Bogdan-Alexandru Hagiu – Toba (roman-foileton, VIII)

Capitolul 8. Cui îi plac zilele de luni?

 

A doua zi, luni, la opt și zece minute, intrarea în spital era blocată de doi polițiști în uniformă, și alți patru adunau probe: rezultate ale investigațiilor clinice și de laborator, foi de observații, mărturii ale personalului medical și ale pacienților. Managerul fuma chiar sub plăcuța cu “Fumatul interzis”.

– Măi, voi nu înțelegeți că nu aveți competența necesară?! Cum evaluați voi malpaxisul medical? Întâi trebuie să fie discutat cazul de către Colegiul Medicilor, și abia apoi…

– Probele vor fi supuse analizei de către oameni care se pricep, nu vă îndoiți de asta, domnule! Sunt procuror Amăriucăi, bună ziua! spuse un bărbat vârstnic îmbrăcat într-un costum lucios, negru, înclinând ușor din cap.

– Dar tulburarea care le-o pricinuiți pacienților, le periclitați vindecarea, vă dați seama de asta?! Dar tulburarea care ne-o pricinuiți nouă, cu asta cum rămâne? Ce sesizări aveți? Pot să știu și eu?

– Sursele sunt anonime. Cel puțin deocamdată. Dar pot să vă spun că unele datează de anul trecut.

Doctorița Viviana Cerchez stătea în ușa cabinetului, cu o mână în șold, vapând dintr-un dispozitiv sofisticat, de culoare roșie.

– Văd că adunați aproape exclusiv foi de observații făcute de mine. Vedeți că mai sunt și aici, pe dulap. Faceți măcar treabă bună, tot trebuia șters praful!

– Ia și de-ale altora, mă! Ce te-a apucat? – își admonestă colegul unul dintre polițiști.

Viviana începu să țipe:

– Pot să știu și eu cine a făcut asta? Ce reclamație aveți?

– O pacientă mai veche, de acum un an, răspunse procurorul. Una cu păr lung și negru, cu breton pe frunte. Și se adaugă la altele…

Doctorița trânti ușa și se auzi cheia răsucindu-se de două ori, zgomote urmate de hohote de plâns ce îi făcură pe toți să se uite spre intrarea cabinetului. Pe la nouă, înainte ca polițiștii să-și fi terminat treaba, în curtea spitalului opri o ambulanță în care urcă Cristina, ce aștepta de jumătate de oră în curte.

– Asta ce mai e?

– Pacienta se transferă…

– Unde?! De ce?!

– Nu știu nici eu mare lucru…astea sunt hârtiile, puteți să vă uitați.

– Măi, eu sunt managerul acestui spital! Și…

– Lăsați s-o ia, chestiunea e legată de anchetă, spuse procurorul apropiindu-se cu pași grăbiți.

– Aha! E clar atunci…

*

Tot luni dimineață, în biroul Profesorului, Mintenașu sorbea din cafeaua făcută de Eliza. Avocatul era în ținută lejeră, blugi și cămașă cu mânecă scurtă.

– Deci omul e de modă veche și știe să se impună. Probabil că acum au terminat deja. Dar să știți că sunt o grămadă de vicii procedurale, și ne vom trezi cu niște acuzații de numa-numa!

– Și nu poți să le rezolvi? îl întrebă Profesorul, făcându-și de lucru cu niște cataloage.

– În condiții normale, da. Numai că nu știu încă cu cine ne-am pus. Dacă are dreptate doctorița Viviana asta când amenință cu nu știu ce organizații, masoni, ce-or mai fi?! Cine știe cu ce ne mai trezim…

– Prea ești fricos, parcă n-ai fi avocat, măi! Sau vrei să ajungi la altceva? Hai, spune, știi că nu-mi place să pierdem timpul!

– Da, aș vrea o suplimentare.

– Cât?

– Păi…, având în vedere că nu e singura problemă…Aveți grijă ce faceți în sesiunea asta, adăugă privind cataloagele din mâna Profesorului. De curând am auzit o discuție, în tramvai. Nu știu de unde erau, de la ce facultate. Ziceau că e clar că sistemul e făcut în așa fel, încât nu poți să îți întreții familia decât muncind în altă țară. Românii în Anglia și nepalezii în România. Și că voi, profesorii, sunteți la cheremul lor, că oricum nu au ce face cu diplomele astea. La care unul mai mărunțel a început să râdă de au început să țiuie sistemele de alarmă de la automobilele parcate pe lângă care trecea tramvaiul, zicând că el o să conteste grilele sesiunea asta, indiferent dacă sunt sau nu greșite, pentru că oricum nu are ce păți. Și râdeau toți! După care altul a zis că e curios și el ce cercetare sa va mai face dacă deja inteligența artificială a creat deja două medicamente formidabile. La care unul plin de coșuri a zis că el o să posteze o poveste pe Facebook despre cumpăratul grilelor, să aibă DNA-ul ce face, nu-l interesează dacă chiar se practică asta sau nu. Așa că fiți atenți, că vremurile se schimbă mai repede decât puteți voi să vă adaptați strategia. Deci…

– Cât?

