Cuvânt înainte
Dragi cititori,
vă propun un roman a cărui acțiune începe în timpurile noastre, chiar în iunie 2023, deci specific că are caracter ficțional și orice asemănare cu persoane și fapte reale este întâmplătoare. Veți recunoaște totuși străzile pe care ați umblat, magazinele în care ați făcut cumpărături și oamenii cu care ați vorbit în vara acestui an, indiferent în care oraș al țării locuiți. Dar vă spun de la început că nu ne vom plimba prin parcuri, nu vom merge la concerte, nu vom vizita muzee, nu vom participa la excursii prin locuri pline de farmec. Toba aducătoare de moarte a sciților, făcută din mâini de om, vă va călăuzi prin abisurile întunecate ale sufletelor unor medici, profesori universitari, polițiști, mecanici auto, antrenori de fitness, coafeze, lucrători din supermaketuri, boschetari, prostituate, studenți, avocați….chipuri ce le puteți întâlni odată ce ieșiți din casă, și pe care le-am putut cuprinde în aceste pagini.
Capitolul 1. Luni, ziua drepnelelor
Începu să coase degetele babei de cele ale lui Silviu. Argăseala nu fusese bună și pielea se rupea dacă nu lăsa o distanță mai mare între împunsături. Dar așa poate că nu avea să sune bine. Meșteșugul făuririi tobelor din piele de om, din pielea mâinilor jupuită cu tot cu unghii era vechi și cartea cea cu pagini uscate și urât mirositoare arăta clar că pentru ca dușmanul să moară de tânar și să nu aibă noroc în viață, pieile trebuiau cusute strâns. Dar ce să-i faci?…majoritatea mâinilor le luase de la morți, baba asta deja începuse să putrezească. Doar degetele lui Silviu erau tot moi și trandafirii, alaunul și taninul nu le luaseră din…din ce?…doar acum îl ura! Și în sfârșit, acum că era ciung, poate că nu se va mai crede buricul pământului…Și cum se va mai răzbuna! Cum se va mai răzbuna pentru toate dățile când o pătrunsese fără să o iubească…Vei plăti scump, Silviu! Cum îi mai implorai pe doctori să facă tot ce pot să-ți pună mâna la loc, că doar acum există metode avansate…să facă un robot suturile dacă nu se poate altfel, dar nu, nu s-a putut face nimic, ți-au aruncat mâna dreaptă într-o găleată roșie de plastic. “Ce te uiți? Crezi că nu va mai fi bărbat? Nu aia contează, mâna! Doar nu mai suntem în timpurile vechi, când războinicilor li se tăia mâna dreaptă ca să nu mai poată lupta pe lumea cealaltă. Ești istoric medievist, stimată domnișoară, trebuie să știi asta. Lasă, că poate am să-i pun alta!” – râsese gros doctorița Viviana Cerchez, după cum scria pe ecuson și pe ușa cabinetului. Și atunci, uitându-se la mâna plină de sânge aruncată în găleată, i-a venit ideea. Doar despre asta scria în teza ei de doctorat, despre tobele din piele de om ale sciților. Despre cum a fost preluat acest obicei barbar de către vrăjitoarele din Evul Mediu. Doar mâini drepte, așa era scris în Maleus Maleficarum, ediția unicat pe care o mai avea doar biblioteca din Berna cu a cărei directoare se împrietenise la cataramă. Pielea cu tot cu unghii. Și atunci de ce nu s-ar împrieteni și cu doctorița asta? Câți ani să aibă? Vreo patrușcinci? La tenul ei dificil, probabil că avusese destule dezamăgiri din cauza bărbaților. “Tu cât ai plâns atunci când…?” Trebuia să-i spună ce vrea să facă, nu putea pur și simplu să-i ceară toate mâinile amputate din spital. Și cu bani mulți, poate că ar vrea! “N-ar fi o problemă așa de mare, doar astea merg la incinerator, pe asta de exemplu ți-o pot da fără probleme, dar câte mâini drepte crezi că poți avea de la mine în următoarea lună? Hai, fii serioasă, fată, chiar crezi că noi avem numai eșecuri aici? Dar mă gândesc la altceva, să vorbesc cu autopsierul-șef, dar nu!…sau poate că…” Sau poate că da, pentru că autopsierul-șef nu numai că a bătut palma cu ea, pentru un preț pipărat ce-i drept (”doar ne vin destui aurolaci, nu întreabă nimeni de ei, merg direct la incinerator…”), dar cunoștea și niște lucrători la salubritate care în timpul liber curățau mormintele, contra cost desigur. “Vezi cu cât ai să te înțelegi cu ei, uite, ăsta e telefonul lui Vasile…” “Dar dumneata ce treabă ai cu ei, de unde îi cunoști?” “Și neapărat mâine seară să vii la mine să bem o cafea, îi spusese doctorița. Vom avea și o felie de tort…Trebuie să discutăm mai amănunțit despre toba aia, am și eu pe cine mă răzbuna, ți-am spus doar!”
