Scandal în Manhattan sau poveste despre „evrei răi”

Sinopsis:

Înmormântarea bunicului îi aduce împreună pe cei trei nepoți ai săi care primesc moștenire medalionul chai al acestuia. Daphna și-l dorește din motive religioase. Liam îl vrea din motive personale. Jonah încearcă să stea în afara conflictului. Apariția lui Melody încarcă atmosfera deja tensionată. Mai poți păstra tradițiile într-o lume în continuă schimbare? Cât de mult contează de unde vin oamenii? Lupta Daphnei pentru chai devine motivul pentru care Liam va trebui să răspundă tuturor întrebărilor.

Personajele unei comedii se construiesc cu mare grijă, pornind de la principiul identificării spectatorului cu faptele, modul de gândire și comportamentul acestora. Când personajele devin credibile, atunci șansele de succes cresc la nivelul receptării. Orice demers regizoral modern pare să fie ghidat de „Scena goală” a lui Peter Brook: dacă scena este în relaţie cu viaţa, dacă sala este în relaţie cu viaţa, atunci căile de acces trebuie să fie libere.

Ne aflăm în Manhattan, într-un un apartament înghesuit, unde cei trei nepoți, din familii diferite, ai unui supraviețuitor al Holocaustului s-au adunat după înmormântarea bătrânului. Principala bătălie se dă între Daphna și Liam, doi verișori care pornesc scandalul despre moștenire. Prilejul disputei lor nu este reprezentată de bani, ci de cine ar trebui să dețină chai-ul bunicului lor, pe care acesta din urmă l-a păstrat cu drag în timpul perioadei petrecute în lagăre. Sub privirile prietenei lui Liam, pe nume Melody, și ale fratelui său Jonas, care stă deoparte și este mai degrabă împăciuitor, cei doi stârnesc un scandal monstru despre ce înseamnă să fii evreu în prezent, despre ce înseamnă valori trecute și care sunt schimbările majore ce rezultă din acest conflict. De fapt, piesa arată cât de fragilă este o comunitate în lipsa zestrei spirituale pe careo caută cu ură și cruzime.

Chiar dacă Liam se consideră un „evreu rău”, pentru că a ratat înmormântarea bunicului său, nici ceilalți membri ai familie nu dovedesc contrariul. Punctul forte al piesei constă în disputele lor verbale continue, brutale și fără sens. Verbiajul continuu, fără pauze de respirație, amintește de cinema-ul lui Woody Allen. Sau chiar de  universul dramaturgic al lui Albee, care în Cine se teme de Virginia Woolf? aducea conflictul unui cuplu la nivele paroxistice. Asistăm, deci, la o luptă biblică pentru adevăr, cu prețul subminării relațiilor de familie. Spațiul privat pare să fie și spatiul public: violent, la fel ca într-un Turn Babel modern. Personajele vorbesc mult, țipă, se înjură și se bruschează. În schimb, replicile comice sunt bine punctate, nu vin în cavalcada genului comic facil, ci exact în acele moment când este nevoie de detensionare, de ieșire din conflicul din Manhattan. Din acest punct de vedere, Daniel Nuță reușește prin personajul sau Jonah să îmbrace haina unui bufon, dispărând și reapărând în momentele-cheie.

Lupta dintre frații Liam și Johan, în care intervine verișoara lor Daphne, nu are ca miză o moștenire materiala, ci un cadou spiritual numit Chai – simbol ebraic care înseamnă „viață”. Lupta de orgolii și egoism capătă accente grotești, iar calea de mijloc este fragilă, inexistentă. Victima colaterală este „netalentata” Melody (Diana Mănăilă), prinsă în mijlocul unor discuții prea aprinse între iubitul său și familia de evrei gata să-și distrugă sentimentele precum un castel de nisip.

Piesa provocatoare a lui Joshua Harmon, sub forma unei comedii amare, în regia lui George Lepădatu, ridică întrebări despre ce înseamnă să fii evreu și să păstrezi tradițiile specifice în cultura postmodernă sau globală. Piesa tematizează astfel relația dintre cei doi frați și verișoara lor care dezbat importanța tradiției și schimbarea într-o lume plină de provocări. Cadrul poveștii nu pare să aibă aspirații metafizice, ci se petrece sub forma unei drame de familie, unde dialogul ocupă mare parte din piesă. O adaptare românească mai rarefiată care să includă pauze și muzică, forme de relaxare, de ieșire din conflict ar fi putut duce piesa într-o zonă europeană și chiar locală, mai calmă a dialogului. Schimburile de replici intensificate sufocă pe alocuri jocul actorilor. Ei sunt implicați, bine distribuiți, reușind totuși să nu renunțe la personajele lor… bad jews! O tăietură, deci, a replicilor ar putea fi soluția pentru spectatorul român de a pătrunde semnificațiile piesei. O piesă fără happy-ending, cu o soluție dramaturgică ce merită descoperită de fiecare spectator.