Bogdan-Alexandru Hagiu – A noua viață (roman-foileton, I)

Introducere

Iubiți cititori,

 

Cartea pe care o țineți în mână este o ficțiune istorică. Deși am reluat unele teme și idei din romanele publicate anterior, dintre personaje nu l-am păstrat decât pe Toader Ispas, iar acțiunea este independentă. Vă propun un subiect actual, și anume teoria conspirației. Acțiunea are loc în Bavaria începutului de secol XIX, dar cu reamintirea Eteriei și a lui Tudor din Vladimiri. Totul, văzut prin ochi ce văd lumea în alte culori decât noi. Cum e posibil? Citiți! Iar dacă vă place, puteți citi mai multe romane scrise de mine, inclusiv online pe grupul Cititorii mei – Bogdan-Alexandru Hagiu, https://www.facebook.com/groups/827738757979173.

Redau mai jos comentariile doamnei Clara Asztalos, scriitoare și membră a grupului, după ce a citit postarea cu primul capitol al romanului “A noua viață”:

Nu sunt surprinsă!

Este exact ceea ce intuitiv știam că va fi! Un amestec intim cu nume unic de albastru și verde, trecut prin filtrul ultimei priviri a primului sosit la masa sacrificiului…

Săptămâna are 7 zile, ce vor trece de la nord la vest prin toate nuanțele durerii și… vom vedea poate, succesiv, infinitatea tonurilor de alb-negru ascunse sub umbra pieselor de pe tabla de șah!

Un roman scris milimetric, ca o balanță ideal reglată intr-un echilibru perfect! Vă mulțumesc pentru darul scris ce ni-l împartășiti cu generozitate și vă asigur că această nouă carte a dumneavoastră, e așteptată de mine, lângă surorile ei, să ajungă ‘acasă’!

……….

Cu drag și din toată inima mea, ce respiră cu sete din toate culorile punctelor cardinale!

 

Capitolul 1. Peștele

 

Ninsese viscolit două zile. Acum era o zi caldă, dar copacii deși și desfrunziți erau acoperiți de zăpadă pe partea de la miazănoapte. Păreau niște fiare lungi și zvelte, cu spatele negru și pântecele alb, ce se îmbulzeau să se uite una peste creștetul celeilalte. Negru și alb. Așa văd unii viața, în două culori. În întuneric și lumină.

– La ce te gândești, Toadere?

Cine vorbește! Cine întreabă! Un om care probabil nu face diferența între verde și albastru. Nu aveau cuvinte…

– Ia spune, tătare, aveți cuvinte diferite pentru verde și albastru?

– La asta te gândeai?

– Ia spune, leahule, nu-i așa că voi aveți două cuvinte diferite pentru albastru deschis și albastru închis?

– Poate…De ce?!

“De ce!….De ce!…De ce erai gata, Milek, să-ți iei viața pentru târâtura aia? Chiar nu mai găseai altă femeie? De ce nu a făcut asta Azat,…niciodată?!”

– Ce-ți mai trece prin cap, bătrâne valah?

– Bătrân?! Poate, ca ani…dar nu cred că te poți măsura cu el, Milek! În nicio privință…

Bărbații râseră gros, mai puțin Toader.

– Potoliți-vă, băieți!

– Ce? Vrei să zici că nu-i așa? Mi-a povestit mie hangița aia din Budapesta…

– Și mie aia din Viena…

Toader se uită cu milă la chipurile lor tinere, la obrajii întinși de zâmbete la care nu participau și ochii. “Vai de capul vostru!” Dar dacă se uneau împotriva lui…

– Măi, voi chiar n-aveți treburi serioase?!

– Ei, uite că deocamdată n-avem! E bine?

Toader începu să râdă.

– Spune, moșnege, care e secretul tău? Cât o ai de…

– Tare mai sunteți copii! Câți ani ai, Milek? Treizecișicinci? Câți ani ai, Azat? Patruzeci, aproape? Ar trebui să…

– Eu n-am zis nimic! Polonezul ăsta zurbagiu…

– Hai mai bine să cântăm ceva, Milek!