– Cinșpe mii.

Profesorul oftă și se uită la Eliza, clătinând din cap și cu buzele strâmbate într-o expresie de lehamite.

– Cu așa prieteni…

Dar femeia nu-l auzea. Ochii îi erau triști și își frângea mâinile. Dintr-o dată păli și căzu în singurul fotoliu din biroul Profesorului.

– Eliza! Ce ai? Nu te simți bine? Ce fac acum, o stropesc cu apă sau dau telefon la salvare?

– Cheamă salvarea, nu vezi c-a leșinat? Adevărul e că a ajuns-o stresul, nu mai poate, săraca. Va trebui să vedem ce facem, că vor fi o serie de capete de acuzare și pentru ea: profanări, chiar și trafic de influență…

*

Silviu se trezi în acordurile muzicii lui Beethoven, tonul de apel pe care-l alesese cu două săptămâni în urmă.

– Ce faci, bro?

– Bb…bine…

– Vai de mine, da’ ce-ai făcut? Ți-ai pus aseară mintea cu niște bere, așa-i?

– Sorin, nu mă lua așa…

– Hai că trec la subiect: ți-a dat madama telefon? Când mergeți la notar?

– Nnnuu…, nu mi-a dat.

– Păi cred și eu. Hai să-ți zic o bombă: e percheziție la ei în spital. E poliția acolo, și se pare că ea e principala vizată.

– Ooooo!…Păi înseamnă c-am scăpat!

– Tu oricum nu erai în pericol, dar chestia e că dacă tace nu putem să-l prindem pe notar și nici pe cumpărător. Nu o arestează azi, dar dacă se sperie și-și închide gura…Ia dă-i telefon, poate-ți spune unde să te duci!

– Măi, dar…

– Hai, că ți-am pregătit ceva select de tot!

– Ce?

– O proteză cu un sistem de cârlige detașabile adecvate tuturor aparatelor din sală. Ancorată la cot! Am un cumnat cu atelier de mecanică. Și îl știi pe ăla mic care miaună ca mâța-n vestiar, nu?

– Da.

– Ei, ăla-i inginer, inventator, cosmonaut, și ce-o mai fi…începu Sorin să râdă în telefon. El a proiectat șmecheria.

– Băieți…

– Hai, gata, vin și te iau cu mașina, și ai să vezi. Sun-o!

Silviu formă numărul doctoriței, dar aceasta nu răspunse.

– Nu răspunde!

– Nu se poate! Or fi arestat-o?! Dă-mi mie numărul ei, că știu eu cum s-o iau! Hai, pe SMS!

Peste cinci minute telefonul lui Silviu sună din nou:

– În cât timp ești gata? Ți-am zis eu că știu cum s-o iau, dar e nebună rău săraca, mai ales acum. Țipă încontinuu…Parcă nu mai am ureche!

*

Eliza și-a revenit abia în salvare. Paramedicii au vrut să-i administreze un sedativ, dar Profesorul i-a oprit:

– Lăsați-o, ia tot felul de porcării deja. Încă una și moare!

– Lăsați-mă să dorm!

– Vrei să dormi, Eliza?

– Da! Mi-e frică…Lăsați-mă să dorm!

Profesorul le spuse să o lase să doarmă în mașină, și le întinse o sută de lei, să aibă de o prăjitură, așa s-a exprimat…A stat lângă ea vreo două ceasuri, până s-a trezit, între timp căutând pe telefon articole științifice. Apoi a ajutat-o să coboare și au revenit în birou.

– Nu-ți pasă de ce zic ăștia?

– Nu.

