Bogdan-Alexandru Hagiu – Toba (roman-foileton, VII)

Capitolul 7. Ce-o să iasă?

 

Eliza își pieptănă părul blond, încercând un model de cărare în zig-zag. “Dacă aș fi fost brunetă, probabil că mă omora demult. Sau mă lăsa în pace? Noroc că Silviu e șaten. Deci, duminica se pot face vizite în spital între orele 10 și 20…Dar mai întâi…”

– Alo, zi repede, ți-am zis să nu mă suni acasă, mai ales duminica!

– Avocatul ăla al tău mă poate ajuta s-o dau pe Viviana în judecată? Așa, un mic process de malpraxis care să fie doar începutul, după care să urmeze furtuna? Că mă duc acum la spital s-o văd pe Cristina, femeia aia cu cancer osos…

– Nu știu, cred că da…ne vedem cu el mâine, dacă vrei, ca să…

– Doar i-ai dat…

– Taci, proasto! Chiar că nu ți-e bine! Hai, pa!

Chiar că nu-i era bine. Pe avocatul ăsta îl plătise Proful neoficial ca să stabilească împreună ce să facă în momentul în care se va sparge imensul buboi reprezentat de sesizările studenților care dăduseră șpagă. “Treaba e complicată, trebuie ca ei înșiși să semneze un acord de vinovăție, dar pe de altă parte o vor face, dacă nu au și făcut-o deja. Aveți mare grijă la flagrante și la cutia cu reclamații!” Așa că Eliza trecea pe lângă mica cutie din metal, montată chiar lângă ghereta portarului, chiar în fața camerei de luat vederi, de parcă ar fi fost plină cu deșeuri radioactive de activitate mare. Dar nu ar fi mai bine să aștepte până mâine? Nu, acum e momentul potrivit, mâine se poate întâlni acolo cu Viviana. Zicea că duminica asta stă acasă, se duce la biserică…Biserică?! “Bine totuși că se duce, eu nici măcar atât nu fac…”

– La cine vreți să mergeți? Cartea de identitate!

– La oncologie, la o doamnă Cristina, are o mână amputată, are cancer osos…

– Cristina și mai cum?

– Nu știu, sunt o verișoară mai îndepărtată, nu are pe nimeni, și…

– Ascultă, doamnă…, începu bărbatul cu uniformă verde de la registratură, dar când văzu bancnota întinsă odată cu buletinul, schimbă tonul: etajul trei, salonul patru!

Salonul patru era singurul cu ușile deschise, probabil pentru că mirosea cel mai tare a iod, alcool, dezinfectat, detergent de rufe, sudoare, și, mai ales a FRICĂ. Eliza percepu frica ca o ploaie de ace mici și ascuțite și ridică mâna să-și ferească obrazul. Cum puteau trăi așa medicii și asistentele? Probabil de aia fuma Viviana atât de mult. Cristina nu era greu de recunoscut. Stătea în capul oaselor, în ultimul pat, de lângă geam, rândul din dreapta. Când văzu că Eliza se îndreaptă spre ea, îi vorbi:

– Măi, să fie! Dar ce vizită! Mă cunoști de undeva?

Părul îi era vopsit negru și coafat permanent, buzele rujate cu roșu carmin, dar ochii parcă fuseseră pictați pe o bucată de lemn cafenie de un copil destul de nepriceput. Folosise prea mult alb, iar pupilele erau prea mici. Fără să-i spună nimic, Eliza scoase pe jumătate din poșetă un pachet de Sobranie negru, din ăla tare!

– Ei, atunci se schimbă lucrurile…Hai pe terasă!

Mișcându-se cu greutate, intră în niște papuci roșii cu pompoane albe. Purta o pijama ce părea bărbătească, iar mâneca dreaptă era băgată în buzunar. Ajunsă lângă ușă, îi zise unei bătrâne ce avea unul din ochi acoperit de bandaje:

– Stai de șase, c-am să-ți dau și ție!

Eliza își potrivi pași după cei ai bolnavei. Pe terasă aveau chiar și două șezlonguri, dar Cristina nu se așeză.

– Așa, acum aprinde-mi una. M-ai nimerit bine, țigările sunt singura plăcere care mi-a mai rămas. Ăștia zic că n-am voie la boala mea, dar m-am lămurit cât știu…Cică acum m-au trecut într-un lot, ceva cu un tratament nou…Tu nu fumezi? Spune, de ce ai venit?

– Dacă ți-aș spune că ți-ar fi putut păstra mâna?! Dar a fost răzbunarea doctoriței Cerchez, care, nu știu dacă știi, a fost în tinerețe iubita lui Mihai, cel cu care…știi tu!