Așa că acum cosea ultima mână, chiar lângă cea a lui Silviu. Cum mai tresărise acum cinci ani, într-o seară de martie, când bărbatul își împletise degetele printre ale ei. “De ce m-ai prins așa?! Nu știi că cei ce se țin așa de mână se vor despărți?!” Dar el o ținea strâns, strivindu-i degetele. Și mai și râdea. “Ce prostuță ești!” Ei bine, deșteptule, acum ține-te de mână cu baba asta, na! Și voi începe de mâine, de luni! Voi bate în degetele femeii ăsteia până îi vor cădea unghiile. Cine își taie unghiile lunea va fi urât de toată lumea. Ei bine, Silviu, pentru tine vor cădea unghiile acestei scorpii, și chiar într-o zi de luni. Voi rosti incantații speciale, doar sunt doctor în medievistică, Universitatea din Berna! Te vor urî toți care te cunosc, tot așa cum au urât-o și pe ea în timpul vieții, după cum mi-a spus Viviana. Că doar nu degeaba am așteptat până a dat asta ortu’ popii. “Dacă ai răbdare câteva zile, la cardiologie, la salonul celor fără cale de întoarcere, este una, are vreo optzeci de ani, nu mai are mult…”, îi spusese doctorița, lingând ciocolata de pe lingurița de argint. De cafea nu se atinsese încă, că nu se răcise destul și făcea riduri de la aburii fierbinți. “Ce e interesant e că are bani să-i întoarcă cu lopata. De fapt, ca să-ți spun drept, o cunosc. Și încă bine. A fost profesor universitar la viața ei, și încă la Medicină. Eu am prins-o când era de acum profesor consultant. Dar ce afaceri mai făcea și atunci…Doamne! Era nod de căi ferate, ca să-i folosesc expresia! Nu puteai publica o lucrare, chiar și coautor, dacă nu te aveai bine cu ea. Adică dacă nu cotizai. Un student nu putea avea notă de trecere la examen dacă nu-i dădea dreptul. Asta indiferent la ce disciplină. Că ea predase Biochimie, nu știu dacă ție-ți spune ceva asta. Și ce stil avea, dacă semna o cerere, se iscălea peste semnătura petentului, VAI DE MINE, NU AM OCHELARII! AICI E BINE?!, astfel încât nu putea s-o prindă niciun fel de audit, niciun fel de anchetă. Că au mai fost care au încercat, că doar toți o urau, de la asistent, la profesor plin.