– Ce-am pățit, am leșinat, nu?! Vai de mine, și tănăul ăla de Silviu…sper că nu s-o fi dus la notar. Asta aveam de gând să fac, să-l sun…

Dar Silviu nu numai că se dusese la notar, dar și semnase, pus de Sorin. “Hopa…de unde zice ăsta că e, din New Orleans? Ce-ar fi să-l prindem…, are contul IBAN aici, e ca și în cătușe! Ia semnează tu, Silviule, să avem și noi un act, și după aia treaba e ca și făcută! Cică plata prin virament bancar, prin ordin de plată electronic…Actul va fi anulat în mod automat, ne ocupăm noi!” “Ok, dar ai grijă și de Alin, da?” “Te cred, și înainte de toate îi ard și câteva după ceafă…Auzi, să-ți meșterească mașina…” “Ok, acum haidem la sală, să văd cum merge minunea asta…”

Când l-a sunat Eliza tocmai coborau din mașina lui Sorin. “Iar mă sună târfa asta! Ah, acum mi-am amintit: am aflat că are nu știu ce porcărie, o tobă din mâini de om, printre care și a mea. Cică face vrăji cu ea să-mi meargă ca naiba. Nu că aș crede în așa ceva, dar…ce faci, nu-ți pui papucii de plastic? Lasă, nu-ți mai pune, că doar ești cu mine…Deci, ce facem? Mergem să i-o luăm?” “Hmmm…intrare prin efracție…asta dacă nu s-a-ntors deja acasă, că acuși e ora prânzului. Nu prea rimează cu statutul meu, dacă înțelegi ce vreau să-ți spun…Dar o s-o fac și pe asta, pentru tine…Dar să văd cum, să mă gândesc…Hai, deocamdată ia să vedem cum îți iese ramatul orizontal!”

Pentru moment toba era în siguranță, în brațele Elizei, care stătea pe dușumea și se legăna ritmic înainte și înapoi. Fusese cu Profesorul la un amic al acestuia, psihiatru. O lăsase singură cu medicul. Vorbise mai bine de un ceas. “Mie trebuie să-mi spui tot, că altfel nu te pot vindeca.” “Da, dar eu vreau discreție, domnule doctor, nu vreau să-mi puneți un diagnostic din cauza căruia să-mi pierd slujba.” “Bine, vedem noi cum facem.” Până la urmă i-a prescris un antidepresiv, cu interdicția de a mai lua Imovane sau vreo benzodiazepină, chiar dacă nu avea să închidă un ochi toată noaptea. Așa că acum se legăna înainte și înapoi, ținând în brațe toba pe care o lovea încetișor cu dosul degetelor, mai mult în centru, peste mâna lui Silviu. “Mâine ești iar la mine să văd cum te simți.”, îi spusese psihiatrul. Numai că marți dimineață, după o noapte nedormită, s-a trezit la ușă cu procurorul Amăriucăi, însoțit de un polițist în civil.

– Ne pare rău, doamnă, dar trebuie să confiscăm un obiect. Și mai rău ne pare că aveți calitatea de suspect, și trebuie să fiți la dispoziția anchetatorilor. Vom stabili data primei audieri. Mi-a spus numai o parte din adevăr, Profesorul ăsta al tău!

În timp ce vorbea se uita prin casă. Descoperi repede toba, pe care i-o dădu însoțitorului său. Își trecu mâna prin părul complet alb.

– Vezi dacă e destul de mare husa asta, dacă nu, du-te la mașină și ia niște hârtie, că nu vreau să vadă cineva porcăria asta!

*

Silviu fusese invitat la masa de prânz de către mama sa. Femeia își lămurise soțul că trebuie să îi mai dea o șansă băiatului. La puțin timp după ce se așezaseră cu toții în jurul mesei din sufragerie, se auzi soneria de la intrare.

– Da’ cine-o fi la ora asta? Sau ai chemat tu pe cineva?

– Nu, mă duc să văd.

Erau doi indivizi cu uniformele portocalii ale companiei locale de electricitate și gaz. Că cică trebuie o revizie urgentă la căminul de vizitare din curte, că îi roagă să ierte deranjul, dar sunt niște scurgeri, trebuie să vadă de unde…Unul era mai în vârstă, dar de celălalt ai fi zis că e un copil dacă nu ar fi fost privirea tulbure și cele două brazde adânci de pe frunte. Proprietarii de la etaj nu sunt acasă, nu? Dar nu are importanță, ei nu se uită decât la căminul de vizitare din curte. “V-am deranjat de la masă, nu? Lăsați, că după ce terminăm plecăm singuri, oricum văd că nu aveți încuiată ușa de la curte.”

