Robert Frost afirma că „Poezia apare când emoția și-a găsit gândul și gândul și-a descoperit cuvintele.” Cred că acest fapt s-a întâmplat și cu poeta Violeta Mitru, din Scrioaștea (Cucuieți), Teleorman. Debutează târziu în volum, la 67 de ani, editura „eCreator”, director Ioan Romeo Roșiianu, colecția Debut, coperta Florin Dochia, ilustrații proprii, dar cu atât mai mult de apreciat doamna profesor pentru învățământ primar. Întâi a „testat” terenul în antologii precum cele editate de ”eCreator” Baia Mare, PIM Iași sau revista „Cervantes” și apoi s-a hotărât să facă pasul cel mare.
Titlul este bine gândit ”Anotimpurile din vechea clepsidră” fiindcă autoarea alocă cel mai mult spațiu anotimpurilor, iar Violeta Mitru alocă aproximativ în mod egal celor patru anotimpuri poezii de un lirism cuceritor de-a dreptul. Exemplific prin câteva titluri: „Și-mi caut primăverile”, „Ne ninge primăvara”, „Blajine timpuri”, „În poala verii”, „Poveste de vară”, „Vara de la geam”, „Vis de toamnă”, „Melancolii de toamnă”, „Toamna, în veșmânt de-aramă”, „Prin zăpezile din urmă, m-aș tot pierde”, „Întomnarea iernii mele”, „Povestea iernii”, „Decembrie își caută nămeții”, „Iarnă, ramură de nea”, „Prezente, iernile trecute”.
Poeziile Violetei Mitru sunt ușor de citit, rima aproape perfectă, muzicalitatea și mesajul mai mereu optimist te introduc într-o lume fascinantă ce amintește de copilăria cea fără griji a unui copil, de lumea mirifică a lui Topârceanu și starea de bine care ți-o dă eu-l liric al poetei, care, să nu uităm, a fost o „viață de om” între copii, copii care-ți redau pofta de viață cu fiecare generație pe care o educi. Poeziile Violetei Mitru se impun și prin viziunea lor plastică, prin talentul cu care creează imagini și nuanțe originale, ne călăuzește într-o lume vindecătoare, cu zâmbete, iubire, speranță datorate sufletului ei generos și prolific.
Confucius spunea: ”Cuvintele sunt vocea inimii.”, la Violeta Mitru cuvintele sunt vii, au forță vindecătoare, se primenesc mereu: „Cuvintele se primenesc!/În straie colorate se-mbracă,/Nu greșesc!/Totuși, trebuie să vă mai spun o taină:/Fiecare haină/Are o semnificație:/Haina ROȘIE/A cuvântului iubire,/Are fire strălucitoare,/raze de soare,/iubire curată a mamei pentru prunc, dacă e…/Tot roșie e și fusta mâniei,/Dar, roșu de tină atins,/Într-un clește prins, sfâșiat!/ORANJ, neapărat,/E culoarea căldurii/din soba copilăriei,/A mâinii ce alină,/mângâiere e…/Dar poate fi și focul din sufletul neîmplinit…/GALBEN, soarele, izvorul vieții,/Ori scaeții uscați din câmpia neroditoare…/Ce, oare, ar putea îmbraca brândușa?/Eleganța lui VIOLET!/E perfect/veșmântul VERDE pentru iarba din luncă…/ALBASTRU e azurul cerului, cupolă protectoare,/Apele limpezi îl oglindesc,/O splendoare!/INDIGO ar putea echilibra,/cumva,/tabloul, pe care zilnic îl pictăm,/Îi adăugăm tușe jucăușe…/Încercăm să finalizăm lucrarea pentru vernisajul, unicul,/Din clipa de Lumină…” („Cuvinte-curcubeu”).