– De unde ești tu, fată, de la SRI?

Se străduia să pară calmă, dar țigara îi tremura în mâna stângă, iar buza de sus i se răsfrânse, dezgolind doi canini mari și strâmbi. Continuă fără să aștepte răspuns:

– Normal că știam, ce, parcă Mihai și-a ținut gura? Dar parcă poate vreunul să-și țină gura? Și chiar i-am spus că mă tem că nu mă va trata bine, dar el m-a luat cu niște vrăjeli, cu jurământul lui Hipocrat, cu…zicea că să fiu liniștită, că o are el la mână cu mai multe…Și nu mințea, sau mai bine zis nu mințea cu totul…că un singur lucru înveți bine când stai pe centură: să-ți dai seama dacă ești mințită. Iar tu acum nu că ai minți, dar e ceva ciudat, nici adevărul nu-l spui. Și văd că te droghezi. Ce iei? Talc, cumva? Că prea ești veselă! Sau, poate, cristal? Dacă vrei, îți fac rost, prin băiatul meu.

– Uite ce-i, eu nu te-am întrerupt, dar să nu inversăm de-acum! Am venit să vorbim despre tine, nu despre mine!

– Și pe ce bază stabilești regulile? Că mi-ai adus țigările astea? Bine-ai făcut, că pe băiatul meu îl percheziționează la intrare…Bine, să vorbim despre mine dacă așa vrei. Deci ticălosul de Mihai știa și nu mi-a spus, nu m-a avertizat…Prăpăditul! Văd că nu ai verighetă, și pe de altă parte, frumușică cum ești…Ți-ai dat și tu seama că nu rentează să fii proastă pe gratis, ai?

– Iar vorbim despre mine?

– Bine, fie…deci ce vrei?!

– S-o dăm în judecată pe Viviana Cerchez. Un proces de malpraxis ar înfunda-o definitiv.

Cristina dădu fumul pe nas, apoi începu să facă chiar și cerculețe. Nu-i prea ieșeau.

– Dar nu a hotărât de una singură…

– Nu contează, ăialalți fac ce zice ea, are putere de convingere, ca să zic așa…Mâine descinde poliția aici în spital, ridică probele, adică radiografii, tot ce trebuie…Numai tu să-mi scrii acum o sesizare, o reclamație. Uite, am hârtie, pix…

– Dar ce să scriu? De unde pot să știu eu că nu a făcut bine ce a făcut?

– M-am gândit și la asta: zici că ai auzit azi-noapte vorbind pe coridor doi doctori despre cazul tău. Nu știi, probabil erau rezidenți, dar ce-i clar e că discutau despre o lucrare științifică pe care-i pune Viviana s-o facă acum, iar unul din ei zicea că tu nu trebuia să fii operată, nu trebuia să-ți taie mâna. Nu contează dacă azi-noapte nu au fost în spital decât doctorițe, totul este să pornească o anchetă, înțelegi?

Pentru prima dată în cursul întâlnirii Cristina surâse.

– Văd că ești mai nebună ca mine, fată! Nu te-ntreb unde lucrezi, că ai să-mi spui tu mai târziu, și asta…și altele! Că nu-i bine să începi o afacere cu mine și să nu știi să joci, să știi! Totuși, înainte de a accepta, pentru că voi accepta probabil, vreau să-mi spui două lucruri: în primul rând, ce ai cu Viviana Cerchez?

– Să zicem că vrea să-mi strice o sursă potențială de venit.

– Buuun…și adevărat! Dacă scăpăm de ea, vreau și eu ceva, o alună, o atenție…Pentru că am să supraviețuiesc, să știi! Tratamentul ăsta e ceva super, mi-au zis băieții ăia doi, într-adevăr, sunt doi rezidenți, și au fost azi-noapte de gardă. Probabil i-ai văzut pe culoar cu fețele trase…Vai de capul lor, ăștia nu parte de femei! În al doilea rând, vreau să te-ntreb: l-ai cunoscut pe Mihai? Totuși, cine ți-a spus?

– Ei bine, Cristina, hai să te fac să visezi urât, pentru că ești atât de lacomă încât ai să semnezi indiferent de ce am să-ți răspund. Și pentru că cele ca tine știu prea bine că ori un adevăr, ori o minciună, tot nu contează. Toate astea mi le-a povestit Mihai, dar după ce a murit, ți-e clar?!

– Mi-e clar…Hai, scoate hârtia aia! Dar cum scriu?

– Cu stânga. Stăm aici cât e nevoie. Și te înregistrez cu telefonul cum că ai dat declarația de bunăvoie.