Peste două ore toate posturile de televiziune din țară arătau imagini de la locul dezastrului. “Cum a fost posibil să explodeze acest imobil? Există trei victime, doi bătrâni și fiul lor. Un martor ocular relatează că a văzut o echipă de la gaze intrând cu puțin timp înaintea producerii deflagrației, dar compania neagă acest lucru. Poliția cercetează cazul. Este de menționat faptul că bătrânii erau cu dizabilități psihice, iar fiul tocmai vânduse două terenuri valoroase. Să fie jaful motivul triplului asasinat?” La televizor se vedeau și trei polițiști de la Investigații Criminale, în uniforme, doi bărbați uriași și o fată brunetă, înaltă aproape cât ei. După aceea unul din posturile centrale difuză un reportaj de la azilele groazei, unde bătrânii fuseseră maltratați. Se vedeau maldăre de pături, trupuri scheletice, ba chiar a apărut un bărbat vârstnic care zicea că-i este dor de familie.

*

Eliza închise televizorul și puse mâna pe telefon.

– Alo, vino repede! Vino și mă ia din casă! Ai văzut la televizor? I-au omorât pe toți trei. A vândut totul, idiotul! Și i-au ucis pe toți! Vino și mă ia! Mi-e frică!

– Stai, vorbește mai încet, și calmează-te, pentru că nu e nimic, zise Profesorul. Am văzut, mă uit încă, dar tu nu ești în pericol.

– Mă vor omorî și pe mine!

– Dar ce să aibă cu tine?! Asta admițând că ar fi adevărat ce a bâiguit idiotul ăla…

– Știu prea multe. Vino și mă ia de-aici, și să văd unde mă ascund până reușesc să plec din țară definitiv.

– Stai liniștită, că totul va fi bine. Uite, îi dau telefon lui Mintenașu și…

– Nu dai telefon nimănui. Viviana mă urăște de moarte, și apoi trebuie eliminați toți cei care pot…Vino aici!

– Bine, nu deschide nimănui!

Dar Eliza nu l-a ascultat pe Prof. A făcut o excepție pentru Sergiu, băiatul Cristinei, care a sunat la ușă după puțin timp. L-a văzut pe vizor fluturând un teanc de banknote.

– Ce-?

– Deschide, a zis mama să-ți dau banii înapoi!

– Taci, măi handica…apucă să spună Eliza deschizând yala cu zgomot.

– Îmi pare rău, îi zise Sergiu în timp ce îi pulveriza în față un amestec paralizant special, nedetectabil după nici zece minute. Îmi pare rău, dar nu vreau să moară mama!

A urmat a doua știre bombă în acea zi de marți, cu o tânără asistent universitar care a căzut de la etajul opt al blocului în care locuia. “Vecinii nu au auzit nimic suspect, și este bănuită sinuciderea, mai ales că tânăra ceruse ajutor de specialitate psihiatric cu o zi înainte. Poliția cercetează cazul.”

*

Avocatul Mintenașu intră în biroul Profesorului fără să mai bată la ușă.

– Da’ ce faci, măi?, te crezi la…

– Scuză-mă, dar treaba e groasă rău de tot. Pe Eliza ei au omorât-o. La fel și pe Silviu și pe părinții săi. Am dat toți banii ăia ca să ne lase în pace, că vom fi cuminți de acum încolo…și încă mai trebuie! Amăriucăi a luat o urecheală zdravănă și el, dar a promis că nu le va ieși din cuvânt. Viviana Cerchez asta, e turbată rău. Trebuie să trecem pe celălalt trotuar dacă o vedem vreodată, noroc că nu merge decât cu mașina. E mare și tare acum, nu a pățit nimic, și nici nu va păți. Bine, asta doar deocamdată, că nimeni nu are ce face cu o nebună ca ea, și cum nu va mai putea produce…, dar deocamdată…

Profesorul își trecu cu mâna peste față.

– Ah, și ziceai că s-ar putea să fie banc! Deci trebuie ca de-acum să le dăm dreptul.

– Da, și să nu le ieșim din cuvânt, altfel…

– Adică, eventual, să avem misiuni la fel ca instalatorii ăia…

– Probabil.

– Vai de capul nostru! Dar măcar nu suntem la doi metri, ca biata Eliza! Ca ea nu mai găsesc măi, pricepi?! Numai lăcomia de bani, asta a pierdut-o, că putea doar să nu se lăcomească atât…Tu n-ai fost la înmormântare. Au îngropat-o la marginea cimitirului, ca pe sinucigași. Lângă o groapă de boschetar, cu o cruce de lemn pe care scrie, în batjocură parcă, doar “Gicuță”. Trist este că ăsta nu știu ce pedeapsă avea să-i dea Elizei pe lumea cealaltă, că n-a apucat să-mi spună tot, săraca, dar are și el mâna dreaptă cusută în toba aia. Ghinion a avut fata asta până la capăt, dar n-am putut să spun nimic, ce să explic? Erau acolo mamă-sa, tată-su…și așa se uitau la mine de parcă așteptau ceva…Curios că nu prea le-a păsat de fată, nici nu au avut grijă să-i facă un mormânt mai acătării…Se certau, am înțeles că divorțaseră când fata era mică și el i-a plătit ei pensie cât nu a avut servici. Dar, uite, știi ce? Ia zi-i lui Amăriucăi să-mi dea mie toba. Să încerc și eu vrăjile alea, contra doctoriței. Nu e mare lucru, trebuie doar să bați în tobă și să te gândești la ea.