Evident, oamenii se gândesc la tristețe atunci când aud cuvântul plângând fiindcă cuvintele sunt cărările și preludiul faptelor, cuvintele sunt imaginea sufletului, sunt vocea spiritului. Pentru Violeta Mitru cuvintele au valoare absolută, le personifică, le apropie gândului: „Sună-n codru cornul lunii,/Frunze cad, tremurătoare,/Ploaia zace în cămașa-i,/Țurțuri, razele de soare…//Tac cuvintele în gându-mi,/Printre murmure de vis,/Și, tiptil, insinuante,/Zâmbete din paradis…//Iarba plânge tulburată, /De a coasei mângâiere,/Râde clownul cu un ochi,/Celălalt tribut îi cere…//Din adâncul, umbră-n cale, /Jumătate am ghicit!/Tristă, strâng în prag de toamnă, /Visul meu încărunțit…” („Visul meu încărunțit…”).
Nu există viaţă de om care cel puţin pentru o clipă să nu simtă că e nemuritoare. De aceea ele, clipele trebuie protejate cu mare grijă iar autoarea ne îndeamnă acest lucru într-un mod plastic: „În verile cu ochi de foc,/Să nu lași clipele să plângă!/Să le-nfășori în râuri susurânde,/Căldura soarelui să nu le-ajungă!//Să le hrănești cu bucuria vieții,/Din flori de câmp să le-mpletești cunună,/Cu vorbe așezate să le-ncânți,/La hore-n luncă, să le ții de mână!//Să le pui aripi, frunze de aramă,/Din roadele iubirii, răgaz să se înfrupte…/Basme, sub faldurile nopții, să le spui,/Să se-odihnească ziua, pe troscotul din curte…//De pregătite sunt, în blânde anotimpuri,/Vor înfrunta, voinic, și iernile nebune,/Când viscolul mugește pe la geamuri,/Și, clipele, vor înșira povești străbune…” („Să nu lași clipele să plângă”).
Una dintre poeziile filozofice pe care le întâlnim în volum este „Răsăritul din pumn…”. Știm că răsăritul simbolizează începuturi, fericire, pe când apusurile semnifică sfârșituri, schimbări, îmbătrânire, moarte. Apusul ne sugerează că ziua s-a terminat, ne reamintește importanța timpului, este, dacă vreți, un timp de reflecție, ca în cazul Violetei Mitru: „Demult, am prins în pumn un răsărit,/Unul micuț, firav, dar gentil,/l-am ținut captiv un timp nedefinit,/Răsăritul cu față de rumen copil…/Am avut grijă să nu-mi scape,/Printre degete se prefigura doar o geană…/Mă ajutau două mâini grijulii,/Din clipa dintâi: mâini de mamă!/Răsăritul meu îmi vorbea uneori,/Aceleași inflexiuni familiare…/Se cuibărea în pumn ca puiul adormit,/Micuțul meu răsărit de soare…/Cumva, într-un moment neprielnic,/Am întins mâinile, încrezătoare, spre cer…/Și-am scăpat răsăritul înspre apus,/Era liber acum, dar stingher…/Căuta din priviri picătură de rouă,/Aștepta mângâierea demult cunoscută…/Au plecat, spre apus, și mâini aspre,/Le petrec întristată, tăcută!”.
Ilustrul gânditor și om de știința Johann Wolfgang Goethe afirma: ”Omul care moare este asemenea unui astru ce asfințește, dar care se înalță mai strălucitor în altă emisferă”. În general, anotimpul se referă la schimbările anuale ale climei, dar poeta Violeta Mitru se gândește în această poezie reușită la anotimpurile vieții omului: „O vară e și toamna, dar mai tristă,/Un anotimp la braț cu celelalte…/Și-a prins batic în pletele-arămii… /E vară rătăcită prin demodate halte!//Același soare frunzele-i îmbracă,/În aurul de spice din cuptor,/Când vântul cântă-n crengi o serenadă,/Și nopților de zile le e dor…//Și toamna e o vară, dar îndeamnă,/Spre ierni cu dalbe gânduri pe cărări,/E anotimpul mierii din cuvinte,/Ce spun povestea lumii-n prag de seri…//E vară toamna vieții noastre pline,/Și mi-e pitit prin colțuri de cămară,/E visul nopții cu miros de mâine,/Lăuntrul nepătruns, dar și afară… („Și toamna e o vară…).