– Pe ce limbă? Ce cântec?

– Românește. N-ați stat destul în Iași? Haideți, că va fi mai frumoasă călătoria așa.

“Și nu veți mai rumega la nenorocirea voastră.”

– Eu am impresia că știi mai multe decât noi, Toadere! Ce vrea neamțul ăsta de la noi?!

– Păi vezi că avem probleme serioase?

– Hai, spune-ne! Că doar nu ești starostele nostru! Și chiar daca-i fi…

Toader Ispas se aplecă, dar nu coborî din șa. De la distanța asta vedea cel mai bine urmele din pământul pe care vântul spulbera frunze veștede și ude.

– Au trecut călăreți pe aici, de curând. Posibil să ne fi văzut, ia uitați-vă la vale.

– Ne așteaptă…

– Hai, spune! Ție ce ți-a promis în misiva aia?

– N-am discutat?!

– Da, la toți trei ne-a promis că ne va lămuri de ce trăim și ce trebuie să facem de acum încolo! Și să pictăm pe bani grei, că ne va arăta culori pe care nu le-am mai văzut până acum. Și noi, ca niște copii…Cine îl cunoaște pe omul ăsta?! Cine a auzit de el?!

– Vom trăi și vom vedea. De ce ați dat curs invitației? Pentru că, la fel ca mine, considerați că nu mai aveți mare lucru de pierdut.

Toți trei priviră munții de forma unor clopote teșite, ce nu puteau scoate decât sunete grave. Deși soarele primăverii timpurii strălucea, pădurea bătea spre albastru. Zăpadă mai era doar pe vârfuri.

– Pe aici trebuie să fie, ia scoate harta aia.

– Uite, acolo!

Castelul își ținea greu echilibrul pe stâncile golașe.

– Spune-mi și mie, ce rost au turnulețele alea lipite de ziduri?!

– Mofturi. Pe aici nu sunt cutremure.

– Dar le poate doborî chiar și un tun…

– Și cum urci tunuri până aici?

Își îndemnară caii pe drumul pavat cu piatră.

– Nu ne oprește nimeni? Nu ne întreabă nimeni de sănătate?

– Domnul conte Grau vă invită, vă rog să mă urmați!

– Pantaloni de lână, mulați pe picior, cască albastră de oțel, botine…Ce-i asta, e bâlci aici, sau ce?

– Vorbește nemțește, fiți politicoși!

Dar și Toader se uita mirat la hainele valetului care-i invitase înăuntru, precum și la cerceii grăjdarului care le lua caii, prinși în partea de sus a urechii. Unde mai văzuse așa ceva? Parcă…

– Poftiți, pe aici…

– Eu nu prea știu nemțește, să știți…

– Treaba ta.

– Bun venit, domnilor! Faceți-mi onoarea să intrați mai întâi în această modestă încăpere. Aici ne vom odihni puțin, după care…

Toader nu mai auzi ce spunea contele. Se uita la masa lungă din centrul sălii, pe care era suită statuia unui copil încoronat, cu o balanță în mână. Lângă masă erau două femei îmbrăcate cu pelerine roșii, lungi, ce plecau din pălăriile cu boruri largi, de aceeași culoare. Un oval decupat le descoperea fețele. Fiecare ținea în mână o lumânare aprinsă, din ceară roșie, înaltă până la borul pălăriei. Ridică privirea. Din tavan rânjea capul din ipsos al unui măscărici grotesc care își lărgea gura cu ambele mâini. Alături, un porc mistreț cu râtul disproporționat de mare și țepii zbârliți.

– Da, domnule Ispas, am reprodus aici o scenă mitologică, puțin schimbată, ce-i drept. Mi-am folosit fantezia. Basoreliefurile Greciei Antice, recuperate parțial de englezi. Nu degeaba luptă ei acolo. Iar garguii, după cum ți-ai dat seama, sunt inspirați după pictorul Albertus, maestrul dumitale de acum patru sute de ani.

Toader își drese vocea.

– Atunci știți totul, domule conte, nu? Știți despre durere, cum distruge creația, știți despre…

– Știu, Toadere, știu…Și chiar mai mult decât tine…

Și servitorii din curte…

– Vă spun de la început că nu vă puteți juca cu mintea mea!