– Păi nu știu, că i-a cerut-o și doctorița, și i-a zis că probele neconcludente se distrug. Că pe Viviana Cerchez asta au achitat-o din lipsă de probe. Tot la comandă, îți dai seama!

– Tocmai de aia adu-o aici, s-o am eu! Sau chiar a distrus-o?

– Să văd dacă pot, cred c-o mai are din câte îl cunosc…Dar ai grijă, că ăia ne omoară oricând…După ce l-ai învățat pe Amăriucăi care sunt cuvintele ce o distrug pe Viviana Cerchez…s-ar putea să răsufle toată treaba, să-și dea seama bandiții ăștia că suntem în legătură toți trei! Cât de mult știe despre tobă? De fapt doctorița i-o fi spus tot la începutul anchetei, cred că acum știe mai mult ca noi. Dar care e, de fapt, treaba cu toba asta? Tu crezi în așa ceva?

– Nu mai știu nici eu în ce cred și ce nu. Tu adu-o încoace! Și de data asta n-ai să mai ai nimic, niciun câștig, decât răzbunare. Pentru că eu asta vreau! Tu nu? Nu te-ai săturat?!

Mintenașu tăcu mult timp înainte de a șopti:

– Ba da.

– Te cred! Cei din jur ne cred mari și tari, oameni care au răzbit în viață, care n-au grija zilei de mâine, care…Dar numai eu știu de câte ori m-am umilit, de câte ori m-am rugat la toți nenorociții, de câte ori am dat dreptul…Nimic, măi omule, nu-i pe dreptate! Nimeni nu-și dobândește libertatea prin muncă sau prin inteligență! Tu dai dreptul, eu dau dreptul, tu iei dreptul de la mine, eu îl iau de la copiii ăștia…Ei vor face la fel la rândul lor…Unde ajung banii într-un final?! Ei, asta să-mi spui dacă ești în stare! Și nici măcar la liceu, nicio fată nu ieșea cu mine decât dacă dădeam semne că voi fi competitiv. Competitiv, adică să-mi clădesc bunăstarea pe necazul altora, alții care la rândul lor vor face la fel. Ei bine, acum am de gând să le dau una la…Am de gând să mă răzbun, pe lumea întreagă, dar care de data asta să-i cuprindă și pe EI! Că altfel nu mai aveam copilul ăsta bolnav, făcut de muierea asta care nu făcea sex cu mine decât când era dezlegare la pește! Ce, crezi că altfel mai acceptam să fiu umilit de Eliza? Ea a crezut că nu știam ce scârbă îi era de mine? Și totuși asta a fost frumos, a fost singura evadare din iadul care a fost construit pentru fiecare dintre noi. Viața ta nu a fost tot așa? Nu te-ai simțit niciodată că parcă ai fi legat de mâini și de picioare?

– Ți-am spus că și eu vreau să mă răzbun. Așa a fost și viața mea, o porcărie totală, plină de falsitate.

– Atunci adu-mi toba, Mintenașule, adu-mi toba…Găsesc eu cum să fac…Mă voi răzbuna și pe doctorița asta blestemată, și pe toți!