Se oprise să-și tragă sufletul, să-și aprindă o țigară. Una din țigările ei speciale, cu foiță violet și cu două cerculețe aurii. Nu te deranjează, nu? Să știi, draga mea, carnea afumată ține mai mult…Așa să știi! Așa că toți o urau, mai ales cei cărora le făcuse viața iad. Pentru că dacă vreun șef de lucrări o contrazicea, dacă se punea în gură cu ea, se ridica un student la oră și îl lua la mișto. Și nu avea ce face, că tot pe el îl chema Rectorul și îl bălăcea că nu are metodă. Sistemul funcționa perfect, fără cusur. “Și o urau și studenții?” “Mai ales ei”, îi răspunsese doctorița rotunjindu-și buzele ca o actriță de film pentru adulți. “Pentru că pe undeva își dădeau și ei seama că îi schilodise. Că de acum, dacă își turnase colegul, fata nu mai avea importanță dacă făcea sex oral cu profu’ de Anatomie pentru un zece. Doar orice se spală cu o șampanie fină.” “Tu ai fost una din ele, nu?” – întrebă Eiza și regretă imediat. Se admonestă în gând: “Când ai să te maturizezi, fată?! Ești belea mare, să știi!” Noroc că doctorița era călită la durere, oricât de mare ar fi fost să fie. Abia dacă își încrețise nasul nepermis de mare, grăbindu-se să dea fumul pe nări. “Ascultă, dacă ai de gând să…”
Dar trecuse și asta. Sau nu? “Mai vii pe la mine, mai stăm de vorbă, dar nu mai suntem prietene din clipa asta.” “Adică nu te mai ajut?”, se smiorcăise Eliza. Ei, dacă o învăța și pe ea, dacă îi arăta și ei… “De unde ai descântecele? Numai din Maleus Maleficarum sau și din folclorul nostru? Și pentru toate zilele săptămânii există o vrajă legată de unghii? Ce vom face vineri, de exemplu? Că pentru luni o pregătim pe doamna Profesor Doctor, stai să vezi ce cruce, ce monument funerar are…” ”O pregătim sau moare singură?” “Lasă, că dacă în câteva zile nu moare singură, avem noi grijă, îi greșește fata perfuzia, că tare fraieră a mai fost să vină tocmai la Spitalul Universitar, la noi adică…La fiică-sa, în Canada, acolo trebuia să se fi dus, dar nici aia nu vrea s-audă de ea. Ne trimite bani s-avem grijă…Ei, lasă doamnă, că vom avea, doar știm ceva meserie, am plătit-o atât de scump cu cinstea și tinerețea noastră!”
Și de data asta doctorița nu mai rezistase, fugise la baie și deschisese robinetul la maxim. Pentru ca nenorocirea să fie totală, trusa ei de machiaj stătea pe brațul fotoliului din piele artificială, perfectă, de culoare crem. Așa că va fi nevoită să se întoarcă în cameră cu ochii roșii de plâns. Și chiar, cum o fi arătând ființa asta fără machiaj?! “Drăguță, vrei, te rog, să îmi aduci gentuța aia verde?” O mână la fel de uscată ca cele din care cosea acum toba se ivise în cadrul ușii de la baie. Degetele se mișcau nerăbdătoare, bătând darabana în imitația de lemn.
Așa că acum cosea mâna dreaptă a doamnei Profesor Doctor de cea a lui Silviu. Cu degetele împletite strâns, că oricum nu vor avea cum să fie împreună vreodată. Și cu asta, toba era gata. “De câte mâini ai nevoie? Cât de mare o faci?” o întrebase doctorița. Ei bine, o va face din șapte mâini, în afară de cea a lui Silviu. Cu tot cu unghii. Câte una pentru fiecare zi a săptămânii, dispuse în cerc în jurul mâinii iubitului ei. Sau fostului iubit, pentru că acum…
“Dar tu știi ce sunt drepnelele? Ai văzut vreodată pasărea asta, fato? Pasărea aia neagră, aproape fără picioare, care își petrece toată viața în văzduh? Dacă ajunge pe pământ, moare, pentru că nu își mai poate lua zborul. Moare, pentru că nu mai are putere să se ridice pe picioarele ei slabe. Doar aripile sunt lungi și puternice, le poartă spre zări neștiute. Nu, nu este niciun fel de banc, poate că și acum sunt acolo sus, pe cer, dincolo de norii ăia înșelători, pentru că e vară, vin din Africa de Sud.” “Adică vrei să zici că așa suntem și noi?! Poate tu, eu am meseria mea, care e mai mult decât o meserie, e…Ei bine, numai pentru asta trăiesc, și sunt mulțumită de viața mea, așa să știi!”
Prin urmare acum făcea ultimele împunsături, mai trecea cu un șir de cusături ca să fixeze bine pielile de ramă. Era cam pestriță compoziția, în jurul mâinii trandafirii a lui Silviu (cu toată argăseala…) se prindeau cu disperare de rama din lemn negru degete mai tinere sau mai bătrâne, în ale căror zbârcituri se adunase multă mizerie. Fuseseră jupuite cu tot cu unghii, dintre care unele arătau de parcă râcâiseră țărâna mormântului. Doar mâna doamnei Profesor Doctor o așezase invers, cu partea dinspre încheietură cusută de marginea tobei și cu degetele ținând strâns pe cele ale lui Silviu. Unghiile bătrânei fuseseră date cu ojă sidefie, din care se mai cunoșteau câteva urme. “Nu ți-e scârbă, Silviu, s-o ții de mână? Că mie așa mi-ai spus, că prima condiție la o femeie ca să se califice este să nu-ți fie rușine să mergi cu ea de mână pe stradă. Adică să aibă picioare frumoase și să poarte fustă mini. Și mi-am luat fustă mini, de trei sute de lei. Sau mai bine pantaloni scurți, să nu se vadă…Și mi-am luat și pantaloni scurți, oleacă mai ieftini, ce-i drept! Ei, acum atinge degetele astea, care scotoceau carnetele de note ale studenților să găsească bancnotele! Și fiecăruia le promitea că va avea grijă și după ce termină facultatea, să ia rezidențiatul, apoi un post bun…” ”Și să vezi ce versuri de toată coma încasau cei din tabăra opusă la serbarea de Crăciun…Cică urătura studențească…Până a interzis Rectorul serbarea asta, că nu se mai putea, apăreau porcăriile și prin ziare.” “Ce mai vrei tu, Viviana, doctorița lu’…cum zicea Silviu? Mă rog, prostii de-ale băieților, astea îi clădiseră mintea, ca niște cărămizi infecte. Deci, ce mai vrei tu, Viviana, de ce vrei să te răzbuni?! Ce crezi, că răzbunarea îți mai aduce ceva înapoi? Măcar eu știu ce vreau, să-l fac pe Silviu neiubit de nimeni, astfel încât să se întoarcă la mine și să fac ce vreau din el. Dar tu?!”
Încercă toba cum sună, bătând ușor pe mâna lui Silviu cu arătătorul îndoit, făcut ciocan. Toba gemu înfundat și grav (duuummmm), de parcă bărbatul ar fi bolborosit supărat că de ce-l pusese să stea lângă jegurile astea. Atunci luă un melesteu din sertar și pocni zdravăn încheietura doamnei Profesor Doctor, chiar lângă cusături. Scorpia țipă zdravăn (liiiiiiinnnnnnnnn). Mai lovi și degetele avocatului, tot lângă cusăturile de la ramă, și toba scoase tot un sunet ascuțit, dar parcă nu atât de rugător. Omul știa că nu mai avea scăpare, așa-i povestise Viviana. Dar despre asta, miercuri. Îi avea unul și unul, vor reuși toate descântecele. Mai aruncă o privire spre dosul palmei vagabondului. Era un tatuaj acolo: o inimă, trei puncte, cinci litere care abia se mai puteau citi… Un nume de fată, Maria probabil…da, parcă așa, dar ce importanță mai avea acum…
– Și a venit și ziua cea mare, luni adică! Mulțumesc că nu mi-ai uitat rugămintea. Dar ce garsonieră mică ai, dragă, plătești chirie, nu?…că doar n-ai făcut prostia s-o cumperi?
Doctorița se trânti pe singurul fotoliu și își căută în poșetă pachetul de țigări.
– Te rog să nu fumezi aici!
– Bine, atunci mă duc în bucătărie…
– Nici!
– …și deschid geamul.
– Am spus nu! Nu tu trebuie să văruiești, și costă ceva, să știi!
– Ascultă, Eliza, ești cam nervoasă, să știi!
– Păi cum să nu fiu, dacă…
– Ai dormit azi-noapte?
– Nu.
– Mi-am dat seama. Te-ai uitat în oglindă să vezi ce cearcăne ai, nu? De fapt știam că nu te simți bine. Tu chiar crezi în prostia asta?
– Tu nu crezi?! Atunci de ce ești aici? De ce m-ai ajutat?