– Sigur?!

Contele Grau râse ușor,

– Faceți-vă comozi, domnilor. Vă voi scuti de emoții, de întrebări…Vreau să-mi pictați pereții acestui salon. Dar nu oricum.

Se îndreptă spre colțul de la miazănoapte al încăperii, unde se afla un acvariu în care înota un păstrăv mare.

– L-au prins azi dimineață. Îl vom mânca la cină. Dar până atunci, veți vedea lumea prin ochii lui. Este posibil.

Pocni din palme, și pe una din ușile laterale intrară doi servitori, îmbrăcați unul în costum de iepure, altul în haine ce închipuiau un măgar. Cărau un vas mare din lut, în care iepurele mesteca cu un pistil uriaș.

– Da, domnule Ispas, exact ca într-un tablou de Albertus…Veți bea câte un pahar de aici…

– Ajunge! Eu plec!

Milek se întoarse pe călcâie, dar pieptul i se poticni în pușca unui valet.

– Ați intrat în joc, acum jucați!

– Ce-i mascarada asta, domnule conte? Vrei să ne otrăvești? Sau să ne pierdem mințile?

– Sunteți deja otrăviți, mințile vi le-ați pierdut de mult. Vreau să vă salvați viețile voastre și ale popoarelor din care faceți parte.

Azat se uită la Toader, și acesta înțelese ce voiau să spună ochii tătarului: “omul e nebun și nu avem ce face.”

– De exemplu, eu știu ce te preocupă acum, domnule Ispas. De ce a pierdut Ipsilanti.

După prostul său obicei, Toader rămase cu gura deschisă, dar se grăbi iute să și-o închidă.

– Vedeți, că eu știu totul…De ce a pierdut Ipsilanti, și cum să vă luați înapoi Moldova de la ruși, așa-i? Vrei ca Grecia să scape de sub turci iar Moldova să se reîntregească în următorii ani? Sau în următoarele sute de ani? Atunci va trebui să faci ceea ce trebuie!

Se uită la Milek.

– Vrei ca Polonia să nu se rupă în bucăți? Vrei să te iubească femeile? Atunci va trebui să joci jocul meu. Și încă bine.

Se întoarse apoi spre tătar.

– Vrei ca…

– Da, domnule conte Grau. Vreau ce vrei și dumneata, că n-am încotro!

– Bine, atunci…

De data aceasta Milek fu cel ce se uită la Toader, cu o privire rugătoare. “Sunt mulți, băiatule, sunt mulți…Stai să vedem, poate că avem scăpare și de data asta…”

– Faceți-mi plăcerea și beți din aceste cupe.

Una dintre femeile îmbrăcate în roșu, cea mai în vârstă, deschise un mic robinet de la baza vasului de lut și umplu trei cupe cu un lichid tulbure.

– Și ce se va întâmpla, domnule conte? Voi întineri, sau…

– Veți vedea prin ochii acestui pește.

Contele făcu semn, iar doi servitori luară acvariul și îl introduseră într-o nișă mare aflată sub masă. Ar fi încăput și un om.

– Știința a avansat, domnilor. Cagliostro, Volta…

– Și dacă voi vedea prin ochii acestui pește, ce? Pentru totdeauna?

– Vei vedea prin ochii acestui pește doar câteva ore. Apoi vei picta ce ai văzut. Sau ceea ce ai visat după ce ai văzut lumea prin ochii lui.

– Scopul, domnule Grau?

– Poate salvați lumea, poate vă salvați pe voi.

Toader îl privi pe sub sprâncene.

– Poate câștigă știința…

– Poate ne lăsați totuși să plecăm! Nu v-am greșit cu nimic! Și nu suntem noi cei mai interesanți…

– Gata vorba! Beți!

Milek mai avea puțin și izbucnea în plâns, iar Azat avea chipul întunecat. Toader învărtea cupa în mâini, mirosind lichidul vinețiu. Nu aducea a toamnă, dar nici a primăvară.

– Măcar spuneți-ne tot, de la început.