*

A fost o vară proastă pentru toți. Trei zile caniculă de lua totul foc, trei zile furtuni cu grindină, și iar de la capăt. Avocatul Mintenașu i-a adus toba Profesorului, și în lunile care au urmat acesta și-a făcut un obicei în a bate în ea înainte de a pleca acasă. Pentru că o ținea la birou, într-un dulap. Bătea în tobă așa cum știa el că fac șamanii, gândindu-se la doctorița Viviana Cerchez. Ba chiar, văzând că nimeni nu-i cere taxă, iar Mintenașu i-a declarat într-o zi că se pare că EI nu-i consideră importanți, a chemat un student cu talente deosebite de hacker și i-a cerut ca doctorița să primească pe toate mijloacele de comunicare electronică poze cu femei ce etalează coafuri bogate din păr negru, mesaje conținând “păr negru”, cele două cuvinte ce o distrug, și așa mai departe, lasă la fantezia lui ce să mai găsească…Ba chiar trimitea la spital persoane care să-i spună doctoriței cele două cuvinte, abil introduse în fraze aparent nevinovate. Acești oameni veniți la consultație, sau în vizită la pacienți, aveau ei înșiși podoaba capilară de culoare neagră, păr natural sau vopsit. Când Viviana a făcut câteva crize de nervi la auzul cuvintelor cu pricina, colegii cărora li se adusese la cunoștință sensibilitatea doctoriței, au primit confirmarea zvonurilor. Așa că, deoarece nu avea niciun prieten, nu era conversație în care să nu audă “păr negru”, în context sau nu, cu rost sau fără rost. Iar rezultatele s-au văzut în scurt timp. Viviana nu mai putea opera pentru că îi tremurau mâinile, Viviana nu mai putea prescrie un antibiotic adecvat, Viviana nu mai putea începe o propoziție fără să o sfârșească țipând. După două concedii medicale prelungite, comisia a cerut pensionarea, și, în sfârșit, a venit în locul ei chirurgul malaiezian care era susținut de manager și de șefii acestuia. Fosta doctoriță și-a vândut apartamentul și s-a mutat la o garsonieră potrivită cu veniturile ei. Asta pentru că nu-i rămăsese mare lucru din averea adunată. Trebuise să-și plătească scump așa-zisa liniște. Și-a luat un obicei să se ducă la mormântul Elizei și să-i aprindă câte o lumânare. Ba chiar, uneori, îi mai aducea și un buchet de flori. Stătea acolo, pe vine, și vorbea singură, nimeni nu înțelegea ce. O dată au găsit-o lucrătorii de la salubritate ce îngrijeau mormintele contra cost, cei pe care îi plătise să taie mâinile cadavrelor. “Ia, vino repede! Nu asta-i…?” “Ba da! Sărut mâna, doamna doctor, nu mai aveți ceva treabă pentru noi?” “Las-o, mă, nu vezi că-i nebună? Vorbește singură! Și uite cum molfăie, de parcă nu mai are dinți…Măcar dacă ar avea ceva țoale bengoase pe ea, că nici poșetă n-are, sau dacă ar avea ceva la gât, sau dacă ar fi mai tânără și mai frumoasă, dar așa…chiar că n-ai ce face cu ea!” “Dar ia stai așa, măi, aia nu-i crucea lui Gicuță, săracul? A trecut atâta timp și nu s-a găsit nimeni să-i pună una mai bună, chiar nu știe nimeni cum l-a chemat? Ce, ție ți-ar place să nu se mai știe nimic despre tine după ce mori?!” “Eeeeh…” “Uite-acolo, du-te să-ți iei plata!” La unul din mormintele situate în zona bună a cimitirului stătea un bărbat înalt și gras, îmbrăcat în haine de firmă, care întindea spre ei, cu mâna dreaptă, o bancnotă albastră. Cel mai mărunțel dintre gropari se apropie cu pași măsurați, luă bancnota mormăind un “Să trăiți!”, dar aplecă imediat capul, cu iuțeala unui boxer profesionist care evită un croșeu de stânga. “Boierul”, care nu schițase niciun gest, începu să râdă zgomotos.

Viviana Cerchez nu s-a mai dus un timp la cimitir. Când în sfârșit a mai uitat din neplăcerea întâlnirii cu lucrătorii de la salubritate, și-a făcut curaj și a revenit la mormântul Elizei. Dar iată că mai erau doi oameni acolo, o femeie și un bărbat. Stăteau cu spatele, dar a putut vedea că femeia nu are mâna dreaptă. A dat să se întoarcă pe călcâie, dar femeia s-a întors, iute ca o șopârlă. După cum bănuise, era Cristina.

– Apropie-te, doamna doctor, apropie-te, nu te jena! Ce, ai avut rușine vreodată? Te miri că mă vezi, nu-i așa? Ți-am spus eu că nu mor așa curând! Dar ce faci, ai venit la groapa femeii ăsteia ca să te bucuri că ea a crăpat și tu nu? Uite, ți-l prezint pe Sergiu, băiatul meu. El cu mâna lui i-a făcut bordura asta cu floricele, el vine să-i spele mormântul, el smulge buruienile, el…

Viviana Cerchez îl privi pe tânărul în costum închis la culoare care chiar atunci, în timp ce mama sa vorbea, ștergea de praf poza Elizei.

– Bine, dar…de ce?!