– Uite, ți-am adus niște pastile de Imovane. La zece să iei unul că te adoarme pe loc. Bine, ele se dau numai cu rețetă, dar avem noi rezervele noastre.
– Viviana, tu chiar îți bați joc de mine?! Crezi că dacă m-ai ajutat cu mâinile astea, acum chiar…
– Bine, bine…, hai să începem.
Așeză ca din întâmplare o folie de Imovane pe frigider și își aprinse o țigară, tot liliachie cu cerculețe aurii. Eliza nu mai comentă nimic de data aceasta. Doctorița se apropie de fereastră.
– Auzi, dar oare stolurile de drepnele sunt tot acolo, sus, pe cer?
– De unde vrei să știu?! “Și ce mă-ntrebi pe mine?! “…n-ai părinți?” – ar fi zis Silviu, prăpădindu-se de râs. “Asta-i, că-s și proști pe deasupra!”
– Nu ți-e dor de el, Eliza? Mi-a spus că i-ar place să vii să-l vezi, să mai stați de vorbă…
– Când ți-a spus?! Ce, țineți legătura?
– A venit iar la clinică. Îi facem dosar pentru transplant. Numai să găsim un material compatibil genetic.
Eliza aruncă melesteul pe care tocmai îl scosese din sertarul de la bucătărie.
– Ceva mai bun oare nu găsesc, pe aici, prin casă? Cum am avut grijă de toate, ar fi trebuit să am grijă să-mi iau și un băț de tobă.
– Singură ai argăsit pieile? Ți-am spus că nu trebuie să știe mulți, adică cu cât mai puțini, cu atât mai bine…
– Da, singură, la laborator. Lucrăm cu așa ceva la facultate, la laboratorul de restaurare. Nu te teme, nu m-a văzut nimeni, nimeni nu are voie să se uite la ce lucrez eu. Și m-am dus noaptea, se mai poartă încă, face impresie bună să te vadă portarul bântuind noaptea. Pentru ce faci ochii ăștia? Ce, credeai că numai tu stai cu nasul în formol? Mai muncesc și alții pe lumea asta, să știi, Viviana!
– Mi-a povestit cum a avut loc accidentul, cum îl pisai și țipai la el până nu a mai știut ce face și a intrat în dubița aia.
– Zăăăău? Și cum de s-a întâmplat asta, mă rog? Nu trebuie doar să completezi foaia de observație, sau ce acte mai faceți voi acolo? Te pomenești că i-ai picat cu tronc, baba dracului?! Ei bine, află că el nu servește de astea ca tine, ți-o spun sigur!
– Ce-ai zis?! Las’ că vezi tu pe dracu’!
Dar Eliza nici nu clipi și începu să bată frenetic peste degetele doamnei Profesor Doctor. Țiiiu!!Liiiinnn!Țiiiinnn!Ziiiing!
– Dar ce faci, nu spui vraja?
– E în capul meu, o spun în gând. Ce, vrei s-o afli? Ei bine, nu!
O unghie cu urme de ojă sidefie sări pe covor. Ziiiiiiiiiiiiing!Țiiiiiiiiu!!Liiiiiiiiiiinnn!Țiiiiiiiiiiiiiinnn!
– Așa, să sară toate. Să nu-l mai iubească nimeni, niciodată! Nici tu! Ce, te-a impresionat?
– Ascultă, Eliza, adică cum crezi tu, prin ce fenomen de transfer sau cum s-o fi chemând, dacă cad unghiile babei ăsteia pe care nu a iubit-o nimeni, într-o zi de luni, nu-l va mai iubi nimeni nici pe Silviu?
Eliza se ori o clipă, cumpănind melesteul în mână, apoi începu să bată cu și mai multă furie.
– Păi atunci dă-i și lui peste degete, dacă vrei să aibă efect!
– Îi dau, îi dau, uite-așa îi dau!
