În Săptămâna Patimilor, de cele mai multe ori, eram în vacanță la bunici. Nici nu mai știu câți ani sunt de-atunci… Dar, oare, contează?!
Oricâți ani ar trece, dorul vine și scobește în miezul inimii scoțând la suprafață amintirile ca și când ar fi fost ieri…
În vremea aceea, de la un capăt la celălalt al uliței, era forfotă în curți. Oamenii satului găseau tot timpul ceva de făcut. Curățenia era pe sfârșite. Începând din bucătărie și până-n casa mare, toate erau la locul lor. Cuptoarele de lut erau pregătite pentru păști și cozonaci.
Nu știu dacă mirosul ăla de bronz cu care erau lustruite ochiurile de la plita sobei l-am mai întâlnit vreodată, în alte zile, la alte sărbători… Cred că nu. La fel cum n-am mai întâlnit nici mirosul vopselei lucioase care acoperea soba de teracotă.
Primenite, gătite cu flori de primăvară, casele așteptau Învierea. Lumina Sfântă.
– Ce-avem, bătrâno, la 12?, se auzea bunicul în timp ce-și rezema coșul plin cu iarbă de-o magazie veche, construită din șipci de lemn.
Și-ndată o vedeam pe mamaia cum așeza masa din holul șopronului. Răsturna(cum spunea ea) mămăliga lângă un castron plin cu cartofi fierți peste care stătea usturoiul verde, tocat cât mai mărunt și făcea semnul Crucii deasupra lor: În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!
– Haideți, mamaie, închinați-vă!
Dintr-odată, la masă, era liniște. Ca și când vreo doi-trei îngeri începuse jocul cu inimile noastre. Doar găinile se mai auzeau cotcodăcind din când în când…
Mâncarea pe care o pregătea pentru ziua de Paști nu era gustată, dar mereu ieșea bună. Cel puțin săptămâna asta se ținea post. “Cum, fata mamii, cât s-a chinuit Dumnezeu, e păcat, măcar săptămâna asta…”, spunea bunica. Încercam și noi, copiii, să ținem. Uneori reușeam, alteori nu. Era greu să reziști mirosului de cozonac… “Eee, sunteți tineri, voi, lasă că aveți timp toată viața!”
Aveam impresia atunci că timpul ăsta e așa de mare încât ne putem lăfăi prin toate secundele lui… Toată viața părea o veșnicie. Dar cine-i veșnic? În grabă trec toate și-n grabă suntem și noi…
Spre seară, ne adunam la poartă mai mulți copii, unii din sat, alții veniți tot în vacanță. Ne îmbrăcam cu hainele bune, ne potriveam încălțările (tot bune) și mergeam la Denie.
– Cine-i, tanti Marioaro, fata asta frumușică de lângă matale?
– E nepoata mea, din partea la fată, răspundea bunica zâmbind femeii care vindea lumânări chiar din ușa bisericii.
– Oh, da’ ce mare s-a făcut!
– Trece timpul, Neago, noi îmbâtrânim, ei cresc… Asta-i viața!
Ne întorceam acasă spre miezul nopții cu lumina de la lumânări în privire. Sărbătoarea Învierii începuse deja odată cu liniștea și pacea din sufletele noastre.
Iubirea și iertarea sunt în Lumină.
Să ne pregătim sufletele pentru ea…