Grau strâmbă din nas.

– Ei, hai…Este o datină în nordul Europei, ca pentru un scop important să se jertfească nouă vieți de parte bărbătească. Masculi de specii diferite. Al nouălea poate fi și un om. Vom hotărî, în funcție de ce veți vedea, de ce veți picta, de ce vom discuta, dacă a noua viață va fi a unuia dintre voi, sau a altuia, sau…sau a unui animal. Porc, vițel, mai vedem noi…Oricum, bucătăresele sunt excelente, le-am adus din Franța. Să vedeți cum va ieși păstrăvul!

– Te va bate Dumnezeu!

– Ei, hai, nici chiar așa! Eu vreau să salvez lumea!

– Cum?! Eu nu beau porcăria asta! Puteți să mă împușcați!

– Asta-i, că nu te vom împușca, Milek, te vom adormi doar, și ți-o vom turna pe gât.

Toader începu să râdă.

– Dacă beau numai eu, nu e bine? Oricum nu mai am mult de trăit.

– Crezi că nu știu, zugravule, că te crezi nemuritor, te miri și tu de ce? Și că zici așa doar ca să-i impresionezi pe ăștia?

– Haideți băieți, oricum nu avem încotro! Și sunt sigur că nu vom muri.

Toader întâi gustă din cupă, apoi o dădu pe gât. Aducea puțin cu vinul, dar și cu apa de mare. Peste puțin timp fețele celor din jur, masa, scaunele tapițate, totul, își măriră claritatea. Dar vedea doar în negru și alb. Alb și negru. Nici măcar vreo nuanță de gri. Cărbune pe zăpadă. Favoriții blonzi ai lui Milek erau acum niște fire negre ca păcura, răsărite pe porțelanul obrajilor, pe care altminteri îi știa rozalii. Lumânările erau negre, flăcările unduitoare erau negre. Covorul pe care și-l amintea ca fiind albastru deschis acum era alb ca zăpada. Aproape că putea vedea fiecare fir de praf, el, căruia vârsta înaintată începuse să-i slăbească vederea. Se uită la firida de sub masă. Săracul pește, asta e lumea lui. Brusc, îl luă amețeala și trebui să se așeze pe sofa. Acum, unde repezi, ale unui râu de munte, îi săgetau prin fața ochilor. Albe și negre. Albe deasupra, negre dedesubt. Negre la fundul apei, ca zidurile înnegrite de fum ale mănăstirii în care arseseră de vii ultimii oșteni ai lui Ipsilanti. Moarte sau libertate! Și Alexandru Ipsilanti, pe care el îl știa încă de când era copil și alerga prin palatul tatălui său, Domnul Moldovei, cu brațul drept la spate, zicând că vrea să ajungă un erou ca Mihai Barbu, care lupta contra turcilor[1]. Mihai Barbu avusese brațul drept retezat de un pazvangiu, și asta avea să fie și soarta lui Alexandru, dar în timpul unei bătălii contra lui Napoleon. Unde luminoase și șuvoaie întunecate. Dar repezi, și una și alta, doar erau ape de munte, păstrăvul nu avea timp să simtă ziua de mâine. Cu pistoalele lui vechi, masive ca niște bușteni buni de pus în sobă, cu iataganul lui cu mâner șlefuit din osul șoldului unui bou! Râdeau rușii de el, îi ziceau să se ducă în stepele de la răsărit, stăpânite de tătari, dar el, Toader, l-a admirat. El, Toader, care toată viața ezitase să ucidă, care toată viața a vrut doar binele oamenilor, care a luptat contra RĂULUI, dar care nu a putut niciodată să ierte. A simțit cum îi clocotește iar sângele, ca în urmă cu aproape patruzeci de ani, când luptase în armata lui Horia. Atunci de fapt era un copil, cu toate că după vârstă era deja un flăcău tomnatic. Ce nu au reușit atunci, să reușească acum! Și ce dacă urma să moară oameni?! A rezolvat ceva evitând omorurile? Nu a proliferat răul, astfel încât viața ajunsese de netrăit?! Acum sau niciodată! Moarte sau libertate! Și ultima bătălie, în care eteriștii au băut otravă, hotărâți să nu se teamă de moarte! Libertate Greciei! Nu mai vedea culorile steagului, ci doar alb sau negru. Albe erau batistele fluturate de domnițe de la iatacele conacelor din Iași, negre erau uniformele grecilor și gurile tunurilor turcești.