– Dă-i! Și mai bine dă-i la podul palmei, să se mai schimbe sunetul, poate până la urmă iese ceva muzică. Doamne, cum a ajuns la mine, nu i se mai ținea mâna decât într-o bucată de piele. Și mai voia să i-o punem la loc. În toată cariera mea de chirurg nu am mai văzut așa ceva. Văd că ai cusut cu nylon partea sfâșiată, să țină bine…bravo! Ia dă-mi și mie să văd cum sună…
Drrrruuuummmm!brrrruuuuuuummmmmmmmmmm!
– Ah, încetează, te rog!
– Ce nu pot să înțeleg este cum de ai scăpat tu fără nicio zgârietură…Oare să se fi sacrificat? Dacă nu știi, îți spun eu: la un impact, șoferul ia instinctiv volan-stânga, astfel încât cel mai afectat este cel de pe locul mortului, de aia se și cheamă așa! Se pare că Silviu nu a făcut asta. Oare nu a vrut să te protejeze?
Eliza încetă să mai bată în toba din piele de om.
– Gata, suficient. Nu a fost impact frontal, mă mir că nu ți-a spus. Pentru azi am terminat. Mai e și mâine o zi. Mâine, marți, facem altceva. Își va pierde mințile, va uita de la mână pân’ la gură. Uite-aici, mi-ai dat moșul ăsta cu Alzheimer! Așa se zice, că cine își taie unghiile marțea, va uita tot! Nu, nici poveste să se sacrifice el pentru mine. Omul ăsta e de un egoism feroce! Să-l fi văzut când i-am spus că sunt însărcinată. Nu era adevărat, dar voiam să-l văd ce zice. Cunoști schema, e veche doar. Doamne, era în stare să-și dea un ochi, numai să mă vadă făcând avort. Sau tu n-ai făcut niciodată așa, vrei să zici?!
– Nu te interesează ce am făcut eu la viața mea, Eliza! Parcă ai zis că Silviu nu servește tipe ca mine. Atunci, de ce ți-aș povesti eu viața mea? Numai așa, ca să ai cu cine te compara, și să ieși pe podium? Mai rămâne să mă întrebi dacă mă epilez. Pentru că așa făcea doamna Profesor Doctor. Când era într-o comisie, nu-i tăcea gura o clipă. “Dar tu te epilezi, dragă? Pentru că eu nu, să știi!” Și apoi începea să-și etaleze toate pilele, toți amărâții care trebuiau să ia zece la lucrarea de diplomă, sau ce-ar fi fost. Ah! – și Viviana luă melesteul și plesni cu sete degetele bătrânei, din care mai sări o jumătate de unghie îngălbenită. De parcă nu i-ar urî amintirea, și așa, mult prea mult, mai trebuia să se răzbune pe un petic de piele argăsită…Și de ce vrei ca mâine Silviu să rămână fară memorie? – continuă, uitându-se fix la Eliza. Oare asta nu i-ar folosi, de fapt? Oare tu nu ai vrea să uiți totul, și că exiști? Pentru că eu tare aș mai vrea! Și chiar, până și ce ai făcut azi, să-l faci să fie urât de lume…ești sigură că ai adus ceva în plus? Oare așa bine cum arată, și mai este și deștept, nu l-au urât toți, oricum? Teoretic, doar mamă-sa l-a iubit și îl mai iubește încă. Mai trăiește, mamă-sa?
– Da, mai trăiește, și încă ce bine…Mă mir că încă nu ai văzut-o la spital, că nu-și lasă ea puiuțul în suferință…Dar termină odată, că mă enervezi! De parcă n-aș fi supărată destul! Ei, bine, începând de azi, n-o să-l mai iubească nici măcar mamă-sa!
În clipa aceea începu să sune telefonul. Era așezat pe frigider și sub acțiunea vibrațiilor începu să se deplaseze, împingând folia de Imovane spre Eliza.
– El e! Cine altul?
Îi aluneca degetul pe display, astfel încât nu putu să închidă atât de repede precum ar fi vrut.
– De ce nu-l blochezi?
– Îmi place să-i închid. Și pe WhatsApp, și pe Facebook. Lasă-l să-mi trimită emoticoane, filme, mesaje, să am ce șterge.
– Nu te-nțeleg…Dar de la ce v-ați certat?
– Nu de la ceva anume, pur și simplu…
– A, deci de la bani.