În tradiția românească, la început de an, mai exact la 1 Ianuarie, copiii umblă cu Sorcova, care reprezintă un simbol al purității și aduc cu ei semnul Noului An și al belșugului ce va urma. Poeta, cu nostalgie și multă emoție își amintește de acest obicei peren: „Cu sorcova colind acum, din toamnă,/E bucățica mea de rai din alte vremi,/Pe când lăsam și lacrimă și griji/Să înflorească, visuri, prin poieni…//De cum își pune soarele vreo cușmă,/Pe creștetul încins de-atâta vară,/Încep și eu a țese noi povești,/Cu gust de vremuri de odinioară…//Și-mi trag ușor, pe după umeri, traista,/Cusută de bunica în vreo iarnă,/Când viscolul ne aduna prin case,/Ori, cerul, fluturi începea să cearnă…//Și sorcovesc, cuminte, anotimpuri/Și chipuri dragi plecate în lumină,/Cât învelesc, în suflet, amintiri,/Să mi le-alint, în iarna ce-o să vină…” („Cu sorcova, prin vremuri…”).
Ultima poezie cu care Violeta Mitru încheie volumul se intitulează „Stă stâlpul prispei părintești…” și cred că nu este aleasă întâmplător, fiindcă așa cum spunea Sfânta Muceniță Alexandra Feodorovna: „Casa, oricât ar fi ea de modestă, de mică, pentru un membru iubitor al familiei trebuie să fie locul cel mai drag de pe pământ. Ea trebuie să fie plină de o asemenea dragoste, de o asemenea fericire, ca pe orice meleaguri ar umbla apoi omul, oricâți ani ar trece, inima tot acasă îl va trage. În toate încercările și necazurile, casa este limanul sufletului.„. Așa s-a întâmplat în viața reală și cu autoarea acestor minunate versuri iar dorul de casa părintească și ”chipurile cerești” ale părinților și fraților și l-a alinat și astâmpărat prin dragostea primită și oferită elevilor săi: „Se-nșiră troscotul prin curți,/Sub tălpile prea mult umblate,/Iar crengile de bombi bătrâni,/Prefiră umbre, pe la sate… //Mai scârțâie prelung vreo ușă,/Când lacăt vechi descuie vise,/Și, peste praguri, în vreo vreme,/Se-ntorc iubirile promise…//Se luminează, pe sub grinzi,/În iz de mir, chipuri cerești…/Între ogradă și înalt/Stă stâlpul prispei părintești!”.
Curriculum Vitae Gelu Dragoş
S-a născut pe 22 februarie 1967, în localitatea Lucăcești, comuna Mireșu Mare, județul Maramureș. Este profesor pentru învățământ primar la Școala Gimnazială Mireșu Mare.
Este președintele Cenaclului literar „Petre Dulfu” din comuna Satulung, Maramureş. Este deținătorul blogului http://moaraluigelu.blogspot.ro/ , director executiv al revistei culturale „Izvoare codrene şi chiorene”, redactor al revistei Casei Corpului Didactic Maramureş „Şcoala maramureşeană”, este membru al Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română, membru al Ligii Scriitorilor din România, filiala Maramureş, membru al Cenaclului Scriitorilor din Maramureş, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
A publicat:
„Revistele şcolare”, Editura „Maria Montessori” a Casei Corpului Didactic Maramureș, în 2008;
„Instantanee maramureşene” , Editura Transilvania” Tecuci, în 2012;
„Opinii”, Editura Singur Tîrgovişte, 2015;
„Valențe pedagogice în activităţi ecologice”, Editura Amanda Edit Bucureşti, 2015;
„File de istorie a satului Lucăceşti”, Editura „Gutinul” Baia Mare, 2019;
”Singurătatea poetului”, Editura ”Grinta” Cluj Napoca, 2021;
Revista școlară ”Dintre sute de catarge”, nr. 4/iunie 2023.
A apărut în peste 10 antologii de poezie şi proză.