– Trezește-te, domnule Ispas! Gata de-acuma. Ai văzut că nu ai murit?

Acum lumea era iar colorată. Contele Grau stătea aplecat asupra lui, întinzându-i un pahar cu apă.

– Ei, cum vede păstrăvul?

– Ce vrei de fapt, domnule Grau?

– Conte Grau!

– Ce vrei de fapt, ticălosule?

Bărbatul râse iar, același râs domol, dar penetrant.

– Cuvinte mari, domnule pictor, cuvinte grele. Nu se face! Mai ales că nu mă cunoașteți. Veți vedea că totul se va termina cu bine.

– M-au dezarmat!

Așezat pe un scaun, Milek își pipăia buzunarele redingotei. Azat făcea același lucru, dar nu spunea nimic. Toader își lăsase jungherul și pistoalele în coburii calului.

– Normal că v-am dezarmat. Nu dovediți o maturitate satisfăcătoare. Ia spuneți, ce ați visat?

– Ce vrei să faci, ticălosule?

– Vorbește frumos, Milek! Răbdarea mea are limite. Oricum, vă rog să pictați aici ce ați visat.

Indică pe perete trei careuri punctate, chiar lângă ușă. Erau înalte până aproape de tavan.

– Începem de aici. Ei, cum vede păstrăvul? Haideți, că eu știu.

– În alb și negru, zise Azat.

Ceilalți încuviințară.

– În alb și negru…Poftiți să luați prânzul. După care vă apucați de treabă.

Mai târziu, în timp ce se servea desertul, contele Grau îl opri pe unul din cei trei servitori costumați în iepuri.

– Ia scoate-ți masca, băiete!

Omul apucă urechile lungi și cenușii, trase de ele, și descoperi un chip rotund cu plete negre.

– E indian. Din regiunea Marilor Lacuri. Nu știu cum îl cheamă, e complicat. Destul că ei zic alb la nord și negru la vest. Dacă nu mă înșel, domnule Azat, voi mai ziceți negru la nord și alb la vest? Interesant, iată o contradicție…Dar nu vom ține seama de ea, oricum azi e ziua păstrăvului, prima zi, prima viață…Chiar, cum vi s-a părut peștele? Nu știu care a fost păstrăvul cu pricina, au prăjit patru, dar nu contează, toți sunt la fel. Deci,…o mică contradicție, dar nu contează. Alb-negru înseamnă nord-vest. Eu, acum, hotărăsc ca toate popoarele de la nord-vest de acest castel să trăiască în prosperitate în următoarele sute de ani. Și știți cum îmi voi îndeplini promisiunea?

– Nu.

Contele Grau înșirui pe masă câteva monezi din aur.

– Le vedeți, băieți, da? Le vreți, nu-i așa? Ei bine, nu astea sunt importante, ci…Așa, aduceți-le încoace!

Un valet îmbrăcat obișnuit, cu perucă pudrată, îi aduse o mapă din piele.

– Hârtii bancare, stimați domni, hârtii bancare! Cine le are, trăiește, cine nu, moare. Alb sau negru.

Toader, Azat și Milek se uitau buimăciți, neînțelegând mare lucru.

– Franța, Anglia, Noul Amsterdam, Noua Anglie, Noua Franță…o vor duce bine.

Grau începu să semneze și să pună sigilii.

– Dar țara dumitale, domnule conte?

– Vom mai vedea…, vom mai vedea…

– Te crezi Dumnezeu?!

– Dar noi nu am luptat? Nu a curs destul sânge?

– De-abia ați început…Mai aveți…

– De ce?!

– De ce? Veți înțelege, poate, în zilele ce vor urma.

– De ce ei și nu noi?