– Crezi ce vrei!
– E clar că de la bani. Îl pui la treabă, nu? Să aveți bani, să vă puteți întemeia o familie, că deja e târziu, nu mai sunteți chiar foarte tineri, și…
– Taci! Niciun cuvânt să nu mai spui, că…
– Bine, bine, liniștește-te. Mai bine pune de-o cafea!
– La ora asta? Ți-am spus că eu am probleme cu somnul.
– Lasă, că Imovanul ăsta e tare, te va adormi oricum. Mai bine hai și-mi arată ce poze ai pe Facebook. În poza de profil ești cu el?
– Nu te interesează!
– Hai, fată, recunoaște, doar știm amândouă că așa e sistemul, că dacă vrei să crești un copil trebuie să câștigi mult, și dacă vrei să câștigi mult, trebuie să…
– Da, trebuie să furi într-un fel sau altul! Știu, și asta i-am spus prostlului mereu, dar el nu, că vinde terenurile lui mamă-sa…
– Ce, parcă dacă eram veterinar nu trebuia să dau certificate false pentru fonduri europene?!
– Păi da…
– Și vrei să zici că n-ai dat șpagă?! Și nu trebuie să cotizezi în continuare, că altfel te dă afară?!
– La universitate nu e ca la spital, să știi…
– Măi, nu e vorba de universitate sau de spital, că așa e peste tot, îți bagă pumnu-n gură din prima zi, și scopul e unul singur…ce, vrei să zici că n-ai văzut, n-ai învățat asta? Arată-mi unde nu e așa…
– La Silviu, la sală…au alte reguli acolo…
– Și de asta vă certați, nu?
Le-a pufnit râsul în același timp. Un râs înfundat, care la Viviana s-a terminat în tuse.
- Hai că am plecat. Noapte bună, să iei pastila aia!
*
Disciplina: Manipularea psihologică în istoria contemporană
Satutul disciplinei: Opțional
Semestrul: 2
Curs 1. Profilul psihologic al manipulatorului
Profesorul își potrivi încă o dată cravata și-și trecu pieptenele prin părul rar, dat pe spate. Demodate toate, de secolul luminilor…Ce vor zice fetele alea din primul rând, că moșul se dă la ele…Cum zicea ăla, că “totu-i să te tunzi mărunt..” Ei, pe sărăcie…Se împiedică de o treaptă, și mai să scape laptopul. “Așa, fraiere!, poate nu mai ajungi întreg în fața copiilor…Ce?, te pomenești acuma că ai și emoții…?” De parcă n-ar fi totul inutil, de parcă l-ar urmări cineva, de parcă ar înțelege cineva ce zice…Nu vor decât să-și obțină creditele…”ce-s alea?!” Dar, mă rog, hai să încerce să transmită ceva, să-și facă totuși meseria, să nu se zică că-i plătit degeaba…gata!, intră!
– Bună ziua!
Erau destul de mulți. Oare cine aranjase la secretariat să participe atât de mulți la opționalul ăsta? Și, mai ales, care va fi prețul? Sau poate îl apreciază? Greu de crezut…Mai ales că golanii ăia din ultimele bănci nici nu se deranjează să mormăie ceva care să semene cu “Bună ziua!”, stau cu picioarele pe banca din față, să li se vadă bine adidașii de top, și scriu de zor pe telefoane. Ăla mai stă și cu șapca trasă pe ochi. Dar nu trebuie să le zică nimic, doar vremurile s-au schimbat, el mai are puțin până la pensie, dar colegii mai tineri…Decanul spusese răspicat, în ședința de catedră, că cine jignește studenții n-are decât să plece. „Gata, începe, și ai grijă să nu-ți dregi vocea!”
– Așa cum ați putut citi în fișa disciplinei, în primul curs ne vom ocupa de profilul psihologic al manipulatorului. E drept că sună mai mult a psihologie, dar voi ilustra cu exemple din istoria contemporană, și, dacă vreți, și din istoria veche.
Unul cu barbă mare, tunsă după ultima modă, căscă ostentativ, iar de pe undeva din grupul fetelor izbucni o piesă rap românească. Fata dădu telefonul pe altceva abia după ce râsetele se mai potoliră. “Stai calm, încearcă să le spui ceva interesant!”
– Astfel, se pare că cei mai periculoși manipulatori au tulburare de personalitate de tip anxios.
– Ce-i aia? întrebă bărbosul și iar râseră toți.
“Ai grijă, că s-ar putea să fie mai inteligenți decât crezi”. Erau anul întâi, nu-i mai evaluase până acum. Și nici ei pe el, destul de periculos. “Nu te băga în ce nu te pricepi, mai bine dă-i cu istoria…”
– Astfel, în Evul Mediu, crainicii intrau duminica în biserici și speriau oamenii cu anunțuri despre dări, biruri, războaie…Poate că de aceea, în memoria genetică, zilele de luni sunt zile când toți suntem prost dispuși. Pentru că omul s-a obișnuit să înceapă săptămâna cu gija zilei de mâine, pentru că…
– Și ce legătură are asta cu istoria contemporană? – întrebă o fată destul de drăguță, dar cu părul vopsit într-o culoare imposibilă și cu unghiile date cu ojă neagră.
– Păi voi n-ați remarcat că emisiunile despre manipularea psihologică sunt difuzate lunea? Ia dați programele TV pe telefoane! Verificați!
Uf! Îi ieșise! Ce fețe perplexe! Ba chiar doi, probabil mai săraci cu duhul, îl priveau cu respect. Blufase și reușise. Se bazase pe faptul că studenții nu verificau niciodată informațiile, cel puțin după experiența lui. “Hai, cât mai improvizezi? Treci la subiect!”
– În istoria contemporană manipularea psihologică se face prin prezentarea unor false sondaje de opinie, prin…
– Dar tot nu ne-ați spus care este portretul psihologic al manipulatorului. Doar anxioșii?
Iar bărbosul! Pe ăsta sigur la trimis cineva!
– Nu, nu numai anxioșii, pe locul doi sunt antisocialii. Iar cei vulnerabili în fața manipulatorilor sunt oamenii cu sentimente de vinovăție, lacomii, cei singuri și neiubiți, dar și narcisiștii, cei care se cred buricul pământului.
– Înseamnă că cei mai vulnerabili sunt bărbații, și asta se poate vedea în istoria contemporană, de exemplu manipulatoare ca Mata Hari…
– Ia mai taci din gură, te-ai găsit deștept! – țipă o studentă supraponderală, dar care venise totuși cu burta goală, chiar dacă nici în amfiteatru nu era căldura de pe lume, d-apăi afară. Dom’ profesor, dacă nu-l dați afară pe ăsta eu plec!
– Calmați-vă, domnișoară, și încercați să păstrați o conduită academică. Sunt convins că domnul student nu a vrut să jignească pe nimeni. Pur și simplu a pus o problemă pe care putem încerca să o soluționăm împreună. Deci, cine sunt cei mai buni manipulatori, femeile sau bărbații?
– Păi, e clar că femeile!
De data asta toți băieții începură să vocifereze, ba chiar doi bătură cuba.
– Păi uitați-vă la astea, dom’ profesor! Păi de aia trăim noi mai puțin!
– Dom’ profesor, dar dacă se întâlnesc două femei și se ceartă?! Care e anxioasa și care antisociala?! zbieră unul mai firav din ultimul rând, în aplauzele celorlalți.
– Gata! Gata! V-am rugat să vă purtați civilizat! Deci, ca să continuăm, întreaga istorie contemporană se caracterizează prin perfecționarea tehnicilor de manipulare, de la relațiile dintre indivizi, și până la relațiile dintre state. De exemplu…
– De exemplu războiul din Ucraina?
– Da, și acesta!
– Și cum se va termina?
– Ia mai taci, măi! Dom’ profesor, să vă întreb eu ceva important: pe noi cine ne manipulează, și în ce scop? Și cum se va termina totul?
CV literar:
Bogdan-Alexandru Hagiu, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:
1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;
2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;
4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;
5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;
6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;
7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;
8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;
9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;
10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;
11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;
12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;
13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.