– Sunt și eu curioasă ce-o să iasă!

Cristina băgă vârful pixului în gură și rămase așa, fără să-i pese de firicelul albastru închis ce începuse să-i curgă la colțul gurii.

– Dar știi ce?! Știi vorba aia cu vrabia din mână?! Ia scoate tu zece mii și scriu aici tot ce vrei!

– Dar nu am atâția bani la mine, credeam că ne vom înțelege altfel…

– Dar cât ai?

– Trei mii.

– Dă-i încoace! Și restul îi aduci mâine, că dacă nu…

– Mâine nu mai vin. Nu vreau să se știe că am fost aici.

– Aha, de aia ai ochelarii și pălăria…Sau te temi și tu de soare, la fel ca rezidenții ăia doi? Ai să-i dai banii băiatului meu. Și în seara asta, nu mai târziu. Scoate telefonul, să-ți dau numărul…Sergiu îl cheamă! Și nu te mai uita așa la mine, că s-ar putea să plătești scump! Mai scump decât crezi!

*

– Alo, Sorin? Mi-a dat acum telefon și a spus să mergem mâine la notar, că facem actele de vânzare-cumpărare. I-am spus să mă lase o jumătate de oră să mă gândesc.

– Bine, bro…bine!

– Păi, ce fac?

– Semnează! Dacă numai te filăm, nu vom afla în veci cumpărătorul. M-am sfătuit cu șefii, și…

– Bine, Sorin, dar așa pierd totul, pentru că actele sunt aparent în regulă!

– Cum să fie?! Ce, părinții tăi sunt bolnavi, așa cum scrie acolo?

– Nu, ce-i drept!

– Ai încredere în mine, bro! Și, mai cu seamă, nu spune nimic nimănui, mai cu seamă femeii ăleia aferente ție! Personal, cred că e în legătură cu Viviana Cerchez, a contribuit la așa-zisul accident. Tu ai zis că țipa la tine, că nu te lăsa să conduci atent…Vor să împartă banii, să știi!

Silviu închise apelul și își turnă un pahar de whisky. Avusese ceva probleme să deșurubeze capacul, dar rezolvase până la urmă. Cum i se mai schimbase viața…Mânca la un fast food de la colțul bulevardului, vânzătoarele se obișnuiseră cu el. După discuția cu vânzarea terenurilor, părinții săi nu-l mai primiseră în casă. “Consideră că am murit, așa cum considerăm și noi că ai murit tu!” Așa că se cufundă în uitarea dată de alcool, se repezi spre ceața care se grăbi să îl cuprindă, în timp ce toate dorințele rămâneau în urmă. Se plimba printre niște salcâmi, dar nu le simțea mirosul. Uitase totul, inclusiv ale cui erau degetele împletite cu ale lui, într-o strânsoare dureroasă. “Am fost Profesor la Medicină, începu să vorbească bătrâna, dar tu nu ai auzit de mine, că nu ai fost decât un golănaș, îți meriți soarta…” “Cine ești, ce vrei, de ce mă ții de mână?” “De ce te țin de mână? N-aș prea vrea nici eu, drept să-ți spun, dar așa ne-a cusut iubita ta Eliza în toba aia.” “Ce tobă, care tobă?” “Ei, povestea e încurcată tare…Ai avut dreptate când îi spuneai că nu e sănătoasă la cap…A făcut o tobă din mâini de morți și de vii, special ca să se răzbune pe tine. Din cauza asta ai starea pe care o ai…nu te mai poți bucura de nimic, ai mâzgă-n loc de creier…Ți-a luat mâna dreaptă de la spital, e cusută de a mea. Mie mi-a luat-o din mormânt.” “Prostii!” “Nu crezi? N-ai decât să te duci la ea și poți vedea toba, acum e sprijinită de bibliotecă.” “Dacă e adevărat, o omor!” “E adevărat, dar nu te duce acum, că nu-ți va deschide ușa. E nebună, să știi! Mai nebună ca Viviana. Așteaptă puțin, lasă-le să se bată între ele, și curmă-i zilele celei care supraviețuiește. Eliza vrea ca mâine să înceapă războiul cu Viviana. Las-o, să vedem ce iese de aici, și pe urmă acționezi tu….așa face un bărbat inteligent.” “Și ce să fac, să semnez mâine?” “Da, semnează, doar așa va putea fi prinsă Viviana și acoliții ei.” “Bine, semnez, dar acum, te rog, dă-mi drumul, nu mă mai ține de mână!”

*

– Viviana, te rog să vii la mine în seara asta!