– Cât a țăcănit ghilotina în Franța? Alb sau negru. Voi aveți alb pe steag, Toadere? Sau negru? Ei au. Și englezii, și americanii.

Grau începu iar să râdă.

– Și vreți ca aceste popoare să aibă soarta păstrăvului, nu? Să nu înțeleagă nimic și să sfârșească prins în undiță. Voi, pentru că îmi dau seama că nu ești singur, Grau! Probabil că pentru asta vei aduce aici conducătorii acelor popoare și îi vei supune acestui tratament, astfel încât să vadă lumea doar în alb și negru, nu-i așa?

Contele făcu semn și un valet îi umplu un pahar cu vin alb.

– Nu, nu sunt singur, eu sunt doar un umil servitor. Știam că ai ceva minte în cap, zugravule, de aia te-am și adus.

– Adică m-ai momit. Cu bani, cu aventură, știai că sunt curios…

– Și, mai cu seamă, știam că toți trei sunteți talentați. M-am interesat, sunteți considerați cei mai buni pictori din principatele dunărene. Deci, hai, la treabă! Mai discutăm la cină. A! Ce culori să vă aducă slugile? Faceți o listă. Azi, presupun că nu vă trebuie decât alb și negru.

Toată după-amiaza pictorii au lucrat.

– Ce facem, chiar pictăm ce am visat?

– N-ai decât să minți, dar nu știi dacă nu e mai periculos.

– Adică nebunul ăsta hotărăște soarta lumii? Iar noi suntem acum uneltele lui? În ce ne-ai băgat, Toadere?

– Eu?! Eu v-am chemat aici?

– Dar știai că te urmăm, că ne ești un model prin tot ceea ce faci…

– Ei, asta-i acum! Mai rămâne să spuneți că mă respectați, și mă dați gata!

– Ei, uite că te și respectăm! Dar nu știai nimic de cursa asta? Tu erai cu culorile, dacă vede Azat verde și albastru…

– Dacă știam mai eram aici, laolaltă cu voi? Aveam eu niște bănuieli privind percepția culorilor, în mod diferit în funcție de limba pe care o vorbești, dar de-abia aici mă voi lămuri, dacă voi mai apuca, bineînțeles!

– Dar cum…

– Păi nu ai văzut cum amestecă Azat verdele cu albastrul? Numai așa pictează. Un singur cuvânt, o singură culoare. Nu că nu ar fi frumoase nuanțele pe care le obține, dar…

– Dar ce?

– Dar tare aș mai vrea să văd prin ochii lui, cum am văzut prin ai păstrăvului.

– Ce a fost oare vrăjitoria aia?

– Nu știu.

– Dar ce am băut?

– Nici asta nu știu. Probabil ceva cu opium. Dacă mai bem și mâine, și poimâine, să vedeți cum vom ști că visăm și ne vom călăuzi visele.

– Și noroadele de la nord-vest?

– Nu știu, dar pe indieni îi așteaptă moartea, oricum. Ei nu văd decât alb sau negru, preferă să alerge cu piepturile goale în bătaia puștilor decât să-și piardă liberatea.

– Haideți să ne apucăm de treabă. Parcă nu a zis nimic de plată, nu?

– Plată-ți mai trebuie acum? Să scăpăm cu viață…Și întregi.

– Și cu popoarele noastre…?

– Chiar îl crezi? Chiar crezi că se poate așa ceva?

– Iarăși spun: nu știu ce să zic…

Bărbații se apucară de lucru și mult timp nu se mai auzi decăt fâșâitul ușor al pensulelor pe perete, și, din când în când, câte un suspin.

– Tu ce faci acolo?

– Varșovia mea natală, piața orașului. Așa am văzut prin ochii păstrăvului, zidurile pe care le știam din cărămidă roșie, acum negre de la fumul incendiilor. Nemți, francezi, ruși, ne-au ocupat pe rând. Ne-au împărțit, ne-au hotărât soarta…De aia am și plecat, am ajuns în Iași și m-am făcut zugrav. Dacă nu veneam în Moldova, n-o mai cunoșteam pe…Și nici pe tine, Toader Ispas, starostele zugravilor transilvăneni, și al…al revoluționarilor. Tu ce-ai făcut acolo?