– De ce? Chiar vrei să-ți spun? Pentru că…pentru că așa vrea! Știe că eu, mama lui, am fost mai curată ca tine. Și mai știe și că tu ai omorât-o pe această Eliza și erai cât pe ce să mă omori și pe mine. Așa că…așa că du-te până nu dăm cu pietre după tine ca după câini!

Cristina se uită după doctoriță până când aceasta dispăru după colțul aleei cimitirului.

– Încet mai merge…Parcă și șchioapătă, nu? Ascultă, Sergiu, dacă o singură clipă din câte i-au mai rămas de trăit îi mai apare rânjetul pe față, îi faci felul și ăsteia! Hai, că mama te iartă…Dar să fii mai atent, nu ca la aia, ți-am zis să nu cobori cu liftul! Începu să râdă gros. Și ce ți-a zis moșul ăla…?

Sergiu începu să smulgă câteva buruieni pe care nu le-ar fi observat nimeni, atât de bine erau pitite după flori.

– Mamă, atunci a trebuit, dacă…

– Și acum va trebui Sergiu, și acum va trebui! Nu numai că ea m-a lăsat fără mână, dar datorită ei am avut noi viețile astea…Nu cred că poți înțelege asta, de fapt mă îndoiesc că poți înțelege ceva, băiatul mamei…Da’ cine vine?!

Se întoarse spre femeia tânără, de fapt o adolescentă, ce ținea o fetiță de mână și un băiețel mai mic în brațe. Era și gravidă în vreo șapte luni.

– Aha, ți-ai pus basma acum? Să nu te recunoască lumea că ai mai trecut o dată pe aici?! Măăi…că proastă mai ești!

Scotoci în sacoșa de pe masa de piatră cu singura ei mână și scoase, pe rând, două piersici. I le dădu lui Sergiu și îi arătă cerșetoarea cu bărbia. Băiatul dădu fructele copiilor.

– El e băiatul meu, așa că de la mine ai piersicile! Ai înțeles, fato?!

*

Profesorul, aflând că și-a dus la bun sfârșit răzbunarea, nu a mai folosit toba, ba chiar după un timp a uitat de ea. A uitat și de Silviu, nici măcar nu a fost curios să afle unde sunt situate terenurile luate de EI. Într-o bună zi, însă, a intrat într-un supermarket construit de curând pe terenul ultracentral deținut până cu puțin timp în urmă de părinții lui Silviu. Avea chef de un cremșnit.

– E făcut cu zahăr sau cu fructoză? l-a întrebat pe tânărul ce se ocupa cu vânzarea produselor de cofetărie.

Băiatul privi cu atenție prăjitura, medită îndelung, apoi declară:

– Cu zahăr pudră!

– Ascultă, domnule, eu am diabet și vreau să știu exact! Te rog să-l chemi pe manager.

– Managerul nu este disponibil, pentru asemenea chestiuni vă rog să…

– Ba da, sunt disponibil, cum să nu! Vă salut cu respect, Profesore! Ce mai faceți? Văd că arătați bine! Noroc că tocmai treceam pe aici, într-o scurtă inspecție! Care e problema?

Profesorul îl privi uimit pe uriașul plin de mușchi, îmbrăcat într-un costum făcut de comandă, desigur, și care mai avea puțin și-i întindea mâna.

– Bună ziua, dar…mă cunoașteți?!

– Desigur că vă cunosc, cine nu vă cunoaște în orașul ăsta? Sunteți printre ultimele personalități, după ce veți muri, nu va avea cine să vă ia locul. Pe mine nu prea mă știe nimeni, dar nu mă supăr! Nici dumneavoastră nu mă cunoașteți, n-ați auzit de mine?

– Nnnu…îmi pare rău, dar…

Uriașul îi examină atent ochii.

– Repet, e foarte normal, nici nu e cazul…Deci, cu ce vă pot ajuta? Ce a greșit ăsta?

– Nimic, dar aș vrea o prăjitură pentru diabetici, făcută cu fructoză…

Gigantul își scărpină, după ureche, părul cărunt tuns perie.

– Nu avem așa ceva, dar ideea este bună, chiar azi am să dau niște telefoane ca să…Cu respect! – și se îndepărtă cu pași mari.

– Deci cu ce vă servesc domnule? Ce ați rămas așa mirat? De fapt managerul impresionează pe toată lumea prin fizicul său. Până de curând a lucrat în poliție, chiar și acum merge la sală…Are și pensie specială, și salariul de manager, ce n-aș da și eu să…

– Ce faci, măi băiete, stai la discuții?! Nu vezi că am venit și noi aici? îl admonestă o femeie între două vârste pe tânărul de la prăjituri, aprobată imediat de doi bătrâni care se așezaseră și ei la rând.

Într-o zi, în timp ce căuta în dulap niște lucrări de control vechi, Profesorul a redescoperit toba făcută din mâini de om. I-a venit o idee. Poate mai putea folosi la ceva. Poate încă mai putea semăna distrugere, mai știi? A donat-o muzeului universității, zicând că toba a fost găsită de el într-o hrubă din Alba Iulia, iar datarea cu carbon arată că a fost făcută în Evul Mediu. Cusătura cu nylon a zis că a făcut-o el, ca să o restaureze. Probabil că a fost folosită la ritualuri de vrăjitorie, așa cum este pomenit și în Maleus Maleficarum, ar interesa studenții, ar fi o piesă de rezistență…Toba a fost pusă la loc de cinste, între o amforă lipită ca vai de lume și o gravură ce înfățișa o corabie. Era o gravură din secolul al XVII-lea, și înfățișa o navă ce aducea în Anglia femei invinuite de vrăjitorie în Lumea Nouă. Cel puțin așa pretindea un lector ce se străduise să-i facă o legendă frumoasă, conform căreia vrăjitoarele scăpaseră de rug, dar blestemele se întorseseră împotriva lor. Comandase chiar și o placă metalică pe care o montase dedesubt. Se străduise să scrie pe ea toate bazaconiile alea, cu litere gotice. Toba avea și ea o plăcuță explicativă, elaborată și amănunțită. Profesorul s-a străduit la rândul său să inventeze o poveste precum că sciții foloseau o astfel de tobă pentru a chema norocul și prosperitatea dacă o băteau circular, în sens orar, lovind pe rând mâinile drepte ale dușmanilor uciși în bătălie. În schimb, dacă toba era bătută în sens invers, nenorocirile aveau să se abată asupra dușmanilor. Trebuia ca cel ce bate să se gândească la chipurile lor. Era remarcabilă similitudinea cu svastica inversată, malefică, care producea involuția și aducea moartea, dar asta le spunea la curs, pentru că nu mai fusese loc pe tăbliță. Și doar trebuia să fie mai bun ca lectorul, că nu trebuie să i-o ia înainte copiii ăștia. Toba a prezentat interes, într-adevăr, mereu se găsea câte un student care să înceapă să bată în ea, având grijă să lovească toate mâinile, mai întâi în sensul acelor de ceasornic, pe urmă și invers. Unii mai și fredonau o piesă la modă. Bărbosul nu a fost niciodată printre ei, plecase cu bursă Erasmus și rămăsese în Statele Unite. Dealtfel majoritatea studenților care intrau în muzeu nici nu erau de la Istorie, acum de exemplu erau unii de la Geografie.

– Și cu ce ai venit, cu trenul? Că ai o față…

– Da, n-am putut să dorm deloc, vagonul era plin cu soldați îmbrăcați în civil. Știu sigur că erau soldați, că la un moment dat unul din ei a zis că biletele sunt la domnul locotenent. Jucau macaua…jucau macaua, să vadă dacă mai au noroc! I-am întrebat unde coboară, dar n-au vrut să-mi spună. Înseamnă că e ceva grav…nu-i duce în uniforme ca să nu atragă atenția…Oare din ce parte ne paște pericolul?!

– Măi, tu știi cum se cheamă boala ta? Cred că ai bătut prea mult în prostia aia de tobă, cred c-am s-o iau de acolo într-o zi!

Într-o zi Profesorul a fost oprit pe sală de un tânăr scund, cu gât lung și cap țuguiat.

– Bună ziua, mă scuzați că vă deranjez, mă numesc Alin. Aș vrea…

– Alin și mai cum? Învățați să vă respectați pentru a fi respectați, pentru că asta înseamnă stima de sine, nu ce citiți voi în cărți, pentru că…

– Nu, eu nu sunt vreun student al dumneavoastră, dar vreau să devin. Cum să vă spun…, eu am terminat inginerie electrică, dar lucrez ca tinichigiu. Și vopsitor auto…Dacă se poate, aș vrea să dau admitere la masterat. Am auzit că pentru o agenție de turism îți trebuie două masterate, nu are importanță care. Sper să mă înțelegeți…Eu nu voi avea timp să vin la toate cursurile și seminariile. Dar dacă vreți, pot avea grijă de mașina dumneavoastră…Sunt și un mecanic de excepție! Începând chiar de azi, dacă vreți!

 

CV literar: