Lumina din carte departe ajunge în inima ta,
Cuvintele zboară ca pene de înger
Și tind să ți se așeze în suflet și-n palmele făcute căuș…
Doar mai târziu vei înțelege
Cât de mult te-ajută pe urcuș
Să înaintezi fără temeri.
Din lumină venim și în lumină
Ne întoarcem pe rând,
Uitând cine suntem, așa că deschide cartea
Ce-ți dă câte un semn de reamintire.
Ești mai mult decât tu crezi că ești,
Adu-ți aminte privind în tine!
****
Tu m-ai închis, cuminte punându-mă la loc,
Ce nu ști este că eu continui în tine să lucrez,
Trezindu-ți codul divin dintru-nceputuri în tine ascuns,
De nici tu nu crezi că ești „cel ce este” !
Cuvântul este un sigiliu al luminii,
Adânc coborând în tine de fiecare dată când tu mă deschizi,
Eu sunt Cartea Luminii
Și împreună ne-am scris, unul pe celălalt
Și lucrarea e continuă…
****
Tu mă rescrii, celulă după celulă,
Un nou om devenind, născut din cel vechi,
Ca un ou de lumină.
Tu, născătoare de lumi,
Din mine vii, fără ca eu să știu
Și nici pe mine însumi neștiind-mă prea bine…
Cu lumina din tine mă spăl pe ochi,
Ca să mă văd mai bine,
Inclusiv în oglinda ce în față mi-o pui,
Te cunosc și mă recunosc acum,
Copil al Divinului!
****
Cuvintele se-nșiră, mărgele pe o ață,
La gât să le pun, începând
Sa strălucesc dinăuntru spre înafară.
Și n-am să mai cred că nu sunt îndeajuns
-asta mă învață lumina din carte, filă de filă.
Poveste fără sens pentru alții,
Pentru mine e osatura
Pe care mă reașez, celulă după celulă,
Redevenind întreg, Cel de la începuturi…
Cuvintele mă aleg pe mine și nu eu pe ele, tot așa precum vântul alege ce pânze să umfle și ce corabie să o ducă mai departe, pe noi mări și oceane și înspre ținuturi necunoscute. Poeziile vin prin mine în lume și spre oameni cu grație și fluiditate, fapt pentru care sunt etern recunoscătoare muzelor. (Claudia Nechifor)