– Și eu, ce am visat…Zidurile negre ale unei mănăstiri în care au fost uciși ultimii soldați ai lui Ipsilanti. Uciși de turci.

– Măcar a meritat?

– Pentru mine, nu. Dacă știam că-l omoară pe Tudor, nu-l mai urmam.

– Dar de data asta ai fost în stare să ucizi?

– Nici de data asta. După obiceiul meu, am tras doar la picioare. Dar tu te-ai înfățișat, acolo, cu steagul Poloniei?

– Nu. A fost un vis, o amăgire. Dacă îi ucideam pe ruși, le luau locul austriecii. Dar pentru nesăbuința asta, a trebuit să-mi părăsesc orașul natal. Și am ajuns în Iași, și…

– Da, da, știu mai departe. Hai să vedem ce a făcut tătarul. Nici tu nu ți-ai făcut portretul, Azat? Dar uite, el a folosit aproape numai alb, nu ca noi, numai negru. Ce-i cu armăsarii ăștia, tătare?

– Este herghelia tatălui meu, cea pe care ne-au furat-o rușii, atunci când ne-au alungat. Altfel nu mai ajungeam nici eu în Iași. Să intru ucenic la hapsânul ăla, să…

– Da, să te creștineze Domnul țării… Cum ți-a spus?, Constantin? De ce nu-ți folosești numele de creștin? Ei, treaba ta…Dar cum? Toți caii erau albi?

– Asta-i, că așa i-am văzut eu în vis. De fapt, erau murgi, cu toții.

– Și de ce nu i-ai văzut negri?

– Pentru că la ei, la orientali, albul e culoarea doliului. Nu știu dacă și la tătari, dar la…

– Deștepți mai sunteți, n-am ce zice! Gata, eu am terminat.

Azat își șterse mâinile cu o cârpă și își încheie manșetele.

– Mă duc să văd ce găsesc interesant prin castelul ăsta.

– Sunt curios și eu dacă te lasă! Dar stai, nu te supăra așa ușor. Hai mai bine să vedem de ce noi nu am folosit decât alb și negru, iar Milek văd că a folosit și puțin gri, Uite, pe la hornurile astea, trăsura, ferestrele…

– Și cum voiați să fac diferența?

– Dar noi cum am reușit? Așa ai văzut prin ochii păstrăvului?

– Nu, așa am pictat acum. Haideți în curte, e o zi frumoasă!

La ieșire au fost însă întâmpinați de doi valeți, care le-au spus că pot merge unde vor, sau aproape, dar numai însoțiți. Asta în general, pentru că acum trebuia să-l anunțe pe stăpân, să vină să vadă ce au făcut.

– Așa!…Așa!…

Contele Grau își freca mâinile, privind peretele cu ochi sclipitori. Avea manșete de dantelă și haină brodată.

– Deci niciunul dintre voi nu s-a pictat pe sine. De fapt nu apar deloc oameni. Doar cai. La Toader nu apare nicio ființă vie. Chiar ești mort pe dinăuntru, meștere? Sau ce-i cu tine? Ia să vă arăt ceva. Veniți aici, vă rog!

Îi invită la o fereastră cu streașină lată de piatră. Priveau spre o curte interioară, unde un om îmbrăcat în costum de cocoș mătura. Ciucurii verzi din coadă și cei roșii din creastă săreau de fiecare dată când mișca mătura.

– Îl vedeți cât e de mărunțel? Ca să fiu sincer, fac colecție de oameni de rase diferite. El e din Noua Olandă, dintr-un trib care nu are decât două cuvinte pentru culori: alb și negru. Am încercat să-l întreb dacă vede roșul, albastrul sau verdele, dar nu m-a putut lămuri. Ori nu a putut învăța limba germană, ori e greu de cap, nu știu. Atunci am făcut un experiment. I-am dat o cutie verde în care erau niște prăjituri foarte gustoase, cu stafide. Apoi l-am pus să aleagă între două cutii identice, dar una roșie și alta verde. Doar cea verde conținea prăjituri, cea roșie era plină cu rumeguș. Nu s-a păcălit. Și tot așa, până am putut să-mi dau seama că distinge toate culorile, dar nu prea face diferența între nuanțe. Sau nu am putut eu să găsesc atâtea nuanțe de hârtie colorată. Și totuși, dacă nu are cuvinte decât pentru alb și negru, el ori ucide, ori iubește.

– Aha, deci la fel ca popoarele din nord-vest, nu?

– Nu, nu chiar. Ei sunt oameni educați, acesta e un sălbatic, gândește altfel.

– Și neamului lui ce soartă le-ai hărăzit?

– Încă mă mai gândesc, încă mă mai gândesc…S-ar putea să-i protejez…Sau să le dau vreo otravă dacă se înmulțesc prea tare, că nu trebuie să strice gândirea dragilor mei oameni de la nord-vest.

– De aia l-ai îmbrăcat în cocoș? Să se învețe să ciugulească?

Neamțul zâmbi și îl luă pe Toader de braț.

– Haideți mai bine la masă. A fost o zi lungă.

– Ai auzit de Goya, domnule conte? Eu am stat la masă cu el, și nu o dată…Felul în care îți bați joc de oameni îmi amintește de gravurile lui. Acum zece ani eram la Madrid, voiam să mai învăț din tainele picturii, chiar dacă nu mai eram tânăr. Goya nu pierdea nicio coridă. Venea apoi acasă și încerca să redea ce văzuse. Dar îi ieșea ceea ce percepuse cu ochii minții, nu realitatea. Sau, poate că dacă mă gândesc bine, aceea era realitatea. Taurii erau cu capul aplecat, nu li se vedea chipul, în schimb toreadorii și oamenii din tribune aveau buze groase, nasuri lățite…parcă din clipă în clipă ar fi slobozit un muget. Și câtă forță și noblețe erau în proporțiile corpului animalului, pe când oamenii erau niște pitici cu picioare strâmbe! Acum înțeleg…Napoleon, inchiziția…Dar nu ai avut cum să le faci dumneata pe toate…În schimb le-ai folosit de minune!

Cina decurse în liniște. Aveau mâncăruri alese: plăcintă cu carne, brânzeturi, fructe. Milek a mâncat chiar cu poftă. Ba chiar a mai cerut un pahar cu vin.

– Nu exagera cu băutura, Milek, pentru că v-am mai pregătit o supriză.

– N-au fost destule?!

– Vei avea nevoie de minte. Nu vreți să vă distrați puțin? Doar n-o să vă culcați chiar acum. Nu e nici ora nouă.

– Ce surpriză?!

– Am mai reconstituit un tablou al lui Albertus, domnule Ispas. Vreți să mergem în camera alăturată?

– Cavalerul care joacă șah cu moartea!

Într-adevăr, un om îmbrăcat într-un costum negru, mulat, cu oase galbene desenate pe el, stătea în fața unei mese scunde, pe care era o tablă de șah cu piesele așezate. Cine s-ar fi încumetat să joace ar fi avut albele. Muta primul.

– Hai, cine vrea?

– Nimeni, domnule conte. Eu, unul, nu mai suport glumele dumitale macabre!

– Nici dacă vă spun că este femeie?

Toader se uită spre locul unde trebuiau să fie sânii, și, într-adevăr, două proeminențe împingeau în față coastele galbene.

– Nici dacă vă spun că este o femeie foarte frumoasă?!

– Nici, spuse Milek cu jumătate de gură.

– Nici dacă vă spun că se va culca cu cel care căștigă?

Lui Toader i se păru că hârca se lățește într-un zâmbet. Dar nu era posibil.

– Nici, domnule conte. Eu mi-am trăit viața. Am făcut dragoste de mai multe ori ca voi toți la un loc. Ori cu asta, ori fără ea, mi-e totuna. Astfel nu-mi poți stăpâni mintea.

– Nici dacă vă spun că o cunoașteți toți trei?

 

[1] vezi “Șarpele de aramă”, de Bogdan-Alexandru Hagiu, Editura Sedcom Libris, 2020.

 

CV literar: