Fără discernământul duhovnicesc, spun Sfinții Părinți, nu poate exista nicio virtute în mod real. Iar mintea, în viziunea lor, este „podul dracilor.” Părintele Calistrat Chifan mai adaugă că, „acolo se cuibăreşte satana şi te pisează: « Fură!, Dă în cap!, Ucide!, Bea!, Mănâncă! Distrează-te!, Destrăbălează-te! » El numai îţi şopteşte şi tu, „fraierică colcăţel”, percutezi şi le faci pe toate.” Și dacă nu ne vom împotrivi acestor gânduri și le vom adăuga până și creației noastre pe care o dorim artistică, atunci acest lucru poate facilita pregătirea noastră pentru a fi posedați de demoni și, uneori, pentru a face miracole sau pentru a proroci printr-un duh rău, după cum au sesizat și oamenii care nu au legătură cu învățătura ortodoxă.[1]
Tot aici, în ideea de a fi artist, omul poate scrie damnat de stările triste, nostalgice, melancolice sau frustrante, care îl pot trage în patima akediei. Sf. Isaac Sirul spune că „ea face sufletul să încerce iadul.” Sf. Ioan Scărarul afirmă ca „akedia este cea mai apăsătoare, cea mai copleşitoare dintre toate patimile, cea mai gravă dintre cele opt.” Este o confirmare a experienţei Sfinţilor Părinţi, care spun că „dacă n-ai de lucru îţi dă diavolul: gânduri peste gânduri, obsesii, iluzii, proiecte imaginare etc; surse permanente de tulburare lăuntrică.” De aceea, maica Siluana ne îndemna, în conferințele sale, să rugăm pe Dumnezeu a ne descoperi ce fel de gânduri avem, ale cui sunt, de fapt, dorințele noastre: „Doamne, vreau eu ce cred că vreau?”
Și, nu, akedia nu este același lucru cu spleen-ul lui George Bacovia și nici cu „Anatomia Melancoliei” a lui Robert Burton. Acesta este duhul sau demonul trândăviei (lumești și spirituale) și reprezintă trăsături mult mai complexe, având cea mai mare lagătură cu depresia diagnosticată de psihologi sau psihiatrii. La această patimă se ajunge mult mai ușor când omul este mândru de sine, auto-suficient și străin de învățătura duhovnicească, iar stăpâniți de akedie – de care au încercat să fugă prin refugiul pe care-l oferă drogurile, practicile terapeutice păgâne, pasiunile filantropice, NLP sau Hemi-Sync și ideologiile de multe feluri – mulți artiști, poeți și muzicieni, s-au sinucis.
Pe culmile celebrității, bunăstării materiale și, în cazul unora, pe culmile virtuților, „știe vrăjmașul nostru, cel de obște, și prin îndreptări a bate război”, zice Sfântul Efrem Sirul. Adică prin virtute – explică ÎPS Antonie Plămădeală – „prin îndemnul la virtute, ca să te urce sus și apoi să te facă să te mândrești și să cazi de acolo, de sus. E mai interesant decât să cazi de la mică înălțime! Are și el (diavolul) pasiunile lui și e mare vânător de performanțe!”[2]
În ceea ce mai privește poezia ca formă de artă, pentru ca poetul să diminueze riscul de a-i fi furată mintea, este necesară scrierea cu rimă, căci aceasta conferă muzicalitatea specifică poeziei autentice. În acest sens, poetul Adrian Artene scrie că în zilele noastre „nici poeții nu mai au cuvinte”, că „versul fără rimă e vorbă fără minte.”[3] Și este firesc – cuvântul poetic fiind și melodie, are rimă, ritm, armonie transfigurată pentru a fi perceptibilă intelectului uman ca expresie a unor stări spirituale, care nu au ambiguitate sau delir, nici nu pot fi prinse în lanțurile materiei, după cum spuneam mai sus, vorbind despre frumusețe și adevăr. Însă nu cred că trebuie să ne grăbim la aprecierea unui poet sau filozof doar pentru faptul că introduce în opera sa concepte spirituale, teologice, duhovnicești, neînțelegând nici noi sau marii teologi ce vrea să spună autorul. Integrarea unor astfel de termeni nu înseamnă că autorul știe despre ce scrie sau că trăiește ce scrie. Odată cu dobândirea discernământului, care este propriu unui artist (dar dăruit de către Dumnezeu), se vor observa și identifica, cu ușurință (la fel ca și în viața reală, din relațiile cu ceilalți), orice subtilitate și eroare, orice gratuități și invocări ale unor idei eterne în operele lor, acestea numai de dragul sau din dorința autorului de a nu dispărea din memorii, – parafrazându-l aici pe ÎPS Calinic Argeșeanul – autorii intuind (poate și cu ajutorul duhurilor necurate) ceea ce dăinuie.
Trebuie, deci, să stăm bine, să stăm cu teamă, căci vrăjmașul caută, cu multă pricepere intelectuală, cu mult impresionism de cuvinte, să îi înșele și pe cei aleși.[4] Aici, într-o anumită măsură, descoperă și Albert Einstein aceea că „Iisus este prea colosal pentru condeiul frazemonilor, oricât de isteț. Niciun om nu poate dispune de creștinism cu un bon mot.” Tot marele savant constată: „Cu greu ar putea fi considerată arta de astăzi ca expresia unei tendințe [a omului] către Dumnezeu.”
fragmente din volumul „RELIGIE – de la efecte la cauză”, de Claudiu Dumitrache (în curs de apariție)
[1] Claudiu Dumitrache: SolilocViu: Muzica Luminii sau a duhurilor rele?, ediție limitată (v. 2), Costeștii din Vale, 2021
[2] Mitropolit Antonie Plămădeală, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Sophia, 2010
[3] Adrian Artene: Punctuația iubirii, Asociația Regal d’Art, Colecția Regal de Poezie, Botoșani, 2020, p. 55
[4] „Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi.” (Marcu 13,22)