…
– Eu ți-am mai spus, Predoi: ai să mori de tânăr dacă nu-ți ții gura. Degeaba ești isteț, dacă nu știi să taci.
– Iertare, agă, am vrut numai să fiu sigur că sunt buni banii ăștia de ceva.
Turcul râse și se înfășură mai bine în pelerina sa roșie.
– Aș mai întreba ceva, totuși…
– Spune!
– Îl cunoașteți pe-un anume Remus Silaghi?
– Ca pe-un cal breaz!
– L-am închis în beci.
– Ține-l acolo!
*
– Deci dumneata, domnule Sălăgean, vei rămâne frumușel aici, în Iași. Breasla tăbăcarilor tocmai și-a durat o biserică din piatră. Nu e pictată încă. Mergi acolo, poți să începi să faci schițele…
– Măria Ta, am așteptat toată viața momentul ăsta! De ce mă lași la vatră, ca pe un olog?
– Ai să faci cum ți-am poruncit, alfel te scurtez de cap!
Vlad așteptă cu nerăbdare căderea nopții, dar adormi cu greu. După ce trecu în lumea de dincolo de veghe, nu se opri nici pe calea din stânga, nici pe cea din dreapta. Fugi în patru labe, cât putu de repede, până la casa vrăjitoarei din munți. Acoperișul trosnea sub greutatea zăpezii. Înăuntru era Silvana, goală, jumătate albă, jumătate neagră. Din sânul alb îi curgea lapte, iar din cel negru sânge. Vrăjitoarea strângea într-un vas mare de cositor atât laptele, cât și sângele. Murmura:
De-a fi deochiul din fată,
Pice-i părul,
Cură-i sângele!
De-a fi din muere,
Crepe-i ţiţele,
Cură-i laptele![6]
“Vezi ce i-ai făcut? Iubește-o, săraca!” Duse vasul afară, în omăt, și o mulțime de gaițe veniră să bea. Penele lor cafenii, albe, negre și albastre erau la fel ca tunicile și pelerinele cavaleriștilor moldoveni. Acum Silvana era albă toată și îi zâmbea. “Te iert, Vlad. Oricum ești mai bun decât Toader”. Făcură dragoste pe podeaua plină de cârpe. “Pune limba ceasului pe umbra lui Toader”, îi spuse vrăjitoarei. Ispas era în pat, lângă Silvana. Dormea, iar femeia avea fața curată, fără urme de vânătăi. “Trezește-te”, îl scutură de umăr. Când flăcăul deschise ochii, îl apăsă cu genunchiul pe piept până nu mai putu să respire. Îl plesni peste obraji, O dată și încă o dată. Și încă o dată, până ce gura i se umplu de sânge. “Dimineață pleci spre Iași?” “Da. Numai eu. Eu și Ion Groparul. Nicolae rămâne aici, nu-l lasă turcii. Va avea grijă de Silvana și de Maria. Nu te vei putea apropia de copii Silvanei. Pe Silaghi l-a închis în beciul starostelui. Mâine ne întâlnim, Sălăgean, și nu îți va fi bine!” “Rămâne pe altă dată, Toadere! Rămâne pe altă dată! Ai grijă de moți! Nu le risipi sângele fără să fie nevoie! Păstrează-i pentru Crăișor!” “Câte tunuri ne dați?” “Multe. E o armată. Ce ai făcut cu banii?” “Nu-ți spun!” Îl izbi cu capul de tăblia patului, apoi îl lăsă să doarmă mai departe. Îi mai privi o dată, cu invidie, brațele groase și puternice. Se întoarse către vrăjitoare, jumătate din încăpere fiind acum a casei din munți. “Lasă, nu te necăji, mai bine să stai în Iași”. O luă în brațe și începu să-i sărute pletele lungi și încâlcite. Silvana, înainte de a intra în propriul trup așezat în pat, îi spuse: “Nu uita niciodată că diavolii aud doar ce vorbești, nu și ce gândești.”
[1] Tocilescu GG, Materialuri folkloristice Volumul 1, http://horror-romania.ro/vraji-si-descantece-de-dragoste-romanesti/, accesat aprilie 2020
[2] Alin Ion. Cum se vindecau ţăranii cu ajutorul descântecelor şi folosind plante cu efect tămăduitor. Pentru ce era bun prazul şi când se utiliza muşeţelul, 2016, https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/cum-vindecau-taranii-ajutorul-descantecelor-folosind-plante-efect-tamaduitor-era-bun-prazul-utiliza-musetelul-1_568a995337115986c620be3f/index.html, accesat aprilie 2020.
[3] “Cântece și doine sociale”, culegere, https://ppli.ie/wp-content/uploads/2019/02/Doina_populara.pdf, accesat aprilie 2020.
[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Haiduc#cite_ref-Stefanescu_16-0, accesat aprilie 2020
[5] Tamaș C. Cartea de blestem, http://www.istorielocala.ro/index.php/biblioteca-judeteana-antim-ivireanul-valcea/item/1593-carte-de-blestem.html, accesat aprilie 2020.
[6] Poezii poporale din Banat, III, Descântece, adunate de E. Hodoș, Editura “Asociațiunii”, Sibiu, 1912, Tipografia Arhidiecezană, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/fg/BCUCLUJ_FG_134139_1912_003.pdf, accesat aprilie 2020.
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, născut 28.10.1969, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.