– Scumpa, e duminică, vreau și eu să stau în casă, să mă odihnesc, uite, ai noroc, că tocmai mă pregăteam să închid telefonul.

– Dar n-am terminat cu toba, era vorba că o folosim șapte zile, doar trebuie să-i pedepsim zdravăn pe nemernicii ăștia, așa ai spus.

– Scumpa, ți-am zis că sunt obosită, lasă că le-ajunge!

– Nu, nu le-ajunge! Și apoi vreau să stai cu mine, mi-e atât de frică!

– Bine, vin, dar nu stau decât foarte puțin, doar cât să bem o cafea. Nu pregăti nimic altceva, că dai banii degeaba, nu mănânc nimic!

După jumătate de oră Viviana sună la ușa Elizei. O găsi pe aceasta lovind ușor toba din piele de om.

– Știi, mă gândesc la viețile celor care au mâna dreaptă aici…Toți au avut legătură cu tine, nu au fost aleși la întâmplare.

Se ridică și se duse la oglindă, prinzându-și părul lung și blond într-o coadă groasă.

– Ce părere ai, așa-i că bate puțin în roșcat? Știai că în Evul Mediu femeile cu păr roșu erau arse pe rug, fiind considerate vrăjitoare? Mă gândesc să mă vopsesc. Ce-ar fi dacă mi-aș face părul negru?

Viviana păli. Se strădui să vorbească autoritar, dar vocea îi tremura:

– Și ce vrei acum? Pentru ce vorbești prostiile astea?

Eliza luă toba și începu să lovească doar bucățile de piele care îi aparținuseră Cristinei, prostituata. Din ele săriră câteva bucățele mici din unghiile doctoriței, unghii furate de la manichiuristă.

Buum!Diing!Zdriing!Piiing!

– Mi-ai povestit de o femeie care are cancer, și care i-a fost amantă lui Mihai ani de-a rândul. Ea ce culoare de păr are?

– Lasă-mă, mă doare capul. Cine știe ce culoare de păr are? E vopsită în toate culorile curcubeului…Dar de ce?!

– Uite-aici! Hai să-i pedepsim pe amândoi, și începu să lovească și dosul palmei doctorului, pe care încă se țineau perii deși și negri.

– Ce vrei? Unde vrei s-ajungi?

– Nu crezi că Mihai și Cristina se vor răzbuna pe tine pentru faptul că le-ai adus mâinile aici?

Viviana Cerchez se ridică și ieși fără să spună niciun cuvânt, dar tenul îi devenise vânăt. Eliza se plimbă puțin prin casă, cu un surâs în colțul buzelor, apoi îi dădu telefon lui Sergiu. Băiatul se prezentă la ușă ciudat de repede.

– Dar ce, erai pregătit, știai unde stau?

– Nu, tanti, dar…

– Eu nu sunt “tanti” pentru tine, obrăznicătură!

Îl măsură cu privirea. “Cât are ăsta, paisprezece ani?!” Era înalt de peste un metru optzeci și la față arăta mai matur ca Silviu. Ochii aveau acea privire prăfuită pe care o mai văzuse doar la Viviana. Bicepșii nu erau totuși la fel de mari ca ai lui Silviu, și mai mesteca și gumă. Tot copil…Continuă deci pe un ton autoritar:

– Sunt profesor universitar, și dacă înveți bine poate că am să te am student.

– Nu mă lua pe mine cu texte de astea, că va fi vai de capul tău dacă am să-ți vin student. Și nu te da mare, că n-ai de ce! Maică-mea are treișpatru de ani, e bolnavă de cancer, și tot arată mai bine ca tine! Tu câți ani ai?

Văzând-o pe Eliza că rămâne cu gura căscată și nu mai poate să spună nimic, continuă, cu o voce puțin îmblânzită:

– Hai, nu te teme, că mi-a zis mama să nu-ți fac nimic. Scoate banii!

Femeia îi întinse șapte mii de lei, în bancnote mari, și dădu să trântească ușa, care se opri însă în adidasul cu talpă de zece centimetri al băiatului.

– Ți-am zis să nu te temi! Ăștia sunt banii mamei. Mie nu-mi dai nimic? Nu știi când ai nevoie de mine, și e bine să fim prieteni.

Eliza se uită la poșeta atârnată la cuier. Ca să ajungă acolo ar fi trebuit să lase ușa liberă. Of, Doamne! “Să văd dacă merge”:

– Sigur o să am nevoie de tine, Sergiu! Afacerea pentru care i-am dat bani mamei tale e încurcată rău, să știi! Și te voi plăti mai bine decât pe mama ta, să știi! Dar acum, du-te!

Băiatul făcu câțiva pași șovăielnici, dar când să răsufle ușurată, întoarse capul spre ea:

– Droguri nu vrei? Am de toate…

– Nu, du-te!

*

Cristina își petrecu seara fumând din pachetul de Sobranie. Îi dădu două și bătrânei cu bandajul pe ochi, atrăgându-i atenția să nu fumeze la toaletă, că le prinde. Asistentele o văzuseră fumând pe terasă, dar nefiind niciun doctor prin preajmă, ridicaseră din umeri. “N-are decât, doar nu fumează din banii mei!” Ce se va face mai departe? Chiar dacă se va face bine, cum va trăi mai departe? Nu că nu ar fi avut tarife mari, dar grosul se dusese la pești. Iar acum, fără o mână…Dar mai știi că tocmai așa s-ar putea să fie interesantă pentru unii? Când s-a săturat cât de cât de tutun, s-a întins în pat așteptând să-i vină somnul. Nu-i dădeau decât doze mici de analgezice. Nu avea dureri mari, și apoi era obișnuită cu durerea, de fapt chiar îi plăcea. Asta nu pricepeau doctorii ăștia! Auzi, că dacă n-o deranjează televizorul din salon, dacă n-o deranjează muzica…Ei dormiseră vreodată pe asfalt? Își închipuiau cam cum ar putea fi? “Așa ziceți toate, dar eu n-am văzut niciodată vreuna dintre voi dormind pe asfalt. Astea sunt texte pentru fraieri, adică pentru polițiști în special. Le-ai repetat pân-ai ajuns să le visezi. Știu pentru că…” “Dar tu cine ești?” “Am fost avocat la viața mea, dar acum sunt acolo unde vei ajunge și tu cât de curând. N-ai lăsat-o pe Eliza să-ți spună tot, are o tobă făcută din mâini de oameni. E și mâna ta acolo, i-a dat-o Viviana. E și mâna mea, mi-au ciopârțit cadavrul. Sunt opt mâini acolo, toate au aparținut unor oameni pe care i-au urât femeile astea două. Bat în tobă, bolborosesc descântece, și fiecare dintre noi ia și păcatele celorlalți, de parcă n-ar fi deajuns câte am făcut în viață! Nu te simți mai rău de o săptămână?” “Ba da.” “Nu că parcă nu te mai poți bucura de nimic, parcă uiți totul? Nu te apucă plânsul pentru că nu te-a iubit nimeni, niciodată?” “Ba da, dar taci! Nu mai vreau să aud nimic!” “Crezi că mie mi-e mai bine, chiar dacă nu mai sunt printre cei vii? De câte ori se întâlnesc și bat în toba aia, ne tulbură, și pe morți, și pe vii!” “Îl trimit pe Sergiu să le omoare!” “Deocamdată, nu. Lasă-le să se omoare singure, între ele, să vedem, poate merge așa…Ce vrea Eliza să facă mâine e perfect. Dar trebuie să te învăț ce să le spui polițiștilor. Va fi și un procuror probabil. Că ei, adică Eliza și cu boșorogul ei, că e amanta profesorului ei de la universitate, au de gând să vorbească mâine cu avocatul care i-a acoperit până acum, cu fraierul ăla de Mintenașu! Dacă nu l-aș cunoaște…, dacă nu l-aș cunoaște… Nici meserie nu știe, nici relații nu prea are. I-a acoperit până acum, a tras sforile să se oprească anchetele, pentru că ăștia iau mită serioasă de la studenți, să știi. Dar nu se compară cu spatele care îl are Viviana Cerchez!” “Încep să bănuiesc de ce-mi spui asta!” “Păi da, că ești fată deșteaptă…Ai înțeles, nu? Dacă mâine dai declarațiile astea, tot mâine trebuie să te muți în alt spital. Ceri protecție, te învăț eu cum vine asta. De la prima oră ai să dai telefoane. Pentru că s-ar putea să-ți vină acid pe perfuzie într-o bună zi, ți-e clar, nu? Și, na!, ai fost bolnavă grav, nu s-a putut face nimic…Mai cu seamă de asistenta aia, de Mihaela, aia în colanți verzi, care cică are și masterat, de aia trebuie să te păzești!” “Dar nu pot să neg totul? Nu pot să zic că-mi retrag toate acuzațiile, că am scris sub presiune, că…?” “Dar nu vrei să te răzbuni pe astea două?” “Adevărul e că vreau! Dacă ai ști cât vreau…Sunt gata să și mor pentru asta!”

 

CV literar: