Suflet tomnatic (Andreei)
Miros dulceag de frunze coapte
Re-‘nvie toamne ce au fost…
Au luat cu ele-n miazănoapte
Un suflet scump, dar fără cost,
În care toamna se-oglindea :
Naturalețe, bogăție, neobosită dărnicie
Prin ochi, cuvinte, fapte răspândea,
În zâmbete-ascunzându-și amara trudnicie.
Minciuna
Durerea din ce nu-i din Dumnezeu
Mi-acaparează-ntregul trup,
În care a pășit, prin gândul meu;
Ego-u’ncerc târziu să-l rup.
Iluzia bunăvoinței și a iubirii de umanitate,
Amestecată cu neîmpliniri de intelect,
A vrut să-mi vindece frustrări uitate
Și m-a poftit în locu-ntunecat, select.
În timp ce desfac din sinapse,
Atât cât pot de bine și de mult,
Minciuna care mă acaparase,
Mă rog : de El mai mult s-ascult.
Oratoriu de toamnă
Ace pentru totdeauna vii
Înțeap-acum prin falduri norii
Și se descos lemnoase fructe arămii,
Ce-alcătuiesc un oratoriu.
Doi dirijori, maeștri de spectacol,
Se înfrățesc : soare și vânt ;
Munții devin un tabernacol
Și tot ce este intonează imnul sfânt.